logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

„Problema cititului” sau despre bucuria lecturii

Spectrul „analfabetismului funcţional” (un termen care defineşte unul din paradoxurile dar şi superficialităţile societăţii contemporane) pare să devină un fond opac, de care ne lovim din ce în ce mai mult. Mărturisesc o anume dependenţă faţă de citit, mai bine zis faţă de lectură, şi care mă face să trag un semnal de alarmă, mai ales pentru aceia care se încumetă să abordeze, prin lecturi mai mult sau mai puţin formale, literatura care se scrie astăzi. Analfabetismul funcţional este şi efectul neputinţei şi a necunoaşterii profunde a resorturilor lecturii în sine. Un mediu opac faţă de carte, faţă de conţinutul ei, atunci când întâlneşti persoane care se consideră „avizate” într-un domeniu, dar afli cu stupoare că nu are „exerciţiul” lecturii, îţi pui întrebări în legătură cu capacitatea acestuia de a se exprima, într-un fel sau altul, despre domenii şi fenomene culturale, îndeosebi literare, şi care se aventurează în analize fără acoperirea domeniului de lecturi şi studii aprofundate pe temele respective.

Cu toate acestea, preocuparea pentru fenomenul lecturii, al cititului o găsim de multă vreme, existând demersuri serioase cu privire la definirea acestor două concepte: lectura şi cititul. O vizibilă preocupare pentru conceptualizarea lecturii şi cititului a existat şi în mediul universitar românesc. O determinare sociologică, am putea spune, în mediul cercetărilor de sociologia culturii, a existat cu precădere către mijlocul secolului 20. Profesorul clujean Mircea Muthu priveşte lucrarea foarte tânărului atunci, Radu Stanca Problema cititului concepută şi editată în anul 1943 (cu subtitlul „contribuţii la estetica fenomenului literar”) ca pe un studiu „coerent şi convingător în pledoaria mai largă pentru o educaţie literară”. Studiul respectiv a fost conceput ca o lucrare de dizertaţie pentru licenţa în litere şi filosofie susţinută de Radu Stanca la Universitatea din Sibiu în 1942 şi publicată după obţinerea calificativului magna cum laudae în paginile revistei „Transilvania”, în anul 1943, nr. 3-4. Acest studiu a apărut şi la editura Clusium (Cluj, 1997) fiind, în fapt, o sensibilă constatare fără echivoc a „crizei dintre scriitorul contemporan şi cititorul său” (M. Muthu semnează o introducere la ediţia 1997: Radu Stanca şi teoria lecturii, p.6).

Este important de ştiut că efectul succesului cu această disertaţie îl propulsează pe proaspătul absolvent în cercetarea universitară, devenind asistentul lui Lucian Blaga la Catedra de filosofie a culturii chiar din anul 1943. Cu siguranţă că viitorul teoretician Radu Stanca va avea în vedere, mai târziu, că importanţa lecturii şi a cititului va marca cu certitudine şi originalitatea creaţiei lui lirice, poezia lui fiind reflexivă, lucidă şi mult elaborată. Remarc, chiar fugitiv, o adâncă lectură a poeziei universale, baladele acestui autor, încă insuficient studiat, având o puternică substanţă livrescă. Substanţa baladelor importantului scriitor român de la Sibiu, este puternic tematizată (cu centre iradiante penetrante, precum iubirea sau moartea), câmpurile stilistice ale baladelor fiind puternic marcate de multe nivele de lectură, descoperind azi, noi şi puternice coduri culturale din marea poezie universală.

Revenind la studiul în cauză, M. Muthu spune în introducerea respectivă că „profilul prismatic alcătuit, al poetului, dramaturgului, ideologului literar, al epistolierului şi eseistului este rotunjit de dimensiunea teoreticianului” chiar în acest studiu dedicat Problemei cititului. Într-o formă incipientă, textul este tocmai ecoul „crizei dintre scriitorul contemporan şi cititorul său”.

Ca substrat fundamental, eseul despre care vorbim face o clară delimitare a tipurilor de citire, de lectură, tocmai pornind de la definirea fenomenului literar: „Fenomenul literar cuprinde trei mari aspecte: scrisul, sau acţiunea care produce, opera sau actul făcut şi în fine cititul sau acţiunea care descoperă actul făcut. Prin scris, care e totuna cu limbajul literar, se obiectivează estetic conflictul intim al creaţiei, prin creaţia literară se autonomizează structurile specifice ale actului stilistic premergător, iar prin citit se desfăşoară actul fundamental al contemplaţiei. Scris, operă literară, citit, reprezintă feţele obiective, prin urmare specifice, ale fenomenului literar. Odată creată, opera literară nu devine independentă decât numai atunci când parcurge toţi paşii esteticului. O anume psihologie a actului creaţiei nu se poate contura decât atunci când atinge finalitatea operei literare în întregul ei. „Opera literară, sau actul făcut, este modul estetic de fiinţare a expresiei” (p. 16). Structurile obiective ale creaţiei literare (gen, formă, stilistică) devin un tot, un fel de vehicul afectiv care transportă toată emoţia, afectele în plan contemplativ. Contemplaţia afectivă devine aproape materială numai în ochiul şi inima cititorului.

Radu Stanca face delimitări clare ale cititului: cititul ştiinţific, care „nu se poate aplica decât unui limbaj ştiinţific” (p. 20), cititul retoric aplicat unui limbaj retoric (p. 23), acesta nefiind decât un pretext pentru exerciţii vocale, ale unui orator care, de fapt, nu citeşte ci spune, este specific artelor oratorice, retorice sau ale actorului, şi cititul literar, cititul adecvat estetic.

„Cititul literar se referă în permanenţă la un limbaj al cărui structuri sunt esenţial deosebite de structurile limbajului ştiinţific, sau ale limbajului retoric” (p. 26). Limbajului literar îi este suficient sieşi, realizându-se prin el însuşi. Aşa şi cititul literar are un scop în sine. Cititul literar devine şi el un citit estetic, care se adaptează în acelaşi timp unor multitudini de stări: inefabilul, magicul, misticul, raţionalul, iraţionalul. Cititul literar este unul estetic. „Cuvintele, frazele, propoziţiile primesc prin cititul estetic sensuri cu mult deosebite decât acelea pe care simplele lor semnificaţii le puteau da” (p. 28).

Până la urmă, cercetarea pe care, cu siguranţă, Radu Stanca a făcut-o, relevă o anumită fervoare a definiţiilor. El nu se îndepărtează de ceea ce specialiştii în literaturi au definit teoria literară ca o ştiinţă a literaturii. Lectura estetică a fost studiată de teoreticieni pe care cu siguranţă tânărul savant sibian i-a cunoscut, studiindu-i: P. Valery, Michel Rifaterre, Saint-Beuve sau R. Passeron.

Odată cu precizările referitoare la cititul estetic, R. Stanca susţine cu asiduitate modalităţile cu care trebuie tratată această formă de cunoaştere literară. Se impune o anume educaţie literară cu tot cortegiul de cerinţe: didactice, psihologice şi sociologice. Prea mult, învăţarea temelor literare se circumscrie unor cerinţe didactice formale. Excesul de zel în ceea ce priveşte ceea ce am putea numi „logica gramaticală şi stilistică a textului”, precum şi excesele şi zelul cu care dascălii îşi ascund lipsa înţelegerii a ceea ce am putea numi „gustul estetic şi dragostea de frumos” sunt doar câteva minusuri pe care didactica lecturii se mărgineşte să le abordeze . Învăţământul umanist se mărgineşte de multe ori în a defini formal literatura. „Profesorii noştri predau lecţiile preţios. Ca şi când s-ar afla în faţa unei lumi rafinate de producători culturali. Ei uită că, în faţa elevilor, nu se află în faţa unei comunităţi de viitori scriitori” (p. 42). Textul literar impune un alt mod de abordare. Un tânăr cititor care abordează cititul estetic este necesar să iubească literatura, ceea ce citeşte. Este deosebit de important să se arate cititorului tânăr cum trebuie citit un text literar şi mai ales că „rostul cititului este acela de a desprinde dintr-un sens rostul lui cel just” (p. 43). Pare limpede însă că cititul literar nu este o formă de apropiere de literatură, simplu şi confortabil. El este din capul locului supus unor diferenţieri esenţiale, diferenţieri care nu corespund numai unor distincţii arbitrar didactice, ci corespund unor adevărate moduri esenţiale artistice şi de dedicaţie.

Am insistat oarecum asupra teoriei cititului emisă de Radu Stanca din două motive: mai întâi, fiindcă ideile sale ţes posibile comentarii aplicate propriei creaţii literare, şi în al doilea rând pentru a releva apartenenţa autorului însuşi la tipul eseistului reflexiv, elaborat, lucid. E cert, însă, că aceste determinări teoretice cu privire la problema cititului (şi nu numai la aceasta) nu se pot opri aici. Cititorul potenţial va identifica şi alte tipuri de abordare a lecturii. Deşi puternic tematizată, „problema cititului” rămâne deschisă, mai multor nivele de cercetare. Savantul, abia ieşit din adolescenţă, este conştient că există o „sentimentalitate” a temei, care poate implica şi alte „coduri” de cultură a lecturii.

Un studiu „in nuce”, cum precizează Mircea Muthu în introducere, dovedeşte că autorul are o pricepere a sintezei problematicii cititului, dezvăluind mecanismele acestui procedeu de cunoaştere prin lectură. Avem, până la urmă, de-a face cu o foarte inteligentă şi modernă estetică a lecturii. Studiul lui Radu Stanca este o pledoarie pentru „echilibru”, „măsură” şi „universalitate”. Comentariul, ştiinţa de a ne convinge de necesitatea lecturii profunde, aruncă o lumină semnificativă şi asupra naturii sale de viitor eseist, cu gustul către construcţii artistice bine cumpănite, clasice.