CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Iaru, heracliticul [1]

Nu ştiu în ce măsură e mai importantă, în poezie, originalitatea, înţeleasă ca preocupare obsesivă de a nu te repeta, decît constanţa, înţeleasă, aceasta, ca încercare de a face (din ce în ce mai) bine ceea ce ştii să faci. Sau, în alţi termeni, explorarea centrifugă a unor noi zone ale experienţei sau ale expresiei, faţă de cea centripetă, de rafinare a unor lucruri (aparent) cunoscute, ţinînd de aceeaşi experienţă sau de aceeaşi expresie.

Mai mult, într-o lume în continuă schimbare, şi din care, vrînd-nevrînd, facem parte, tot vrînd-nevrînd ne schimbăm şi noi: nu numai că nu intrăm de două ori în apa aceluiaşi fluviu, dar nu intrăm pur şi simplu de două ori, cum spuneam, în apa aceluiaşi fluviu. Unde verbul evidenţiat înseamnă două lucruri: 1° că nu facem de două ori la fel aceeaşi acţiune, şi 2° că nu sîntem, în momente diferite, exact aceeaşi persoană. Iar schimbare e de luat în sens literal, neînsemnînd, decît în cazuri particulare, progres sau regres.

Poezia (ca şi literatura, în general) implică, oricît de greu le-ar veni unora s-o creadă, ideea de meserie, de meşteşug. Care se învaţă şi se perfecţionează de-a lungul unei întregi vieţi. Ceea ce face schimbarea în modul de a scrie, chiar dacă e infinitesimală, inevitabilă. Asta e ceea ce deosebeşte o activitate artizanală, cum e scrisul, de una industrială, de serie.

Toate cele de mai sus ca o introducere la comentariul celei mai recente cărţi a lui Florin Iaru*. Toate acestea ca un soi de răspuns la explicaţia puţinătăţii volumelor de versuri publicate de autor, şi asta mai ales într-o lume (literară) în care de cele mai multe ori cantitatea trece drept calitate, iar absenţa de sub lumina reflectoarelor e o vină care se plăteşte scump; parcimonia publicării a fost remarcată şi de Cosmin Ciotloş (“Stări de agregare”, Dilema veche, 806/ 1-7 aug. 2019), care înregistrează de asemenea păstrarea ştachetei la aceeaşi înălţime şi înregistrează “cîteva piese de rezistenţă: [… pentru a nu strica plăcerea cititorului, am eliminat lista, lăsîndu-i opţiunea de a o reface pe cont propriu. N. N., r. b.]. Le-am numit aşa, piese de rezistenţă, doar pentru a evita un pic cam emfaticul capodopere. Altminteri, asta sînt”.

Relaţia dintre realitate şi limbaj e fundamentală, de la bun început, pentru Iaru. Ambele sînt deconstruite şi reconstruite, dezasamblate şi reasamblate, dar pornindu-se de la bucăţi şi nu de la elemente mai mult sau mai puţin logice; nu cunoaşterea lumii, aşa cum s-a transmis ea, îl mînă pe autor în luptă, ci cunoaşterea pe care o dobîndeşte în interacţiunea cu lumea; instrumentele (vorbim, ca să fie limpede, de o logică a bricolajului “să desfac din nou realitatea/ din cărţi şi citate”) sînt cele ale literaturii, puse în oglindă cu clişeele, locurile comune, stereotipurile limbajului (de multe ori infiltrate insidios în literatură sau în “literatură”). Şi ajung la o lectură un pic mai empatică, ţinînd de generaţie, adică, de o dublă calitate de insider, o dată din cauza unor experienţe comune în plan literar, o dată din cauza unor experienţe comune legate de parcurgerea unui deja lung segment temporal: “Eram dansatorii înfriguraţi ai străzii,/ alunecînd pe sîngele ce se închega şi zicea/ că mai sîntem vii – puţin, încă puţin, măcar un minut –/ dansîndu-ne partea”.

Moartea e o veche prietenă a autorului (două exemple, nu chiar aleatorii: “unde s-a aflat că exişti/ la moartea primilor cubişti/ unde te-ai vîndut pe un ban/ în pofida inflaţiei” – Moartea primilor cubişti şi “N-aveam bilet, n-aveam inimă, nu aveam/ haine sau bani/ cînd mă-nşfăcară moartea cu naşul” – Batista neagră), aşa că afirmaţia lui Bogdan Creţu, “altădată volatilă, prezenţa morţii, de exemplu, a devenit solidă şi contondentă” (Bogdan Creţu, “Jos realitatea, căci s-a prostituat!”, „Observator cultural”, nr. 976, 28 iunie 2019) capătă un caracter relativ.

Ludic, dacă asta vrem să vedem, intertext (să zicem, Kill Bill), din nou, dacă asta vrem, literatură/ viaţă, a treia oară, dacă asta vrem: “Veţi spune că nimeni nu poate supravieţui/ unei vivisecţii perfecte./ Viaţa ne oferă, din păcate,/ exemple mult mai infecte”, “[C]eea ce e nou e faptul că jocul nu îşi mai este suficient”, ne spune Bogdan Creţu. Cu rezerva că, pentru Iaru niciodată n-a fost. Nici suficient, nici gratuit.

Erosul, asociat, firesc, morţii (şi Bogdan Creţu, şi Cosmin Ciotloş observă asta), capătă trăsături noi. Nu neapărat o eliminare a elementelor ‘romantice’ – de ele s-a protejat printr-un cinism jucat, prin ludic, prin (auto)ironie, cît prin asumarea trecerii timpului: “Ea coboară din pat./ Cu vîrful degetelor de la picioare/ atinge podeaua rece/ şi podeaua se înfioară./ Apoi pleacă la baie, goală,/ cu sînii în vînt,/ futută perfect./ A fost prima noape şi eu nu mai încap de fericire/ în patul cu miros înţepător./ Cînd se întoarce,/ e înfofolită în capot,/ părul decolorat e o claie de fîn,/ picioarele cu tîrlici sînt un monument de varice,/ iar cînd se întinde, gemînd,/ o băşină mică linge aşternuturile.// Dacă închid ochii (oho, i-am închis),/ sînt iar tînăr ca păsările cerului şi/ ea încă se gîndeşte dacă merită să-şi părăsească/ fericirea călduţă a primei nopţi/ pentru a merge la baie” (Dusîntors).

Cumva, peste timp, peste destin, Iaru se îşi dă mîna cu Dactăr Nicu al lui Muşina, în tonul unor poeme, în modul de a percepe realitatea ca iluzie, sau, mai rău, ca falsificare, în invenţia unor personaje exemplare (de pildă, în Visătoarea), în atitudini (în Moale).

Apropierea de avangardă (cu referirea transparentă la Manifest activist pentru tinerime) e motivată de aceeaşi revoltă, şi împotriva convenţionalismului emoţiei (“Ne trebuie ceva să ştergem orice sentiment de căcat”), şi împotriva convenţionalismului expresiei, şi, în general, împotriva oricărei iluzionări. Duhul tînărului Gellu Naum se-aţine pe-aproape: “Versurile/ sînt ca nişte floricele./ Băşina porcului./ Pizda ţigăncii./ Versuri de pus la perete./ Fut tare şi apăsat. FUT/ Versuri de dat la gazete./ V-am pîrlit, vrăjitoarelor. V-am avut./ Versuri căcălău. Versuri de fătălău/ cu pretenţii./ Pretenţii/ de snobi/ înfipţi în concept./ Asta e arta!/ O poezie de căcat/ Pe de o parte să vinzi,/ pe de o parte să spui adevărul…// – Ce adevăr? Care adevăr, dobitocule?/ Ia nu mai mînca, bă, căcat!// Vedeţi? Chiar pentru asta am venit să spun…”

Florin Iaru va mai scrie, sau nu va mai scrie? Cum ce? Fireşte, poezie. Va mai publica? Probabil că da. La urma urmei, toată povestea asta chiar va conta? Bineînţeles, pentru statuia sa J.

[1] Florin Iaru, Jos realitatea!, Piteşti, Paralela 45, 2019.