ESEU

Mijail Malishev

Născut în Rusia, are un doctorat în filosofie la Universitatea de Stat din Munţii Urali (1971) Ekaterinburg. Din 1969 până în 1992, a lucrat ca profesor la Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Între 1976-1978 şi 1982-1983 a fost profesor-consilier la universităţile din Havana şi Santiago de Cuba. Din 1992 până în prezent este profesor-cercetător la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a UAEM, membru al Asociaţiei Internaţionale de Studiu al Discursului şi al Sistemului Naţional al Cercetătorilor din Mexic. Are peste 300 de publicaţii, inclusiv cărţi, articole, eseuri, aforisme şi traduceri, atât în limba rusă, cât şi în limba spaniolă. În Mexic, a publicat următoarele cărţi: Amor, culpa y muerte: dimensiones vivenciales, UAEM (1996); Entre vivencias e ideales, UAEM (1997); Invitación a la antropología filosófica, UAEM (2000); En busca de la dignidad y del sentido de la vida, UANL-Plaza y Valdés (2002); Ensayos sobre filosofía de la historia rusa (în colaborare), UANL-Plaza y Valdés (2002); El hombre: un ser multifacético. Antología de antropología filosófica, (2 ediţii) UAEM (2009); Pensar como pretexto y pre-textos para pensar, UANL-Plaza y Valdés (2005); Vivencias afectivas: expresión de la existencia humana, (2 ediţii) Plaza y Valdés (2007); No sólo del sentido común vive el hombre, (3 ediţii) CONARTE-Plaza y Valdés (2008); Amigos, la vida es irónica, UAEM (2011); Ensayística como estilo del pensar, Eón-UAEM (2013); ¿Es posible enderezar la madera torcida de la humanidad? Plaza y Valdés, (2018); precum şi numeroase texte în reviste naţionale şi din străinătate.

Despre Cioran

Dacă am avea o imagine de ansamblu a întregii opere a lui Cioran, ceea ce iese în evidenţă este scepticismul său, a cărui particularitate constă în îndoiala sa care este o îndoială existenţială care caută să echilibreze viaţa şi moartea şi, prin urmare, presupune o atitudine de deziluzie în faţa existenţei dramatice. Dar, aceeaşi obsesie cu care Cioran detronează convingerile provenite din credinţă şi demască iluziile vitale, eleganţa tonului ironic şi burlesc care răzbate din invectivele sale împotriva puterii, gloriei, credinţei, dragostei şi utopiilor, dă un anumit farmec posturii sale sceptice, care, uneori, se află în pragul nihilismului. Deşi autorul nostru se auto-pronunţă sceptic, în atitudinea lui se simte o pasiune puţin ascunsă, care împiedică o caracterizare a sa prin această definiţie atât de laconică. Scepticismul său nu se reduce la negare, ci include o pasiune pentru luciditate şi, prin urmare, o încercare de a înţelege fiinţa umană în toată diversitatea sa multifaţetată şi antinomică.

Cioran însuşi şi-a caracterizat scepticismul ca pe un exerciţiu de desfascinare în care toate iluziile umane sunt detronate implacabil. Deci, îndoiala gânditorului român nu este îndoiala epistemologică (cum este la Hume sau Kant), ci o îndoială axiologică care urmăreşte să dezbrace convenţionalismele dogmatice, obiceiurile comune şi tabu-urile vieţii cotidiene, impuse în numele „instituţiilor sacre”.

În predilecţia sa pentru gândirea lucidă, la prima vedere, există o anumită incompatibilitate cu dezamăgirea sa permanentă legată de raţiune, care în mâinile sale devine un instrument pentru demascarea aparenţelor. În acelaşi timp, cerând claritate, gânditorul nostru luptă împotriva tendinţei de sacralizare a adevărului inerent doctrinelor raţionaliste care, într-un fel sau altul, sunt responsabile pentru imaginea idealizată a fiinţei umane. Cioran cunoaşte motivul pentru care, în cazul în care nu este în măsură să ia în considerare principiile afective şi iraţionale ale existenţei, în mod inevitabil va intra în colaps, se va transforma în rugina vitalităţii sau, ceea ce este mai rău, va naşte monştri. Dacă scepticul predică ceva, este, de regulă, îndoiala, dar întrebările nu reprezintă îndoiala carteziană care, stabilind indubitabilul, pretinde securitatea şi serenitatea spiritului, fără o îndoială care nu ascunde adevărul dur al destinaţiei finale care ne aşteaptă pe toţi. Ar fi în zadar să încercăm să ne ascundem în spatele iluziei credinţei în nemurirea sufletului, pentru a ascunde adevărul implacabil de a nu fi: nimeni nu ştie pentru ce a venit în această lume sau de ce într-o zi va dispărea, uneori, fără a lăsa vreo urmă. Având în vedere claritatea acestui adevăr simplu, toate construcţiile metafizice impuse de diferitele definiţii pentru a „justifica“ sensul absolut al existenţei omului sunt eclipsate. Însă nu toate fiinţele umane au suficiente resurse pentru a îndura acest adevăr sever fără îngrijorare; în mod normal, ei evadează şi în această fugă de inevitabil se dezvăluie claritatea incontestabilă a nefiinţei. Scepticul care nu se opreşte înainte de ultimele consecinţe ale îndoielii sale „a transformat (raţiunea) într-un instrument de auto-tortură: ea îi oferă argumente împotriva lui însuşi, îi justifică voinţa de prăbuşire, îl măguleşte, se străduieşte să-i facă existenţa intolerabilă. Şi tot printr-un efort disperat împotriva sinelui, îşi somează inamicul să vină să-l izbăvească de ultimul chin”[1]. Cioran înţelege că este imposibil să scapi de „himera metafizică” doar prin critici nemiloase. Nu este exclus faptul că scepticul, obsedat de îndoielile sale, poate deveni un fanatic al scepticismului. Dogmele existenţei sunt mai profunde decât dogmele credinţei; altfel, cum putem explica oroarea care ne face să ne cutremurăm în faţa abisului nepătruns al nefiinţei? Dar gânditorul româno-francez ştie, de asemenea, că nici o dovadă de raţiune nu ar putea depăşi, probabil, tentaţiile naturale ale dogmelor inconştiente, care sunt în adâncurile întunecate ale fiinţei umane şi au rădăcinile în aceleaşi emoţii. Omul este slăbit atunci când îi repugnă acţiunile sale impetuoase, când, în loc să rişte şi să plonjeze în adâncurile vitalităţii sale, se refugiază în confortul existenţei lor şi se întoarce la apatia mulţumirii de sine. Ceea ce se întâmplă este că „Scepticismul are împotriva lui reflexele, poftele,instinctele noastre. […] fiinţa însăşi e o prejudecată, şi această prejudecată, mai veche decît noi, datează dinaintea omului şi a vieţii, rezistă atacurilor noastre, se lipseşte de raţionamente şi de probe, de vreme ce tot ceea ce există se manifestă şi durează, se sprijină pe nedemonstrabil şi pe neverificabil”[2].Sub aspect filozofic, Cioran susţine că nu există un om mai cinstit decât scepticul; dar sinceritatea lui are ceva nefiresc. Cine se va îndoi de expresia lui Keats, „în lumea asta există desigur şi ceva real” – ar fi plasat în afara unei minime acţiuni. De fapt, fiinţa umană, pentru a exista, trebuie să pună capăt judecăţii şi să facă o alegere pro sau contra unui lucru sau persoane; astfel încât poziţia de sceptic extrem este, de fapt, incompatibilă cu viaţa şi conduce la un fel de dogmatism în sens invers. De asemenea, nu ar trebui să negăm faptul că scepticul care cunoaşte limitele îndoielile sale, suportă mai bine loviturile sorţii decât cei care au găsit, probabil, răspunsuri la toate întrebările. Farmecul şi originalitatea scepticului se află în acuitatea spiritului său critic şi în rezistenţa de a se împotrivi imposturii. Cioran nu exclude faptul că îndoiala poate fi rezultatul iritării noastre, ca un fel de revoltă existenţială împotriva adevărurilor unei înţelepciuni irefutabile, ceva asemănător revoltei omului lui Dostoievski. Dacă uneori blestemăm dovezile raţiunii, o facem nu atât din motive teoretice cât din dorinţa de a dispreţui principiile împărtăşite de alţii, deoarece îi considerăm vinovaţi de înfrângerile noastre; în loc să ne acuzăm pe noi înşine, condamnăm „valorile false”, pe care le-am acceptat în mod greşit drept adevărate. Scepticismul nu este un panaceu împotriva ruşinii şi umilinţelor noastre, şi ar fi în zadar să încercăm să căutăm un remediu împotriva învinovăţirii, “De vreme ce totul ne răneşte, de ce nu ne-am retrage în scepticism, căutând în el un leac pentru rănile noastre? Ar fi o amăgire în plus, căci îndoiala nu e decît fructul exasperării şi resentimentelor, instrumentul, parcă, de care jupuitul de viu se slujeşte pentru a suferi şi a-i face şi pe ceilalţi să sufere. Demolăm certitudinile, dar nu din scrupul teoretic ori din joaca, ci din furia de-a le vedea eschivîndu-se, precum şi din dorinţa ca nimeni să nu le fie stăpîn, de vreme ce pe noi ne ocolesc şi nu deţinem nici una”[3].

Orice ar fi, îndoiala pentru Cioran este un paliativ, pentru simplul motiv că scepticul este o fiinţă umană şi, prin urmare, este obligat sa aleagă. Îndoiala ridicată la absolut ar implica sterilitate şi ar duce la eşec. De aici provine avertismentul lui Cioran împotriva înceţoşării purităţii sterile a intelectului, având ca antidot auto-ironia. Doar umorul ne salvează de „ungere“, doar ironia pregăteşte balsamul, fără a permite ca raţiunea să cadă într-un pesimism sumbru, plângând excentricii sau isteria mizantropă. Umorul şi ironia sunt mecanisme psihologice de reversibilitate a discursului, iar acest lucru îi dă autorului tendinţa către dogmatism şi automulţumire faţă de propria sa infailibilitate.

Una dintre metodele preferate ale scepticismului cioranian este un experiment mental: ce s-ar întâmpla, să presupunem, dacă unele norme sau valori care constituie premisele condiţiei umane, ar dispărea? De exemplu, ce s-ar întâmpla dacă dorinţa de glorie, la care majoritatea oamenilor aspiră, s-ar îndepărta deodată de existenţa lor? Vor mai exista totuşi fiinţe umane?, se întreabă ironic cel care face experimentul. Odată cu dispariţia dorinţei de a ieşi în evidenţă, stimulii care determină productivitatea, creativitatea şi auto-împlinirea ar dispărea şi ei. În mod normal, ne displace fanfaronada sau lauda de sine a celor care se laudă fără măsură. Dar imaginea celor infatuaţi, pe care o purtăm fiecare în interior, într-o mai mică sau mai mare măsură, ne ajută să avansăm în cunoaşterea de sine. Prin suprimarea timidităţii şi a pudorii, infatuatul este extaziat în faţa „talentelor sau realizărilor” sale şi cu laudele sale îşi suprimă amărăciunea şi chinul. Fanfaronadele sale ne par ridicole, dar „psihiatria nu ar mai avea obiect dacă ne-ar fi îngăduit să rostim cu voce tare imensul bine pe care-l gîndim despre noi sau dacă am avea în preajmă, la orice oră din zi şi din noapte, pe cineva care să ne laude”[4]. Poate că singurul inconvenient în a fi infatuat este că nu e uşor să găsim pe cineva care să ne asculte.

Un al doilea aspect al lucrării lui Cioran, pe care aş dori să îl subliniez, este expus în cartea sa, Căderea în timp, şi, ca un fir roşu, îi traversează toată opera: „Percepem mai întîi anomalia faptului brut de a exista şi abia după aceea pe cea a situaţiei noastre specifice: uimirea de a fi precede uimirea de a fi om. Totuşi,caracterul insolit al acestei stări ar trebui să constituie datul primordial al perplexităţilor noastre: e mai puţin firesc să fii om decît să fii pur şi simplu”[5]. Pentru gânditorul româno-francez, existenţa omului este cea mai notabilă şi mai ciudată aventură pe care natura o cunoaşte şi, probabil, din acelaşi motiv, nu va fi atât de prelungită. Setea de putere, bogăţie şi superioritate se lipeşte prea mult de sufletul său şi, din acest motiv, nu va mai fi niciodată stăpân al Naturii, şi nici nu îşi va putea controla destinul. În acest punct, Cioran este de acord cu Immanuel Kant. În celebrul său eseu despre istoria universală, gânditorul din Königsberg afirmă: „dintr-un lemn atît de strîmb precum acela din care este făcut omul, nimic nu poate fi sculptat care să fie întru totul drept”[6].

Acest aforism oferă un răspuns scurt şi alegoric la întrebarea: ce este omul? În acelaşi timp, presupune că poziţia contrară (omul este construit dintr-un lemn drept) este nesigură şi, prin urmare, toate încercările de a îndrepta acest lemn, o dată şi pentru totdeauna, sunt sortite eşecului. La om totul este natural şi totul este artificial; la el nu există practic nici un gest, dorinţă sau comportament în care numai impulsurile, nevoile şi emoţiile biologice să acţioneze separat de raţiune, voinţă, memorie şi obiceiuri dobândite. Fiind o fiinţă înzestrată cu cunoaştere raţională, omul este destinat să se dezvolte fără limite, dar, din punct de vedere biologic, nu este autosuficient, el nu poate atinge perfecţiunea absolută. Cultura ca „a doua natură” poate îndepărta limita biologică impusă de „prima natură”, dar este imposibil să transforme complet substratul corporal-senzorial al lui homo sapiens, format în procesul de evoluţie naturală, pe parcursul a milioane de ani.

Aceeaşi poziţie este împărtăşită de Cioran, chiar dacă într-o altă limbă, ai cărui termeni,căderea şi păcatul originar,sunt luaţi din arsenalul Vechiului Testament. El scrie într-unul din aforismele sale: „Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. În ce mă priveşte, am apelat la el în toate împrejurările şi, fără el, nu ştiu cum aş putea evita o permanentă consternare”[7]. Plecând de la această atitudine, putem presupune că Natura (sau „Dumnezeu“), „se împiedică“ de homo sapiens, pe care l-a transformat în fieful său şi toată istoria este un lanţ neîntrerupt de conflicte crude şi nenumărate antagonisme. Şi, dacă ar fi aşa, descendenţii noştri vor reuşi să salveze proiectul evolutiv al umanităţii de ameninţarea falimentului istoric? Raţiunea colectivă a generaţiilor viitoare poate sau nu poate să depăşească ruptura dintre natură şi cultură, viaţă şi moarte, cunoaştere şi valoare, bine şi rău, dreptate şi fericire, plasate de o evoluţie milenară în existenţa homo sapiens? Maniera în care sunt contestate aceste întrebări de către autorul româno-francez, ne permite să vedem o anumită suprapunere între discursul său şi principiile conceptuale ale antropologiei filosofice, bazându-se pe complexul ştiinţelor naturii privind constituţia biologică a homo sapiens,şi să spunem că fiinţa umană este un animal care nu este adaptat nici unui mediu şi nu are o specializare a organelor trupului inerente altor specii. Din această de-specializare rezultă că omul este o fiinţă practică care are nevoie de cultură nu numai pentru a supravieţui, ci şi pentru a trăi bine (ceea ce, pentru Cioran nu este doar un factor pozitiv, ci şi unul negativ, incluzând consecinţe catastrofale) .

Homo sapiens nu poate exista ca orice animal, pentru că, fiind gol şi lipsit de mecanisme de adaptare, lipsit de orice apărare împotriva frigului şi căldurii, nu are nicio „armă naturală“ de apărare sau de atac, nu dispune de capacităţi înnăscute pentru a-şi asigura hrana. Dentiţia sa nu se aseamănă erbivorelor sau carnivorelor; omul este depăşit de majoritatea animalelor în acuitatea simţurilor; îi lipsesc instinctele, ceea ce reprezintă un pericol mortal pentru viaţă, şi, în timpul perioadei de alăptare şi în copilărie este supus unei protecţii prelungite. La rândul său, faza de creştere a tinerilor se manifestă printr-o discrepanţă dezavantajoasă între maturitatea sexuală şi finalizarea creşterii. Dacă animalul părăseşte „atelierul Naturii“ aproape încheiat, omul, într-un fel, trebuie să se creeze într-un lung proces de „mentorat“, folosind învăţarea şi însuşirea culturii.

Pentru Cioran, omul este, de asemenea, un animal anormal, slab dotat din punct de vedere biologic pentru a supravieţui şi a se afirma, violent prin slăbiciune şi nu prin vigoare, netratabil din cauza poziţiei sale de slăbiciune, agresiv din cauza propriei sale neadaptării. „El exagerează în toate, hiperbola fiindu-i necesitate vitală,tocmai pentru ca, dezaxat şi neînfrînat din pornire, el nu se poate fixa la ceea ce este, şi nici nu poate constata sau suporta realul fără a vrea să-l transforme şi să-l împingă pînă la exces”[8].

Dacă Dumnezeu, în timpul apariţiei sale în faţa lui Moise, s-a numit „cel care este”, omul, prin opoziţie, ar putea fi definit ca „cel care nu este”. Şi tocmai această absenţă, această lipsă de existenţă, este ceea ce îi provoacă aroganţa sau mânia de a provoca, de a lupta, de fi competitiv. Simplicitatea sa, paradoxal însoţită de vanitate, nu are nici un egal:este un adevărat bastard al naturii şi nimic nu i-a prezis apariţia. „Să fi fost oare necesar, el care, sub raport moral, este mai diform decît erau, sub raport fizic, dinozaurii?”[9]Dacă, pentru o perioadă atât de lungă, omenirea s-a agăţat de Dumnezeu, a fost pentru că nu a putut găsi în sine, un principiu al existenţei echilibrate. Transcendenţa are virtuţi vindecătoare: consolidează instinctul de auto-conservare. Uimit de posibil, de masca ataşată sinelui, din moment ce se ştie şi se simte om, aspiră la faimă: vrea să pară mai mult decât este. „Nu atît neliniştit cît nemulţumit (neliniştea cere o ieşire, deschide către resemnare), el se complace într-o insatisfacţie vecină cu nebunia.[...] Dublu la rădăcină, crispat şi tensionat, duplicitatea, ca şi crisparea şi tensiunea sa, derivă tot dintr-o lipsă de existenţă, dintr-o deficienţă de substanţă, care-l condamnă la excesele voinţei.Cu cît eşti mai mult, cu atît vrei mai puţin! […]Tot ce a întreprins după aceea ţine de o deprindere cu nesubstanţialul, de iluzia dobîndită, de obişnuinţa de a privi ca existînd ceea ce nu există”[10].

Deşi Cioran nu foloseşte limbajul antropologic, textele sale ne conving că nu poţi reduce omul doar la raţiune, pentru că este, de asemenea, dotat cu un complex puternic de sentimente, emoţii, dorinţe şi apetenţe, care nu-l ascultă întotdeauna, uneori se revoltă şi alteori se supun.

Antropogeneza i-a împins permanent pe strămoşii noştri să compenseze insuficienţa lor biologică în ceea ce priveşte creierul mare – substratul material al raţiunii -, iar acest dualism care nu poate fi eradicat, bazat pe imperfecţiune naturală, ne obligă, pe noi, urmaşii lor, să suportăm întreaga greutate a responsabilităţii pentru această scindare antropologică. Ordinele şi interdicţiile voinţei şi raţiunii sunt capabile să neutralizeze egoismul omniprezent şi să tempereze influenţa negativă asupra societăţii şi mediului, dar eliminarea răului pentru totdeauna din natura umană este imposibilă. Profitând de stilul lui Cioran, putem interoga ironic: ce s-ar fi întâmplat dacă Lamarck ar fi avut dreptate, iar omul ar putea moşteni, pe cale biologică, experienţa morală şi cunoştinţele acumulate în timpul vieţii sale? În acest caz, descendenţii săi nu ar începe viaţa de la o „foaie albă”, iar acest lucru ar însemna că proiectele utopice ale creaţiei unui om cu totul nou au avut o bază solidă. Dar legile evoluţiei biologice, împreună cu cele ale geneticii, transformă această iluzie într-un vis nerealizabil. O confirmare elocventă a certitudinii acestei teze este construirea socialismului şi prăbuşirea sa precipitată. Al treilea aspect al comentariilor mele este că Cioran nu era convins de faptul că motivul pentru care a fost capabil să prezică dacă discordia şi antagonismul, atât de naturale pentru specia noastră, vor pregăti în cele din urmă un iad în care toţi locuitorii globului terestru şi toate realizările culturale făcute până în prezent vor fi anihilate. Evenimentele sinistre ale secolului XX, ale căror contemporan a fost autorul nostru (două războaie mondiale, regimurile totalitare care au exterminat milioane de victime nevinovate în lagărele de concentrare şi catastrofa atomică uriaşă care ameninţa să distrugă întreaga omenire), confirmă avertismentele severe şi, ca niciodată, acestea sunt încă valabile astăzi.

Contrar optimismului conştiinţei utopice, Cioran consideră că istoria, rezultatul activităţii umane, s-a separat de creatorul său şi, în cele din urmă, l-a împins în prăpastia unei catastrofe viitoare. Acest sfârşit apocaliptic este inevitabil, deoarece timpul istoric este deja tensionat ca o frânghie şi, mai devreme sau mai târziu, se va rupe. Desigur, observă autorul român, catastrofele perfecte sunt rare, şi nimeni nu poate ghici dacă apocalipsa va fi lentă sau fulgurantă, dar judecând după unele simptome, agonia omenirii a început deja. Paradoxul este că această cădere se va întâmpla nu din cauza lipsei de energie vitală a omului, ci din cauza excesului forţelor sale titanice. Cu cât creşte puterea acestuia, cu atât devine mai vulnerabil. „Cuceririle lui sunt isprava cuiva care a trădat viaţa şi s-a trădat pe sine... Cel mai probabil este că va dispărea înainte să-şi fi realizat toate ambiţiile. Puterea lui e de pe acum atât de mare, că te întrebi de ce vrea s-o sporească. Atâta lăcomie trădează o slăbiciune fără de scăpare, o decădere magistrală”[11].

Acest final, conform profeţiei lui Cioran, este imposibil de oprit, deoarece omenirea a ajuns la un punct în care, chiar dacă ar vrea, nu ar putea merge înapoi, rupând idolatria. Şi dacă ar avea îndrăzneala să se uite la adevărul dur şi ar reuşi să oprească nebunia pentru o anumită perioadă, nu ar putea evita inevitabilul. Ostatic al preocupării pentru viitor, a încercat să se opună originii propriei sale fiinţe, în contextul său antropologic. Ceea ce se întâmplă este că, pentru Cioran, acţiunea este o condiţie fundamentală a existenţei. Fără voinţă, acest fundament al „pasiunii productive”, care determină obiectivele şi îşi propune să le realizeze, nu este numai imposibil de a garanta supravieţuirea, dar, de asemenea, pune în mişcare dorinţa de a trăi mai confortabil, mai sigur şi în cele din urmă mai fericit. Astfel încât, în vremea noastră, a trăi „este echivalent cu incapacitatea de a se abţine”, înseamnă aspiraţia de a produce mai mult, pentru a extinde tot mai multe artificii, pentru a supune scopul şi nevoile. Dar scopul, această „febră a voinţei în tensiune”, adesea nu se potriveşte cu rezultatul final. Consecinţele fiecărei acţiuni sunt imprevizibile, ceea ce înseamnă că în majoritatea cazurilor acestea sunt fatale – şi ne sunt complet străine. Astfel, activitatea teleologică este impregnată cu consecinţe nocive şi dăunătoare pentru umanitate. Lumea este încăpăţânată şi nu se supune intenţiilor raţiunii noastre; acţiunea este plină de rezultate neprevăzute; voinţa este lipsită de importanţă deoarece, în loc de o dorinţă cu obiective rezonabile, ea doreşte irealul şi chiar imposibilul; istoria este o vrăjitoare rea, pentru că este de necontrolat şi de multe ori imprevizibilă, în cel mai bun caz, este explicabilă, dar întotdeauna post-factum.

Este probabil, spune autorul nostru, ca, după viitorul cataclism să nu dispară toate fiinţele umane: unele vor supravieţui şi vor fi atât de norocoase încât să fie în măsură să tragă învăţămintele corespunzătoare de la sfârşitul istoriei.

Stigmatizând cursa febrilă după inovaţii, respingând glorificarea muncii ca sursă de nevroze, oamenii post-istorici încep să anatemizeze atât virtuţile şi cât şi viciile strămoşilor lor, încercând să elimine mai întâi setea de glorie, obsesia pentru inovaţie şi pasiunea de a-l umili celălalt. Cu toate acestea, Cioran pune la îndoială un posibil scenariu al reînnoirii existenţei umane după sfârşitul istoriei. Cum putem crede că omul viitor, potolit prin căutarea fericirii, va fi capabil să elimine toate rădăcinile din care îşi extrage nevoile de succes şi glorie, în timp ce anihilează invidia, răzbunarea şi mândria? Fiinţa umană apare ca purtător de putere asupra obiectelor lumii, dar nu posedă o putere sigură asupra propriei sale puteri. Omul se consideră liber şi crede că îşi poate folosi puterea aşa cum doreşte. Tocmai din acest motiv, uneori, o foloseşte în detrimentul său şi chiar pentru distrugerea sa. Ce sau cine ar garanta utilizarea corectă a puterii? Se pare că nimic sau nimeni: nu există nici o garanţie că libertatea umană este capabilă să facă o alegere corectă, există doar o singură probabilitate susţinută de bune intenţii şi de nimic altceva. Omul contemporan nu este pregătit pentru ascensiunea vertiginoasă a stăpânirii sale asupra naturii, se pare că nu există încă o cultură şi o etică a utilizării unei astfel de stăpâniri.

Ştiinţa şi tehnologia au învăţat să folosească energia naturii şi a omului însuşi într-o asemenea măsură, încât este imposibil să se prevadă dimensiunea posibilelor catastrofe sau distrugeri lente. „Natura domesticită” ajunge să fie, în unele aspecte fundamentale, mai imprevizibilă decât „natura sălbatică”. Pericolele generate de accidente cauzate de intervenţia umană neintenţionată, asupra naturii, sau de rezultatele necontrolate ale consecinţelor colaterale ale deciziilor, din nou leagă ceea ce este mai intim --sănătatea unui copil – cu ceea ce este mai îndepărtat – „gaura de ozon”, accidentul la reactorul atomic, „efectul de seră” – şi ne face să ne gândim la insecuritatea ontologică a fiinţei noastre. Aici întâlnim „argumentele auto-ameninţării“, care ne fac să regândim paradigmele de dezvoltare nelimitată, care sunt fundamentul raţionalismului teleologic, ceea ce ne face să punem câteva întrebări: ar fi posibilă stabilirea de noi obiective, fundamente, forme de viaţă şi producţie care ar putea opri şi transcende tendinţele spre suicid ale omenirii moderne? Este posibil ca consecinţele care provoacă încetinirea ritmului progresului să fie mai puţin grave decât pericolele care decurg din dezvoltarea sa deplină? Iar aceste întrebări nu sunt inutile, deoarece extinderea riscului provine din aceeaşi acţiune umană care vizează aranjarea raţională a mediului şi a bunăstării sociale. Dorind binele, omul produce involuntar răul, multiplică posibilitatea ca ceea ce se aşteaptă să nu se întâmple, ci opusul acesteia.

În concluzie, trebuie remarcat faptul că Cioran, uneori, încearcă să apară în faţa cititorilor săi cu o mască a unui înţelept sarcastic, care se distrează cu jocurile dialectice sau cu şaradele existenţiale. Supraîncărcate cu ironie fină sau cu metafore subtile, textele sale sunt capabile să provoace o oboseală mentală, chiar şi celor mai înfocaţi adepţi ai săi. Cu toate acestea, când terminăm de citit cărţile, este imposibil să uităm conţinutul profund, deoarece nu ne putem întoarce la visul binecuvântat al spiritului. Paradoxurile ne asaltează conştiinţa, pătrund în cele mai îndepărtate colţuri şi provoacă uimire, şi, cel mai important lucru, necesitatea de a stimula reflecţiile asupra sensului existenţei noastre, care nu a fost niciodată şi, probabil, nici nu va fi, simplă şi uşoară. Acesta este motivul pentru care omul, aşa cum ne învaţă scepticul incorigibil Cioran, a ridicat întotdeauna întrebări care depăşesc limitele oricărui răspuns imaginat. În ciuda paradoxurilor sumbre, în adâncul discursului său se întrezăreşte o dragoste timidă pentru viaţă şi o aşteptare ursuză a bucuriei care, deşi rămâne contestată de trecerea implacabilă a timpului, continuă să trăiască cu frică şi cutremurare în suflet, formând o mică sferă de lumină în mijlocul întunericului, care este, la urma urmei, orizontul de la care pornim şi spre care ne îndreptăm.

Traducere din limba spaniolă şi note:

Luiza Caraivan

[1]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.69.

[2]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.61.

[3]Emil Cioran, Istorie şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.94.

[4]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.99.

[5]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.7.

[6]Immanuel Kant (1784), “Idée d’une histoire universelle du point de vue cosmopolitique” https://www.psychaanalyse.com

[7]Emil Cioran, Mărturisiri şi anateme, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.13.

[8]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.13.

[9]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.17.

[10]Emil Cioran, Căderea în timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.19-20.

[11]Emil Cioran, Sfârtecare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p.19.