DIALOG

„Poezia românească este una care bea din izvoarele străvechi”

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Luciano Maia

Luciano Maia este avocat şi profesor universitar, dar şi poet, traducător şi eseist. A tradus poeme de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu. A publicat peste 20 de cărţi, dintre care Jaguaribe - memoria apelor a fost tradusă în limba română de Micaela Ghiţescu, iar Poemele latinităţii a fost publicată în traducerea Danei Marina Dumitriu. Ultima sa carte publicată este Os longes, poeme. Este consul onorific al României la Fortaleza, Brazilia. A primit medalia 150 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Comandor al Ordinului Naţional Român.

Ciprian Vălcan: Aşa cum am aflat de la prietenii mei brazilieni, reuşiţi să învăţaţi cu o impresionantă uşurinţă cele mai dificile limbi străine şi această înzestrare specială v-a permis să stăpâniţi toate limbile romanice. Cum aţi învăţat limba română? Aţi studiat-o la universitate sau aţi învăţat-o ca autodidact?

Luciano Maia: Trebuie să spun că uşurinţa cu care încerc să învăţ limbile este limitată la idiomurile neolatine. Începutul acestui drum, ca să spun aşa, au fost lecţiile de latină primite de la Părintele Pitombeira, la Ginásio Diocesano Padre Anchieta, în Limoeiro do Norte, un oraş aflat în Valea Jaguaribe-ului, fluviul copilăriei mele. De la el am auzit sintagma língua romena pentru prima dată. Curiozitatea mea pentru acest idiom practic s-a declanşat în acea epocă. Aşa-numita latină dunăreană m-a impresionat de când am gustat primele rânduri în română... Am participat la câteva colocvii de limbă şi cultură românească începând încă din 1989. Am călătorit în România de 12 ori. Studiile mele n-au avut profesor.

C. V.: Cum s-a născut interesul dumneavoastră pentru cultura română? E rezultatul unei pasiuni livreşti sau ţine de un episod special al biografiei dumneavoastră?

L. M.: După cum v-am spus, profesorul meu de latină vorbea despre limbile născute, sau mai bine spus, urmaşe ale latinei zise vulgare, adică limba vorbită de popor. Am început să citesc în română graţie generozităţii Institutului de Lingvistică din Bucureşti, care mi-a trimis o gramatică şi un mic dicţionar. Cu aceste „instrumente de lucru”, m-am făcut drumeţ în această călătorie ce nu s-a terminat încă...

C. V.: Aţi declarat în mai multe rânduri că sunteţi fascinat de limba română. De ce vi se pare româna o limbă atât de interesantă? Prin ce v-a atras atenţia în contextul celorlalte limbi romanice?

L. M.: Dintre toate limbile neolatine, româna e aceea care s-a făcut – să spunem aşa – singură, într-un mediu straniu, chiar ostil. Tenacitatea daco-romanilor şi apoi a românilor în prezervarea limbii lor e ceva mai mult decât interesant! E ceva epic! Nu e gratuită observaţia unor istorici când spun că este vorba despre un miracol istoric continuitatea poporului roman în regiunea unde s-a format, cu atâtea primejdii şi invazii... Chiar în epoca modernă, imperiile care înconjurau România ameninţau supravieţuirea românilor ca popor independent. Acum, o observaţie: similitudinile între română şi portugheză – alături de diferenţe adânci – impresionează: Eu fui profesor de gramatica latina in Galicia! Această frază, ca multe altele, e aceeaşi – am spus aceeaşi! – în cele două limbi...

C. V.: Aţi tradus mai mulţi poeţi români: Eminescu, Alecsandri, Blaga, Arghezi, Marin Sorescu. De ce vă atrage în mod special poezia românească?

L. M.: Poezia românească este una care bea din izvoarele străvechi. Ea are o răcoare pădurească, ea ne oferă totdeauna un scenariu natural ce ne îndreaptă către alte momente de inspiraţie, aşa simt eu. Desigur, vorbesc despre adevărata poezie, ca aceea făurită de numele citate. Eminescu a fost, este şi va fi totdeauna un geniu. Lucian Blaga a scris poeme pline de o religiozitate fără religie, minunea fiind mai întâi întrebarea decât răspunsul. L-am cunoscut personal pe Marin Sorescu şi am stat în compania lui de două ori. Mi-aduc bine aminte când m-a întrebat care a fost criteriul meu pentru a alege poemele sale traduse de mine şi i-am răspuns: din întâmplare... el a rămas bucuros, şi a repetat, şoptind: din întâmplare, ce bun! Mi-a spus: doresc să învăţ limba portugheză... Chiar mi-a scris trei-patru scrisori, unde reafirmă această dorinţă. Din păcate, a murit mai devreme decât trebuia... Marin Sorescu oscila între raţiune şi inimă, mi se pare.

C. V.: Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?

L. M.: Am cunoscut doar o parte din opera lui Emil Cioran. Eu aveam un proiect: să traduc Lacrimi şi sfinţi şi Pe culmile disperării, două cărţi din epoca sa „românească”. Nu l-am dus la capăt, cel puţin până acum... Mă impresionează suferinţa lui Cioran, vădită!... Însă a câştigat un fel de cinism – în sensul filosofic al cuvântului, bineînţeles – care l-a ajutat să trăiască mult.

C. V.: Anul 2019 va fi foarte important pentru dumneavoastră, fiindcă veţi publica trei cărţi consacrate culturii române. Puteţi să prezentaţi aceste trei volume pentru publicul din România?

L. M.: Cărţile sunt: A língua romena (breve apresentação); Mioriţa/A Corderinha - Căprioara/ A Corça, conto de Mihail Sadoveanu şi A lenda do Mestre Manole.

Baladele au fost traduse de mine mai întâi, este vorba de reeditări, acum cu un aspect grafic-vizual mult mai bogat . În A língua romena... nu am încercat să realizez o lucrare academică, doar am vrut să fac româna mai cunoscută printre noi, brazilienii. În tot cazul, sper că această cărticică a mea va ajuta în acest sens, am încredere.