LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Cum se naşte o poveste

În ceea ce priveşte cea mai recentă carte a lui Cristian Teodorescu[1], o dublă referinţă la Kogălniceanu mi se pare imperios necesară: pe lîngă un titlu ce sună la fel, Tainele inimei, e cazul să ne reamintim cerinţa acestuia referitoare la critica literară: “Vom critica cartea, iar nu persoana”.

Mai departe, se poate pune întrebarea dacă e vorba de un roman sau de o colecţie de povestiri. Lăsînd la o parte relevanţa acesteia, care pare a reflecta o abordare cantitativă de tipul cu cît e mai mare / mai mult, cu atît e mai bun, poate ar trebui, înainte de a formula vreo judecată, trasată o graniţă clară între cele două. Mai departe, atunci cînd vorbim de o imagine (în sens propriu), o noţiune inevitabilă este aceea de rezoluţie: simplificînd, numărul de detalii pe unitatea de suprafaţă. Ceva ce ţine pe de o parte de suportul imaginii, pe de alta de acuitatea vizuală a privitorului. Mai pe româneşte, are vreo importanţă dacă avem o poveste lungă, cu elemente de umplutură care să-i asigure o anumită (aparenţă de) coerenţă, sau una din episoade decupate, pe care le punem cap la cap ca pe elementele unui puzzle?

Pe un plan al acţiunii avem saga unei familii de ardeleni, urmaşi ai unui preot greco-catolic, şi care, refuzînd să se supună abuzurilor autorităţilor locale, îşi încarcă avutul în căruţe şi trec munţii, căutîndu-şi norocul în Ţară, la Bucureşti, familie condusă, de facto, de Vasilica, fata preotului din Ceru-Băcăinţi, cu diplomă de la şcoala de moaşe din Budapesta, şi care îl ţine în umbra ei, inclusiv financiară, pe soţul Tiberiu, şi el, cu o diplomă de institutor de la Viena, dar cu ambiţii mai mari decît puterile sale şi cu scuza, pe care o foloseşte la tot pasul, că nu se poate pune cu corupţia cronică, şi că nici nu vrea să se înjosească recurgînd la tot soiul de intervenţii pentru a dobîndi un post de profesor de limbi clasice. Un Marius Chicoş Rostoganu cu mai puţin succes, mai puţin ridicol, dar care cu greu ar putea stîrni compasiunea.

Vasilica, personajul central, prin meseria ei, nu contează dacă reală sau inventată, capătă un caracter simbolic – în carte, ajută la naşterea (uneori avortarea) unor copii, în relaţia cărţii cu cititorul, ajută la naşterea poveştii. Care e o poveste cu un picior în istoria mare, naşterea, cu toate durerile facerii, a României Mari, cu un picior în istoria mică, aceea a unor oameni obişnuiţi, întîmplător, ascendenţii soţiei autorului.

Dincolo de capacitatea ei de a pătrunde în cele mai diverse medii sociale, deci de a fi mijlocul ideal de a transmite puncte de vedere cît se poate de diferite, aceasta este şi un personaj puternic, cu o individualitate bine conturată, care eclipsează cam pe toată lumea din jurul ei, începînd cu soţul, Tiberiu, un exemplar extrem de realizat al categoriei rataţilor. Turul de forţă al autorului e rescrierea, lipsită de dimensiunea comică salvatoare, a atît de caracteristicei faune caragialiene a chibiţilor politici, a comentatorilor de pe margine, care, în caz că lucrurile merg prost, se retrag numaidecît, pe principiul nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase, iar în cazul unui deznodămînt fericit sînt în stare să-şi aroge cele mai neverosimile merite, şi, fireşte, să pretindă, cu tupeu, o răsplată pe măsură. E vorba de grupul patrioţilor, următoarea, nu însă şi ultima, generaţie de urmaşi ai lui Mitică, şi a cărei unică ocupaţie pare a fi să discute situaţiunea. Singurul erou, să-i spunem aşa, e negustorul Palamar. Care nu face altceva decît să strige Vive la France! la cafenea, după ce băuse un pic de rom. Sau se magnetizase cu jamaică. E arestat pe stradă de o patrulă germană, dispare, şi, în urma unor intervenţii suspuse, reapare după patru zile. Se sinucide din cauza ruşinii de a fi fost, el, negustor respectabil, reţinut şi bătut patru zile la rînd la comandamentul german. O mică poveste exemplară în care Caragiale se întîlneşte cu Kafka şi cu Hašek.

Nimic nu prea pare a merge în familie – Tiberiu nu-şi găseşte de lucru (şi nici nu prea caută), fiica, Ana, trimisă în America, ajunge doar pînă la Constanţa, de unde se întoarce pe jos, măritîndu-se apoi cu un circar, după aceea cu un ceferist şi devenind, în economia cărţii, sursa de bază a poveştilor, fiul, Corneliu, fuge de acasă la 17 ani, pleacă din ţară şi se înrolează în Legiunea Străină, ajungînd pînă la gradul de colonel etc. Şi toate aceste poveşti se împletesc cu cele din mahala, istorii ale oamenilor simpli, cu necazurile lor, agravate de război şi de ocupaţia germană, într-o poveste similară Decameronului. Nu celui original, literar, ci versiunii cinematografice a lui Pasolini, unde, în final, pe peretele bisericii găsim sub formă de fresce figurile eroilor poveştilor din cartier din vremea cînd un ucenic al lui Giotto fusese invitat să picteze biserica.

Fundalul acestor poveşti îl reprezintă istoria mare. Evenimentele care au dus la Marea Unire, figurile emblematice asociate cu aceasta, regele Ferdinand, regina Maria, Brătianu, Marghiloman, Maiorescu, Carp şi alţii, văzuţi prin aceiaşi ochi ai mentalităţii populare, plebee, colportoare de bîrfe – dovadă, prezenţa între personaje, a coanei Miţa Biciclista. Plus, anecdote referitoare la Slavici, Arghezi, Rebreanu, Enescu, asociat cu Zavaidoc în acţiunea de a cînta soldaţilor de pe front, totul într-o cheie similară tabloidelor actuale, cu observaţia că, fiind război şi ocupaţie, exista o anumită presiune oficială asupra frivolităţii publicistice.

Pe scurt, o încercare reuşită de a împăca Istoria poporului într-un moment decisiv al acesteia cu istoriile oamenilor care alcătuiesc acest popor, cu bune şi cu rele.

[1] Cristian Teodorescu, Bucureşti, marea speranţă, Iaşi, Polirom, 2019.