CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad
Poezia centripetă[1]
Alice Valeria Micu ne propune în noua sa carte poeme centrate exclusiv pe un laitmotiv: perete/pereţi. E o idee, o metaforă plurivalentă aici descoperite de autoare pe care le ilustrează insistent liric din perspective diferite: semantice, afectiv-emoţionale, ideatice, existenţiale, nu o dată surprinzătoare. De aceea cartea ei, extrem de unitară tematic, etanşă chiar, pare un exerciţiu liric autoimpus pe o temă dată. Autoarea intră în el ingenios, cu o disponibilitate lirică mereu intactă, inepuizabilă. Riscul e, fireşte, acolo, redundanţa. Un perete e o limită semantic vorbind, o cenzură, un capăt de drum, o (auto)claustrare. În contrast, în schimb, e lumea, ea nu are nici un perete. Dumnezeu în sine nu are pereţi, şi nici nu-l ni-l imaginăm între ei. Dar omul, da, el are pereţii lui, aceasta e ingenioasa idee a poetei Alice Valeria Micu. Zidul, peretele, limita lui e, întîi, biologică, pusă sub condiţia temporarului. Peretele e creier, carne, sînge, oase care va să zică. Dar pereţii sunt şi mai vizibili în trăiri şi emoţii, în iubire, în sentimente, cu un cuvînt. Mai mult, lumea omului e în tot ce atinge, face şi vede el, e închisă etanş între pereţi: „Pereţi/ de piatră/ pereţi/de fum/ pereţi/ de lemn/ un copac răstignit pe întuneric//pereţi/ de lut/ pereţi/ de scrum şi cenuşă// pereţi/ de carne/ pereţi/ de ceaţă/ pereţi/ de sânge/ pereţi/ de convenţii/ pereţi de creier/ pereţi/ de oţel cu teamă de apă,/ de lume, de păianjeni,/ pereţi de blănuri/ smulse de vii.//pereţi/ cu urechi, cu ochi,/ cu zâmbete, cu ierburi,/ tăceri toxice,/ amintiri corosive,/ pereţi/ în cuvinte/ pereţi/ peste oameni şi cărţi,/ ţesuturi necrozate,/ tristeţi criminale,/ pereţi de oase, îngropate,//pereţi/ de singurătate,/ de nisipuri sub creştet./ Pereţii/ Marelui Zid Chinezesc,/ pereţii/ Nautilus,/ Ana,/ scheletul Turnului Eiffel,/ transformat în tărâm al sinucigaşilor// Pereţi/ în palme,/ pe umeri,/ pe buze.// Zidul”. (pp. 18-19).
E drept, uneori, în anumite ipostaze lirice, peretele, fără însă a-şi anula semantica lui de bază, de limită, poate deveni transparent, de sticlă ori un unul de aer prin care se văd cele de dinafară: „Glorie/ celui ce umple de viaţă/ pereţii/ uscaţi şi oasele seci! // El vă arată mereu o grădină, voi/ vă treziţi în fiecare dimineaţă,/ priviţi, dar ochii vă rămân atârnaţi/ de vârful unghiei.// El vă primeneşte carnea/ şi voi vă măsuraţi pulsul.” (p. 21). Din acest univers al recluziunii nu putea lipsi nici forma ei cea mai intimă, desigur şi ea captivă, dragostea: „Între atâţia/ pereţi/ loc de somn nu mai este/ doar veghea mai e posibilă/ ca adormire a pietrei.// Creierul se îmblânzeşte/ cu biciul umilinţelor.// Dragostea ca un/ perete/ de dat cu capul” (p. 36).
Condiţionarea tematică a tuturor poemelor face oarecum redundanţa lirică de neoprit. În pofida acestei mecanici stilistice există, nu puţine, poeme în cartea AVM de o superbă simplitate, un lirism pur şi simplu despovărat de „temă” în care emoţia e intensă şi curată, iar referinţa cea mai apropiată e livresc tragică: „Pe mine întunericul/ m-a împrumutat şi nu mai e/ cine să mă ia/ înapoi.// Mama/ pereţilor/ în tine zideşte-mă!” (p. 89).
Între atîtea autoare versatile stilistic şi ambigue, incerte în substanţă lirică, Alice Valeria Micu e o excepţie salutară.
[1] Alice Valeria Micu, Pereţi, Editura Caiete Silvane, 2019, 95 p.