logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PRO MUSICA

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

Minusculul punct azuriu

 

Dream Theater este o formaţie americană de metal progresiv. A fost fondată în 1985, sub titulatura Majesty (conform dreamtheater.net), de chitaristul John Petrucci, basistul John Myung şi bateristul Mike Portnoy. Toţi erau atunci studenţi ai Colegiului de Muzică „Berklee” din Boston. Ulterior au renunţat la studii pentru a se dedica în întregime trupei, căreia i-au schimbat numele în Dream Theater, după denumirea unui cinematograf din California, acum demolat. Cei trei membri fondatori au continuat împreună până în luna septembrie a anului 2010, când Portnoy a părăsit trupa. Astfel, câteva luni mai târziu, Mike Mangini a devenit noul baterist permanent. Band-ul a mai suferit două schimbări importante în componenţă: solistul vocal James LaBrie şi claviaturistul Jordan Rudess i-au înlocuit pe Charlie Dominici (1991) şi, respectiv, Derek Sherinian (1999).

Dream Theater este o trupă de nişă, considerată de referinţă pentru ultimele trei decenii ale istoriei muzicii rock. Cei patru instrumentişti din componenţă sunt recunoscuţi pentru virtuozitatea lor, ei fiind premiaţi an de an de principalele reviste de profil. Au fost invitaţi să colaboreze cu muzicieni importanţi în multe proiecte de anvergură. Astfel, chitaristul John Petrucci a fost cooptat în turneele G3, alături de cei doi colosali chitarişti Joe Satriani şi Steve Vai. De menţionat este şi supergrupul Liquid Tension Experiment, unde, alături de John Petrucci, Jordan Rudess şi Mike Portnoy, a făcut parte şi influentul chitarist Tony Levin, binecunoscut datorită colaborărilor sale cu King Crimson şi Peter Gabriel.

S-au spus multe despre stilul muzical abordat de Dream Theater. Sound-ul lor are două părţi componente. Una metalică, dură, cu puternice influenţe ale trupelor Iron Maiden şi Judas Priest, şi alta progresivă, mai melodioasă, sub influenţa grupurilor Pink Floyd, Yes, Genesis, Rush. Cu aceste momente muzicale progresive, Dream Theater m-a fascinat pentru prima dată când am ascultat Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory, cel de-al cincilea lor album de studio apărut în 1999. Primisem discul de la un vechi prieten într-ale muzicilor bune, cu care în anii adolescenţei schimbam benzile de magnetofon pe care reuşeam, uneori, cu mare bucurie, să mai copiem câte un disc mare. Iar informaţia muzicală nu o puteam primi atunci, fireşte, decât de la „Metronomul” lui Radu Theodoru de la Radio Europa Liberă.

Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory, un album conceptual, o capodoperă a rock-ului progresiv, cu compoziţii bine lucrate, ca Through Her Eyes sau The Spirit Carries On, m-a încântat prin vocea plină de graţie a lui James LaBrie, prin tuşeurile lui Jordan Rudess, care aduc o multitudine de nuanţe de sunete, atât pe pianul clasic, cât şi pe sintetizator, prin varietatea riff-urilor de chitară şi virtuozitatea cu care sunt interpretate de John Petrucci.

După 17 ani, în ianuarie 2016, trupa a realizat o nouă producţie în cea mai mare parte progresivă, cel de-al 13-lea lor album de studio, o operă rock, The Astonishing. Dacă în Scenes from a Memory am avut parte de o călătorie în trecut prin intermediul psihoterapiei prin hipnoză, The Astonishing ne propune o poveste sience fiction, o distopie. În anul 2285 omenirea se întoarce la asupririle feudalismului. În cadrul opresivului Mare Imperiu de Nord al Americii, cei de la putere controlează marea masă a populaţiei printr-o teroare zgomotoasă. Folosesc pentru asta o muzică concepută şi interpretată doar de maşini (NOMACS), o muzică care reuşeşte să suprime inspiraţia şi speranţa. Dar într-un sat îndepărtat, numit Ravenskill, un tânăr pe nume Gabriel posedă darul de a compune şi de a cânta melodii ca-n trecutul îndepărtat, capabile să transmită auditoriului optimism şi bucurie de viaţă. „Frumuseţea va salva lumea”, este o premoniţie a lui Dostoievski, valabilă şi pentru eroul nostru, care devine salvatorul omenirii prin frumuseţea şi puterea muzicii.

Livretul în două acte este scris de John Petrucci, care apoi, împreună cu Jordan Rudess, a compus şi partea muzicală. Aranjorul, compozitorul şi dirijorul canadian David Campbell (care a mai colaborat la partea simfonică şi cu Muse, Evanescence şi Linkin Park), a condus corurile şi orchestra de coarde FILMharmonic Orchestra din Praga. The Astonishing este, fără îndoială, cel mai melodios album Dream Theater, cu multe teme interpretate la chitară acustică şi pian clasic. Totuşi, avem parte de un sound variat, care trece de la minunate balade la heavy metal, având şi câteva porţiuni electronice abrazive (muzica NOMACS). Discul a intrat direct pe primul loc în secţiunea rock a clasamentului revistei americane „Billboard” şi a ajuns până pe locul 11 în topul „Billboard 200”. Critica de specialitate l-a pus alături de alte celebre albume conceptuale, cum ar fi: Tommy (The Who), The Wall (Pink Floyd), Operation: Mindcrime (Queensrÿche).

logoÎn februarie 2019, Dream Theater a lansat Distance over Time, cel de-al 14-lea album de studio. Cei cinci au dorit să compună secvenţele muzicale ale acestui disc trecând printr-un experiment inedit. Astfel, s-au reunit în vara lui 2018 într-un loc unde să poată munci împreună, zi şi noapte, fără alte preocupări. Au optat pentru studiourile Yonderbarn din Monticello, statul New York. În acest sens, într-un interviu acordat pentru ultimate-guitar.com, John Petrucci arăta că şi-au dorit să facă ceva cu totul diferit faţă de precedentul lor album ale cărui cântece le-a compus doar el împreună cu Jordan Rudess. De aceea au ales să locuiască cu toţii împreună, să scrie muzică, să înregistreze, să mănânce, într-un cuvânt, să fie fraţi şi muzicieni. Şi titlul albumului are povestea lui. Petrucci a mărturisit că la un moment dat a glumit cu tehnicianul care se ocupă de chitara sa şi cu inginerul de sunet pe tema unei formule a sunetului chitarei sale. Şi trecând prin mai multe combinaţii, dintr-o formulă în alta, la un moment dat au ajuns la „V = D/T (Velocity = Distance over Time)” (viteza este egală cu distanţa parcursă supra timpul necesar). Atunci şi-au zis că titlul discului să fie Velocity cu explicaţia D/T, care sunt chiar iniţialele trupei. Până la urmă au hotărât să rămână Distance over Time, deoarece li s-a părut a fi mult mai interesant şi mai poetic.

Untethered Angel, prima piesă a albumului, a fost şi prima editată pe single în decembrie 2018. Claviaturile şi chitara realizează o introducere scurtă – sunete line, mult mister. Apoi basul şi tobele dau năvală şi ne duc către vocea lui LaBrie şi din nou un solo de clape, totul într-o complexitate muzicală marca Dream Theater. Versurile sunt despre o persoană care a suferit multe insuccese în trecut, astfel încât a ajuns să-şi piardă speranţa şi să devină anxioasă. Va reuşi să iasă însă din aceste suferinţe dacă îşi va asculta inima.

„Misgiving and dismay, nightmares of wasted days/ Can’t live your life this way, something needs to change/ Cold feet and second thoughts; entangled, tied in knots/ Avoidance at all costs, a painful thing to watch/ (…) Untethered angel/ Falling to darkness/ Don’t be afraid of letting go/ Open your heart, be set free”

„Presimţiri ciudate şi spaimă, coşmaruri cu zile irosite/ Nu poţi trăi aşa, trebuie să schimbi ceva/ Picioare reci şi îndoieli; încurcat, legat cu noduri/ Evitări cu orice preţ, un lucru dureros de privit/ (...) Înger nepriponit/ Căzând în întuneric/ Nu te teme să fii liber/ Deschide-ţi inima, fii liber”

Un riff alert de chitară bas dă tonul celei de-a doua piese, intitulate Paralyzed, iar vocea lui LaBrie lasă o impresie tot mai puternică pe măsură ce avansează printre versuri. Se spune că principalele idei muzicale ale acestui cântec au fost mai întâi aranjate de bateristul Mike Mangini. După ce le-a ascultat, John Petrucci a compus versurile, iar ceilalţi membri ai trupei au finisat elementele componente ale întregului moment muzical. Textul este despre persecuţia, cu suferinţele aferente, care poate apărea într-o relaţie când persoana afectată nu are curajul să se opună.

„The anger, the pressure/ You’re choking down your words again/ Feel the nerves set in/ Unspoken frustration/ They see right through you/ Paper thin, like the ghost within// [Chorus] A heart that feels no pain/ Addicted to the game/ Breaking beneath the strain/ I am paralyzed”

„Furia, presiunea/ Îţi înăbuşi din nou cuvintele/ Îţi simţi nervii întinşi/ Într-o frustrare tăinuită/ Ei văd chiar prin tine/ Ca printr-o hârtie subţire, fantoma dinăuntru// [Cor] O inimă care nu simte nici o durere/ Dedicată jocului/ Sfărâmându-se sub presiune/ Sunt paralizat”

A doua piesă care a apărut şi pe single este Fall Into the Light. Partea instrumentală introductivă e dată de un riff dur de chitară specific heavy metal-ului, care ne duce bine cu gândul la Metallica. John Petrucci declara într-un interviu pentru revista „Rolling Stone” că a compus acest riff când era în culisele unui concert al turneului G3. Jucându-se atunci pe corzile chitarei, i-a plăcut mult ce a ieşit, aşa că a scos repede iPhone-ul, a repetat combinaţia şi a înregistrat-o. În acelaşi interviu, Petrucci a vorbit şi despre celelalte două părţi ale acestei compoziţii. Un solo de chitară cu pasaje foarte rapide, o probă de mare virtuozitate, iar în partea de mijloc întâlnim un sound mai moale, mult mai melodios, pe care l-a compus pe chitara acustică şi pe care l-a numit Cowboy section, pentru că are o vibraţie de Western. Versurile, foarte bine scrise, ne spun că fericirea nu o atingem doar dacă primim multă iubire, ci trebuie să o căutăm în interiorul nostru, în sufletul nostru.

„Written on the water, memories dissipate/ Eyes begin to open, darkness drifts away/ Time and space, like roses whose petals drop and fade/ And fall into the light as if dreams of yesterday// [Chorus]/ Too much love is not enough for us/ I was once too blind to see/ [Verse 2] / There is nothing sacred, only heaven knows So turn towards the sun and look into your soul”

„Scrise pe apă, amintirile se risipesc/ Ochii încep să se deschidă, întunericul împinge/ Timpul şi spaţiul, ca nişte trandafiri ale căror petale pică şi se ofilesc/ Şi cad în lumină de parcă ar fi visat asta ieri// [Cor]/ Prea multă iubire nu e suficientă pentru noi/ Eram cândva prea orb ca să văd// [Versetul 2]/ Nu e nimic sacru, doar cerul ştie/ Aşa că întoarce-te spre soare şi priveşte în sufletul tău”

Următoarea piesă, Barstool Warrior, este ceva mai melodioasă, scrisă de John Petrucci în cel mai elaborat stil progresiv Dream Theater. Intro-ul are un ritm rapid dat de riff-ul chitarei lui Petrucci. Treptat, îşi mai aduc contribuţia basul lui Myung , şi mai ales teribilele intervenţii ale tobelor lui Mangini, care îşi etalează tehnica şi rapiditatea. Tranziţia spre partea mai lentă o face, din nou, chitara lui Petrucci. Un solo prelungit şi captivant deschide calea unui minunat interludiu la pian al lui Rudess, a cărui melodicitate ne duce cu gândul la Genesis, din prima perioadă, cea cu Peter Gabriel. Timbrul luminos al vocii lui LaBrie dezvăluie povestea a două  personaje, care nu interacţionează între ele. Primul este un bărbat alcoolic, care trăieşte într-un sat mic şi destul de izolat, cu marele regret de a nu fi reuşit să iasă din această lume uitată. Are convingerea că este blocat acolo şi nu poate face nimic pentru a-şi schimba soarta crudă. A doua persoană este o femeie, care după ce a nimerit într-o relaţie abuzivă, nu are curajul să se elibereze şi rămâne blocată în suferinţă, pentru că îi e frică de situaţiile noi care pot apărea. Spre final avem parte de o mică schimbare, ambii conştientizează situaţia în care se află, şi fac astfel primul pas spre vindecare. Despre versurile compoziţiei Barstool Warrior, John Petrucci declara pentru revista „Rolling Stone” că a scris textul dintr-o perspectivă budistă, care ne spune că majoritatea visurilor noastre, ceea ce gândim, ce simţim, ce credem cu adevărat, se poate transforma în realitate.

„A river of tears as months turn to years, all wasted/ On someone not willing to change/ Now only a shadow remains/ No one can save you/ And there’s no one to save/ It has been written/ You will become all you think/ All you feel, all you dream// [Outro]/ Now I’m cutting the anchor away/ And I won’t look back/ I’m starting a new life today/ Now I see where I belong”

„Un râu de lacrimi pe măsură ce lunile se transformă în ani, toate irosite/ Pe cineva care nu doreşte să se schimbe/ Acum rămâne doar o umbră/ Nimeni nu te poate salva/ Şi nimeni nu e de salvat/ A fost scris/ Vei deveni tot ceea ce gândeşti/ Tot ceea ce simţi, tot ceea ce visezi// Acum am tăiat ancora/ Şi nu mă voi uita înapoi/ Astăzi încep o viaţă nouă/ Acum văd unde mi-e locul ”

Room 137 durează 4’30’’ şi cuprinde câteva riff-uri nervoase de chitară dar şi o interacţiune dură între tobe şi chitare. Sound-ul bateriei lui Mangini iese cât se poate de bine în evidenţă, ceea ce trădează o încredere de sine ajunsă la cote maxime. De altfel, el semnează în premieră pentru Dream Theater textul unei compoziţii. Versurile sunt despre fizicianul austriac Wolfgang Pauli, care de-a lungul vieţii sale a cercetat îndelung şi a încercat să răspundă de ce constanta de structură fină, o constantă fundamentală fără dimensiuni, are o valoare aproape egală cu 1/137. Întâmplător sau nu, suferind de o boală gravă, Pauli a murit la 15 decembrie 1958 în salonul 137 al unui spital din Zürich.

„Someone, someone is trying/ In search of something, death by numbers (Getting closer)/ Someone, someone is dying/ To know the answer, the key to heaven (137)// [Chorus]/ Do you see it there on the door?/ Death is coming, life nevermore/ Obsession drives me, clouding my mind/ What’s the message, am I running out of time?”

„Cineva, cineva încearcă/ Să caute ceva, moartea conform cifrelor (se apropie)/ Cineva, cineva moare/ Pentru a şti răspunsul, cheia raiului (137)// [Cor]/ O vezi acolo în uşă?/ Moartea vine, viaţa niciciodată/ Obsesia mă conduce, întunecându-mi mintea/ Care este mesajul, mi s-a terminat timpul?”

S2N, prescurtarea de la Signal to Noise, este piesa în care se remarcă încă de la primele acorduri basistul John Myung. Este dublat de John Petrucci, al cărui solo de chitară impresionează din nou prin tehnica interpretării şi dă cântecului nerv şi echilibru. Versurile, scrise de Myung şi Petrucci, se referă la problemele globale cu care ne confruntăm şi care ne afectează tot mai mult, cum ar fi schimbările climatice, războaiele, terorismul, drogurile, infidelitatea sexuală, cărora trebuie să ne opunem cu multă hotărâre şi cu voce tare.

„Have you heard the news?/ A surging sea of circumstance/ Pain, starvation, war, abuse/ Sterile gloves hide dirty hands// Shocking truth, climate change/ Floods and fires, hurricanes/ Overdose, suicide/ Innocent die/ Fear and race, endless lies/ Sex and faith; terrorize/ Drugs and guns; taking lives/ Innocent die”

„Ai ascultat ştirile?/ O mare agitată de evenimente/ Durere, foamete, război, abuz/ Mănuşi sterile ascund mâini murdare// Adevăr şocant, schimbări climatice/ Inundaţii şi incendii, uragane/ Supradoză, sinucidere/ Morţi nevinovate// Teamă şi rasism, minciuni nesfârşite/ Sex şi credinţă; terorism/ Droguri şi arme; identităţi furate/ Morţi nevinovate”

At Wit’s End a fost prima piesă compusă de pe acest disc, totodată şi cea mai lungă, o lucrare de 9’20’’, scrisă de James LaBrie încă din timpul turneului lor aniversar – „25 de ani de la Images and Words[i]”. Chitara lui Petrucci şi claviaturile lui Rudess dau o introducere foarte puternică, prin rapiditate şi constanţă. Treptat, basul aprig al lui Myung şi tobele alerte ale lui Mangini stabilesc culoarul sonor pe care apare vocea puternică a lui LaBrie, care ne introduce într-o poveste nefericită, a unei căsnicii în care femeia este abuzată, iar traumele psihologice apărute din cauza violenţelor la care a fost supusă de-a lungul timpului se dovedesc o adevărată povară în reconstruirea vieţii de cuplu. Versurile sunt o destăinuire a soţului referitoare la zbuciumul său interior în momentul în care soţia sa se hotărăşte să-l părăsească.

„Asked me to listen/ Can’t go on and face another day/ I lied, not admitting/ What I lost is still in you/ Something’s missing/ You see darkness in my eyes/ Maculate, there is no cure/ Playing over, stop pretending/ Warped inside its never ending tide// Don’t leave me now, don’t leave me now...”

„M-ai rugat să ascult/ Nu pot continua să înfrunt o nouă zi/ Am minţit, neadmiţând/ Că ceea ce am pierdut se află încă în tine/ Ceva lipseşte/ Vezi întunericul din ochii mei/ Cum murdăreşte, nu există leac/ Jocul s-a sfârşit, nu mai pretinde nimic/ Sunt ţesut pe dinăuntru ca o maree fără sfârşit// Nu mă părăsi acum, nu mă părăsi acum ... ”

Discul ne oferă şi o baladă, Out of Reach. Versurile, scrise de James LaBrie, sunt despre o iubire de neatins a unui băiat îndrăgostit care nu reuşeşte să-şi găsească cuvintele şi acţiunile potrivite pentru a se apropia de fata care l-a fermecat cu magia ei. Piesa este relaxantă şi bine echilibrată. Vocea caldă şi melodioasă a lui LaBrie este excelent evidenţiată de pianul clasic (Jordan Rudess) şi câteva solouri de chitară (John Petrucci), care întreţin din plin tristeţea neîmplinirii.

„There’s something about this girl/ Some kind of magic/ I swear she cast a spell on me/ Not the first time/ Might be the last/ Can’t let this moment slip away/ Try to find the words/ None sit right with me/ Air of confidence/ But I can barely breathe// Out of reach/ Yeah, it’s hard to reach/ There’s another day/ Although you’re hurting and afraid/ You’re stronger than yesterday”

„E ceva cu această fată/ Un fel de magie/ Jur că m-a vrăjit/ Nu e prima dată/ Ar putea fi ultima/ Nu pot lăsa acest moment să-mi scape/ Încerc să-mi găsesc cuvintele/ Nimeni nu se potriveşte cu mine/ Aer de încredere/ Dar abia pot respira// De neatins/ Da, e greu de atins/ E o altă zi/ Deşi te doare şi te temi/ Eşti mai puternic decât ieri ”

O altă piesă lungă (8’25’’) este Pale Blue Dot, care face referire la fotografia cu acelaşi titlu a Pământului luată pe data de 14 februarie 1990 de sonda spaţială Voyager 1 de pe orbita planetei Neptun, de la o distanţă de peste 6 miliarde de kilometri. În această fotografie, Pământul este un punct foarte mic (cât un pixel) în contrast cu imensitatea spaţiului cosmic, printre benzile de lumină solară generate de lentilele camerei foto.

Versurile scrise de John Petrucci sunt inspirate de emoţionantul comentariu al imaginii Terrei, scris de astronomul şi scriitorul american Carl Sagan în 1994. Minusculul punct azuriu este singura noastră casă pe care trebuie să o păstrăm cu grijă, să o salvăm de noi înşine.

„A lonely point of light, captured in a final glance/ A solitary hint of life, discovered if by chance/ (...) Hopeful children, mothers and fathers/ All on this place we call our home/ Adrift in space, we’re on our own/ But who’s out there to save us from ourselves?”

„Un singuratic punct de lumină, surprins într-o ultimă licărire/ Un indiciu de viaţă solitar, descoperit întâmplător/ (...) Copii, mame şi taţi plini de nădejde/ Toţi din acest loc îl numim casa noastră/ Plutind în spaţiu, suntem pe cont propriu/ Dar cine ne va salva de noi înşine?”

Un intro la sintetizator (pe durata a 1’7’’) generează imagini cosmice, este dublat de voci umane transmise radiofonic la mare distanţă, şi ne aduce aminte de albumul Albedo 0.39 al lui Vangelis. Apoi cei patru instrumentişti se întrec unul pe altul într-o progresie sonoră complexă, rapidă şi incitantă, întreruptă pe alocuri de vocea lui LaBrie, cu al său timbrul plin, şi câteva solouri măiestre de chitară ale lui Petrucci.

Aşadar, izolaţi de tentaţiile vieţii într-un studio, ca într-o arcă muzicală, cei cinci Dream Theater au reuşit o chimie sonoră perfectă, compunând şi înregistrând albumul Distance over Time – o colecţie de nouă piese pe durata a 56’57’’ –, un vehicul de elanuri caracterizat printr-un sound puternic şi clar dat de uriaşul lor talent componistic şi de naturaleţea şi abilitatea incredibilă cu care îşi interpretează compoziţiile.

 

logoDream Theater, la finalul concertului din 12 aprilie 2019 de la „Beacon ” Theater din New York, din cadrul turneului de promovare al albumului Distance over Time.

Sursa foto: www.facebook.com/dreamtheater

 

[i] Images and Words este el cel de-al doilea album de studio al grupului Dream Theater lansat în 1992, primul cu James LaBrie solist vocal, care le-a adus deplina consacrare muzicală.