LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

Descifrări, revizitări, grafeme sau despre o fizionomie a operei literare[1]

Nu e niciodată prea târziu să ne amintim că în fascinaţia Olimpului dintotdeauna a fost locaşul zeilor. Uneori, însă, pe firmamentul lumii, cu incoerenţele triumfului ori ale eşecului, cu dragostea şi ura, cu binele şi răul, sunt oameni dăruiţi să ne ilumineze, cu gravitatea învingătorului şi solemnitatea gesticulaţiei, într-un spectacol al discreţiei totale, în care timpul rezolut încheagă cel mai bine povestea din amintiri, în care discursul existenţei descifrând simultaneitatea vieţii şi a morţii devine un amplu desfăşurător de evenimenţial împreună cu  propriile axiologii ale individului. Comentariul literar, cum ştim deja, dacă este realizat cu maximă responsabilitate, înseamnă şi repliere în faţa asediului calpului, a rutinei dar şi a exprimărilor contondent-inflamatorii, prin care unele întâmpinări ale cărţii de-retorizează cu infatuare şi falsă morgă intelectuală nuanţe  deviante transformând cartea, de la caz la caz, în prilej de acorduri sau dezacorduri cu ţintele de moment (sau la moda zilei) din evoluţiile literaturii noastre.

A apărut, e drept, nu chiar atât de recent cartea unei nobile Doamne a istoriei şi criticii literare şi ea trebuie discutată, firesc, din unghiul privilegiat al cititorului aşteptând întotdeauna cu irevocabil entuziasm astfel de apariţii editoriale prin care, deodată, ai această revelaţie, că durata şi prestigiul completează ecuaţia locului şi împreună ridică la puterea axiologiilor prime, între curaj, directeţe, prudenţă lucidă şi nedezminţită, neîntreruptă voinţă de asumare a acelui stil de lectură, abordarea şi explorarea cărţii. Iar Grafeme (lecturi din provincie), Timişoara, Editura Gordian, 2017, 144 p.), cartea Adei D. Cruceanu este tocmai un astfel de op în care instituţia criticii şi eseisticii se intuiesc deplin în toate drepturile lor de a reprezenta împreună vigilul agent al personificării culturii din perspectiva creaţiei literare. Doar că, din cele patru secvenţe ale volumului, ultima, intitulată, cu un fel de voluptate la purtător, Vernis, adaugă convingerile autoarei pentru prezervarea propriului drept de a scrie despre cultura autentică şi marile sale repere, în acest caz eul protector abordând, prin personalităţi din domenii conexe literaturii, un altfel de schimb de priviri, de opinii, de pariu cu sine însuşi, la urma-urmei.

În prima secţiune a cărţii, Eseişti. Critici literari. Cronicari. Publicişti. Traducători, instrumentul critic e dublat de tenacitatea interpretului, cronicarul îşi păstrează doar această voluptate de a privi şi analiza, cu un spirit de independenţă supranormat de competenţă, opere şi personalităţi. Sinceritatea opiniei, depăşind zăbava confesiunii în exersarea instrumentarului, împlineşte emoţia apropierii de cărţile şi literatura care nu are vârstă cu obiectivitatea descinderii în miezul axiologic al acestor apariţii editoriale. Astfel, găsim că „semnele unei receptări” a lui Eminescu se întâmplă, la un mod exemplar, şi în Reşiţa, oraşul unuia din traducătorii poetului în limba germană, Ludwig Vinzenz Fischer (1845-1890), Singurătatea Poetului... evidenţiind  o ediţie liliputană a Luceafărului, în editare mai recentă. Argumentaţia solidă a criticului o regăsim ca o surpriză plăcută, în capitolul dedicat cărţii Adrianei Babeţi, Amazoanele, o poveste; în rândurile (un Laudatio exprimat la 2008) prilejuite de studiul Corneliei Ştefănescu, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii; în capitolul Adrian Dinu Rachieru, calmul valorilor, cu trimiteri fireşti la studiul acestuia dedicat prozei lui Sorin Titel; în prefigurările unui portret-medalion dedicat preotului cărturar Vasile Petrica; în mixtionul de publicistică-eseistică reprezentat de volumul Dorinei Sgaverdia, acesta dedicat operei şi personalităţii sculptorului Constantin Lucaci, şi de preocupările altui jurnalist „încremenit în proiect”, carevasăzică mai mult decât doar interesant, Titus Crişciu.

Ştafetele literaturii, în primul rând ele, traversează această carte, un teren de luptă al ideilor cu obstacularea lor, hibă mai veche sau mai nouă a comentariului literar, într-o vreme în care critica de întâmpinare lipseşte aproape cu desăvârşire. Dar nu de crezuri mai mult sau mai puţin publicistice îi arde autoarei, şi nici de articole program pe care, vai, nu le mai ia în seamă nimeni astăzi. Un dosar al receptării ar fi secţiunea a doua, Prozatori, şi poate că ar fi mai corectă interpretarea efortului care face substanţa (substanţialitatea, da, o învederare a redutabilului!) unor reconstituiri, revizuiri. Partitura Adei D. Cruceanu ţine, la urma urmei, de o strategie educativă, referinţele zăbavei din acest capitol fiind autori şi cărţi.

Avem, aici, un discurs de comisionare, criticul, esteticianul, comentatorul de axiologii ale culturii de ieri şi de astăzi întâlnindu-se într-un nedezminţit entuziasm al contexturării focalizate şi un clivaj paradigmatic de inserţii de etapă, asta însemnând că vorbim de o realitate a postbelicului românesc. Epicul lui Stoica de Haţeg, ingenios fertilizator al discursului cronistic în istoriile sale bănăţene, este livrat într-un comentariu care subliniază că intuiţia era esenţială în formulările inspirate de istoria contemporană protopopului Mehadiei imperiale, în schimb, aflăm despre Virgil Birou şi a sa comunitate de mineri, a cărei fizionomie o regăsim în romanul reeditat Lume fără cer, înţelegem că e pasionat de o umanitate destituită sub limita supravieţuirilor în existenţialul radicalizat între cei care au prea mult şi cei care nu au deloc. Nici o sedimentare canonică a prozei banatice nu impresionează autoarea, câtă vreme ea ştie, şi ne explică şi de ce, că epicitatea nu e nicidecum perspectivare doar decantare a umanului explorat cu valoare simbolică. Un câmp de tensiuni epice este proza reşiţeanului Alexander Tietz, cu mari afilieri la tradiţiile epicului nostru interbelic, un rafinament estetofil, ceva între un tradiţionalism explicitat, patriarhalism uşor descriptivist şi un modernism corupt de elemente din povestiri, schiţe, snoave poporale, specifice etnicilor germani din Banatul de munte. Istoricul şi criticul literar îl abordează cu întreagă opera sa ca pe un fenomen exponenţial (Heimat şi dincolo de Heimat), un prefaţator al prozei germane postbelice de la noi. Ţesătura epică din acele retabluri ale poetului Anghel Dumbrăveanu din Piatra de încercare şi Iselin reabilitează, spunem noi, autenticitatea dorică a sufletului uman. Ritmul interior al vieţii, terna realitate exterioară, adulmecate de un eu povestitor sagace-senzual şi febril în ţesătura evocărilor, definesc un roman în care, scrie Ada D. Cruceanu, „imaginarea creează suportul narativ”.

În aceeaşi secţiune regăsim descifrarea prozei lui Sorin Titel (a mai făcut-o într-o viziune absolut originală autoarea noastră) ca una din sindrofiile provinciei în materie de proză. Povestea care devine real, realitate, miracolul care învinge superficiile, cum scriam şi eu cândva, îmbie la o lectură potrivită ceasului interior al epicului titelian. Despre multiplicarea povestitorilor, iată, se întreţes analize mai mult decât interesante şi în capitolul dedicat lui Sorin Titel. Radu Ulmeanu, el însuşi poet, îi trezeşte, cu Siberii, interesul autoarei, dincolo de povara colectivă a unei vinovăţii şi dincolo de  administrarea unei ipoteze privind o „carte esenţială despre experienţa morţii”, Mircea Cavadia şi Nina Ceranu, sunt analizaţi prin calităţile lor de prozatori de marcă şi creatori de fizionomii ale personajelor ţinând indubitabil de statutul „uciderii de sine” al eroilor marquezieni, urmaţi de Victor Nafiru, afirmat mai încoace, ironizând în epicul lui fandacsiile politicienilor torturaţi de propriile îndoieli, depresivii „toboşari ai timpurilor noi”. Împotriva lumii fără memorie scriu Ion Florian Panduru şi Ion Marin Almăjan, despre cărţile lor, cu un epic de voluptăţi inspirate din tradiţia oamenilor pământului natal, autoarea notând despre ţăranul retoricii sentimentale, în cazul primului, despre încărcătura simnbolică a „retragerii unei cetăţi în istorie”, desigur, zicem noi, istoria ca instanţă narativă, în cazul celui de-al doilea.

Secţiunea dedicată liricii are un şir de devoţiuni pentru unul din cei mai valoroşi poeţi români postbelici, Petre Stoica. El a reuşit, prin opera sa, cum scriam noi cândva, o mutaţie în tectonica literaturii genului. Nu obsesii recapitulative avem în poemul lui Petre Stoica ci experienţe existenţiale resorbite într-un real mult interiorizat, personalizat. Tot la aceeaşi secţiune a cărţii, aş sublinia, dacă tot mi-e acum îngăduit să fac asta, modul în care autoarea noastră izbuteşte să evidenţieze spirite harnice, inspirate, sub forma faptei/operei spectaculoase dar care au trăit şi activat sub semnul discreţiei. E adevărat, dacă ţi se strigă prea mult numele de la tribuna spaţiului public rişti să nu te mai poţi ascunde decât în desuetudine, sfârşind ca om al problemelor insolubile. Ada D. Cruceanu e convinsă de ceea ce scrie (că altfel nu ar scrie) tocmai pentru că ştie un lucru esenţial: numai forţând limita provocărilor valorii, poţi depista valoarea în varii forme şi formule, evidenţiind-o. Poezia lui Gheorghe Azap, văzută mereu de alţi critici ca năvalnic-ancorată în senzorial, are axele ei ideatice, de neocolit în orice comentariu pertinent, mai devreme Anişoara Odeanu are o luciditate aleatorie ştiută (feeric caligrafic, zice Ada D. Cruceanu), Toma George Maiorescu este un vajnic corăbier în apele oglinzilor unui lirism mereu antologabil, cu fiecare nouă generaţie de poeţi ai noştri, Sabin Opreanu, cea mai discretă prezenţă a speciei, nu trebuie uitat din nici o configuraţie a exemplarităţii, versul lui, atât de redevabil, nefiind doar o sumă de latenţe ci o declaraţie disolutivă despre visarea eternităţii, Nicolae Sârbu, văzut ca un soi de hedonist al abrazivităţii (undeva autoarea numeşte chagallian universul acestui poet), e captivat de jocurile căutării sensului, Laurian Lodoabă e un sfidător paradigmatic al unei geometrii lirice retenibile, Sanda Maria Deme şi Daniel Onaca au construcţii dialogice, de eu emisar al unui existenţial nu mereu detonant dar dominaţi şi ei, precum înaintea lor Ioan George Şeitan, de aşa-zisul vizionarism operant. O pledoarie în favoarea durabilităţii ar fi antologia Albastru de Bee, perspectiva invenţioasă, adnotată holistic, fiind intuită de criticul literar şi evidenţiată ca altă experienţă interesantă a liricii bănăţene.

Omul generic poate fi metaforă sieşi, dar poetul veritabil nu poate fi monocord iar poezia se iscă într-un mod aproape ostentativ ca re-proiectare, atunci când scriitori importanţi se încearcă şi în astfel de tipologii de insolitare, scriind poezie, deşi contaminarea lor profesională ţine de alt gen literar. Filologi de marcă şi eseişti, prozatori şi critici literari scriu, nu doar în Banat, poezie bună, poezie de calitate, discursul liric le vine ca o mănuşă. Recurenţe din proza sa, ancorată în metafora locului ideal, avem în lirica lui Ion Marin Almăjan, Carmen Blaga are o graţie lirică extraordinară, juisările melancoliilor şi ludismul traversărilor se regăsesc în poemul Doinei Bogdan-Dascălu, o metafizică a resemantizărilor structurează poemul lui Lucian Alexiu iar la Crişu Dascălu poemul e o înnobilare a emoţiilor, o decantare a expresivităţii, variaţiuni pe tema unui discurs de recuperare a sinelui.

Secţiunea Vernis arată cum finalul încoronează opera, sfârşitul călătoriei fiind o descindere, din fotoliul confortului contemplatorului, în lumea edificărilor cromatice. Şevaletul, ustensila veritabilă a unor campanii de cucerire spirituală, personalitatea unor pictori emblematici pentru metafora genului, mai ales în Banatul de Munte, stabileşte relaţia istoricului de artă, eseistului şi cronicarului plastic cu aceste investigări. Contextul nu e deloc fiabil, câmpul gravitaţional e unul, hărţile cunoaşterii, mult mai multe, ineditul experienţei artistice ca şi revizitarea cuvântului rostit, bine rostit, un punct de plecare. Cartografierile autoarei vizează constelaţiile princiare ale capodoperei din pictura lui Iulian Vitalis Cojocariu, grafica lui Peter Kneipp, exegeza cromatică din lucrările scriitoarei Ilse Hehn, fotoplasticiană remarcabilă, intervenţiile auctorialului în pictura slovenei Cvetka Vidmar, îndrăgostită de peisajul românesc, pictura naivă din provocările lui Mihai Dascălu.

Dizertaţii şi defrişări, revizitări sau pur şi simplu înţelepciuni formatând corelări la pulsul culturii actuale, cartea Adei D. Cruceanu surprinde prin strălucirea explorărilor, profunzimea descinderilor, recuperând pentru noi episoade semnificative şi admirabile punţi de legătură cu dinamicile naţionale în domenii de prestigiu identitar concret. Pur şi simplu o interesează fizionomia operelor, fie că e vorba de literatură sau de artă plastică, supravieţuirile sub camuflaj ale unor protagonişti din provincia istorică patronând, fiecare cu harul lui, poezia şi proza, eseul şi interviul, teatrul şi grafica, pictura şi fotografia. Grafeme înseamnă cartea unor diagnosticări decisive, mărturii împotriva frustrării provincialului şi mostre că împotriva vulnerabilului doar factura talentului autentic naşte durabilitatea operei. Şi mai face un lucru excepţional cartea aceasta: ea arată că ţesătura de relaţii umane, bine antamate în intenţii de finalitatea cărora să se binemerite comunitatea şi reprezentate, în plan spiritual, prin opere de calitate, este cea mai perfectă escortă prestigiului unei culturi.

[1] Ada D. Cruceanu, Grafeme (lecturi din provincie), Timişoara, Editura Gordian, 2017, 144 p.