CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

Cartea Boemei[1]

Psihologia transversală rezumă mobilurile comportamentului uman al individului liber şi sănătos în trei capitole: nevoia de securitate, sexul şi dialogul cu eternitatea. Dacă primele două, nevoia de securitate şi sexul, sunt comune cu cele ale animalelor superioare, dialogul cu eternitatea se pare că are loc doar la specia umană. Nu este vorba aici neapărat despre credinţa, riturile şi procedurile religioase, ci de nevoia de a găsi o motivaţie a travaliului cotidian în condiţiile conştiinţei trecerii limitate prin această existenţă. („De ce să continui să mă frământ atât, când ştiu că şi pentru mine, la fel ca pentru fiecare dintre semenii mei, totul se sfârşeşte la cimitir?”) Numai că omului îi vine extrem de greu să accepte situaţia sa efemeră şi caută supravieţuirea, dacă nu pe pământ, atunci în ceruri, dacă nu în viaţa concretă, măcar în postumitate. Acesta este adevăratul dialog cu eternitatea şi de aici vine speranţa, strădania şi o cât de câtă resemnare activă. Astfel, trecerea pe pământ îşi poate găsi justificarea fie prin rolul de verigă al individului în lungul lanţ al generaţiilor („Dacă n-aş fi fost eu, nu s-ar fi născut urmaşii mei şi nici urmaşii urmaşilor mei”), fie prin supravieţuirea datorită unui lucru lăsat în urmă: o casă clădită, un copac sădit, o invenţie, o carte etc. Cum nici majoritatea produselor activităţii nu sunt veşnice, pălind odată cu implacabila scurgere a timpului, persoanele mai ambiţioase caută să lase în urmă vestigii cât mai perene. Dacă pe vremuri izbânda în luptă atrăgea gloria, astăzi VIP-urile se recrutează nu numai din oamenii foarte bogaţi, ci şi din artişti şi din sportivi. Micul ecran contribuie decisiv la acest statut. Literatura, arta în general, par să fie remediile potrivite, mai ales când autorul este convins de valoarea operei sale. Cum „nu e om să nu fi scris o poezie” şi cum multă lume este încredinţată că „viaţa sa a fost un roman ce nu aşteaptă decât să fie pus pe hârtie”, scrisul poate tenta drept panaceu împotriva uitării (atât a lucrării, cât şi a celui ce a scris-o). Aceste considerente sunt suficiente pentru ca o numeroasă categorie de indivizi să nutrească visul de a-şi prelungi existenţa şi după dispariţia fizică.

Un al doilea mobil ce îi face pe oameni să se grupeze în funcţie de apartenenţa la aceeaşi credinţă (religioasă ori laică), la aceeaşi naţiune, la aceleaşi idealuri este valabil şi pentru vânătorii de renume. Aşa cum avem peste tot în lume coagulate ghetouri ale comunităţilor etnice, enclave în masa majoritară, aşa avem şi grupurile constituite pe îndeletnicirile comune. Meseriile au dat de mult breslele, astăzi autorii de frumos sunt cuprinşi în uniunile de creaţie. Cât de uriaş este nimbul de posesor al carnetului de membru al unei Uniuni de creaţie mi-a fost dovedit şi mie, când două personalităţi ale mass-mediei româneşti, oameni ce apar aproape zilnic pe micul ecran, cărora realizatorii li se adresează cu „maestre”, au făcut toate diligenţele pentru a fi primiţi şi „oficial” printre scriitori. Iar când au fost primiţi, accentuau mereu că au acest nou statut.

Formele instituţionalizate sunt formate din membrii, majoritatea personalităţi accentuate, aşa că se formează şi grupuri neinstituţionalizate. De veacuri, în România, la fel ca în toată lumea, aceste grupuri se întâlnesc în spaţii publice, de obicei în anumite restaurante sau chiar cârciumi. (Multe asemenea localuri au devenit celebre prin cei ce le-au frecventat. La fel cum devine renumit şi restaurantul lui Seby Duma, cel din cartea lui Ion Nicolae Anghel.)

Aceste două mobiluri, justificarea propriei existenţe limitate în timp şi nevoia de asociere cu cei ce nutresc aceleaşi speranţe, prin cei ce-şi făceau (fac) veacul la aceste locante s-a ales boema. Ion Nicolae Anghel, trăind o viaţă întreagă printre artişti, a cunoscut pe viu şi în profunzime aceste zbateri ale celor consacraţi, ale celor în devenire şi  ale veleitarilor. (Cât timp nu fac rău altora, veleitarii nu trebuie blamaţi, mulţi dintre ei nici măcar nu ştiu şi nu acceptă că nu au vocaţie, că nu sunt talentaţi, că lucrul lor nu interesează pe nimeni. Ei sunt publicul, ei aplaudă ceea ce înţeleg, creează atmosfera, sunt lăudabili pentru că măcar citesc, pentru că apreciază viaţa culturală. Pe coperta acestei cărţi, găsim reproducerea unui tablou intitulat „Scara veleitarilor” şi trebuie precizat că atât artiştii cu har, cât şi veleitarii urcă pe această scară, doar că primii reuşesc să ajungă sus, ceilalţi, gâfâind, constată că pentru ei urcuşul se înfundă.)

Anghel ne descrie o armată pestriţă de personaje ale unui areal în veşnică mişcare, cu oameni suspicioşi, orgolioşi, strâns uniţi în jurul câte unui scriitor sau artist plastic profesionist care i-a acceptat la masa lui, care cu prestigiul carnetului de membru al Uniunii de creaţie devine un sfânt local într-un templu plin de păgâni. Pentru că sunt socotiţi eretici cei de la masa concurentă, împotriva cărora abonaţii primei mese sunt dispuşi să se lupte cu toate mijloacele. Totuşi, cred că marea şansă a cărţii lui Ion Nicolae Anghel este ca volumul acesta – promis a deveni prima carte dintr-o pentalogie – să nu fie citită ca o revistă de enigmistică. Da, e adevărat că unele personaje apar cu numele real, altele sunt plasate sub nume inventate, rămânând recognoscibili adevăraţii actori din peisajul Timişoarei, unde spune autorul că se petrece acţiunea. Doar că boema se găseşte peste tot, în orice localitate din România, peste tot în Europa, peste tot în lume. Ar fi păcat să restrângem admirabila carte a boemei la o îndeletnicire pentru amatorii de rebus.

Volumul lui Anghel vine pe un teren mănos, dar prea puţin exploatat epic. Ceea ce poate afla cititorul bine intenţionat, dar cunoscând doar din cărţi viaţa scriitorilor şi a artiştilor, o poate afla din biografiile romanţate ori din volumele de amintiri. Cartea Boemei de Ion Nicolae Anghel ne oferă o poveste, un roman, o istorie a unei lumi văzută de obicei doar prin vitrină. Eroii săi sunt ba generoşi, ba mâncaţi de orgolii, sunt beţivi şi mincinoşi, se ceartă între ei, se sprijină reciproc, sunt uniţi chiar şi când se confruntă zgomotos, sunt şi cabotini şi plagiatori, dar au şi morala lor şi generozitatea lor; pot fi cumplit de vanitoşi şi de umili totodată. Sunt invidioşi şi extrem de solidari. Boema este lăcaşul lor de cult, este spaţiul unde se simt împliniţi chiar şi prin simpla acceptare la masa artiştilor din restaurantul lui Seby Duma. Anghel ne oferă spectacolul unor mari iluzii şi a unor mari dezamăgiri, a unei colectivităţi mustind de viaţă.

Cartea Boemei este un roman.

În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să aştept cu multă nerăbdare volumul doi, volumul trei, volumul patru şi volumul cinci al pentalogiei anunţate.

[1] Ion Nicolae Anghel, Cartea Boemei, Editura Eikon, Bucureşti, 2019.