LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Gânditorul din Insula Ré

Încheierea Primului Război Mondial, în loc de a aduce o pace regeneratoare, a însemnat debutul a două decenii de noi tensiuni şi haotice perspective politice şi ideologice, încheiate cu un nou prăpăd. Între bolşevism, fascism, nazism, anarhism, printre diverse ligi, congrese, conferinţe, toate, pentru pace, desigur, printre partide vechi şi noi, între noi şi friabile frontiere de stat, printre atentate, aspiraţii revanşarde, iredentisme şi euforii naţionaliste, şi-a făcut loc şi un „curent de gândire”, cum e îndeobşte numit  personalismul, cu corolarul său, federalismul: rezonabil întrucât încerca configurarea unei ordini întemeiată pe respectul pentru persoană, ca valoare supremă şi sursă a tuturor valorilor, singur răspuns raţional şi civic la escalada totalitarismelor. Iniţiatorii săi militanţi, care se exprimau în revistele „Esprit” şi „Ordre Nouveau”, consideraţi „nonconformiştii anilor 30”, au fost Emanuel Mounier, Robert Aron, Alexandre Marc, Arnaud Dandieu, ş.a., în prima linie aflându-se Denis de Rougemont (1906-1985), scriitor şi filozof elveţian, ale cărui jurnale[1], mi-au suscitat aceste comentarii privind, din păcate, doar câteva aspecte din problematica lor de o mare complexitate. Personalismul preconiza o nouă ordine având în centru persoana ca entitate spirituală, inteligentă, „gânditoare”, capabilă să se detaşeze de materialismul dezumanizant. Sintagma „noua ordine” însă, intrată în uzul curent al tuturor totalitarismelor, resuscită azi amintiri funeste şi provoacă reacţii de respingere. Explicaţia a oferit-o chiar Denis de Rougemont, într-o retrospectivă din 1939: „Aveam o audienţă mică, prea multă gravitate şi deloc prestigiu, fiindcă nu recurgeam la cacealmale. În acei ani [...] am fost victimele jefuirii nepedepsite a conceptelor noastre. Mai târziu, Abetz şi Ribbentrop aveau să ne fure însuşi termenul de Nouă Ordine.” Tot astfel le-a fost furat şi conceptul de „angajare”, în care ei nu vedeau „...câtuşi de puţin să devii robul unei doctrine, ci, dimpotrivă, să te eliberezi şi să-ţi asumi riscurile propriei libertăţi.” În 1938, revoltat de halul în care era vulgarizată această noţiune-cheie a responsabilităţii civice, a scris articolul Prea mulţi iresponsabili se angajează!, de care ar fi bine să ţinem seama când repudiem noţiunea de angajare, reducând-o doar la accepţiunea pe care i-o atribuia realismul socialist. De altfel, o mărturisire a sa din 1933, lămureşte fără echivoc adevăratele sensuri ale tuturor conceptelor pe care le-a promovat personalismul: „Ceea ce ne uneşte este o spaimă comună în faţa alienării crescânde a omului în secolul XX, nu doar în lumea capitalistă, dar şi mai mult în Rusia stalinistă şi în toate ţările ocupate sau ameninţate de formele fasciste ale totalitarismului.”

Denis de Rougemont, fiu de pastor, a avut parte de o educaţie în spirit umanist, vizând finalmente o carieră în învăţământ. Era însă o  perspectivă pe care a respins-o categoric, deoarece nu voia să fie nimic altceva decât scriitor. Din consideraţiile sale asupra literaturii, risipite de-a lungul acestor jurnale, reiese clar opţiunea sa pentru o literatură care să restabilească legătura cu „omul care gândeşte” şi nu pentru literatura la cererea unui public format din „amărâţii deja prostiţi de şcoală, de presă, de partide şi de cinema.” În viziunea sa, misiunea literaturii este să educe cititorul, formându-i capacitatea de a reflecta „la motivele opţiunilor sale.” În acelaşi timp e conştient însă că, spre deosebire de producătorii de bestseller-uri, dintr-o asemenea literatură, supravieţuirea era cât se poate de problematică, dar asta nu-l descurajează. Se mulţumeşte întotdeauna cu ce are – şi niciodată n-a avut prea mult – detestă tumultul urban şi se bucură de simplitatea vieţii în cooperare cu tot ceea ce-i pune la-ndemână natura.  E un tip senin, căruia tocmai permanenta propensiune de a-şi pune întrebări dificile îi menţine optimismul şi tonusul creator. Neîndoielnic însă, poate şi sub influenţa paternă, resursele calmului şi seninătăţii sale au stat şi în credinţă. Nicidecum mistic, ci – dacă pot spune aşa – un credincios raţional, îşi pune mereu întrebări până şi asupra calmului său optimism într-o epocă drastic bulversată şi îşi răspunde tocmai prin credinţa sa „secretă şi puternică în ordinea incontestabilă a lumii, indiferent ce mi s-ar întâmpla [...] Să fie din cauză că eu cred cu adevărat (sbl. aut.) în Providenţă?” Fapt este că nu-şi pierde acest echilibru realmente providenţial, nici când se îndoieşte de rezistenţa în timp a propriei opţiuni: „...voi îndrăzni să scriu fără speranţă? Să încercăm să fim voioşi şi smeriţi.” Smerenia, - iată un concept mai rar întâlnit în dezbaterile non-teologale. E  îndeobşte confundat, chiar şi în dicţionare, cu umilinţa, dar Denis de Rougemont îl preia în accepţiunea corectă de conştiinţă lucidă a persoanei asupra locului pe care-l ocupă în necuprinsul Creaţiei, între semenii săi şi Creator, smerenia devenind astfel pentru el şi un antidot împotriva disperării: „O singură virtute ne poate salva de această ispită a disperării – smerenia. Dacă eu sunt neînsemnat, lumea devine mai mare. Pot încă să iubesc peisaje ce nu reprezintă 'starea mea de suflet', ci un cuvânt de descifrat.” De fapt, asta şi face în jurnalele sale, cu un interes şi o curiozitate neobosite, indiferent unde s-ar afla,  în Prusia sau Ungaria, în Paris, în Insula Ré sau în mijlocul unei mulţimi isterizate de prezenţa lui Hitler: descifrează, caută semnificaţii pe care le relaţionează cu contextul epocii.

În jurnalele sale, Denis de Rougemont a ţinut să se detaşeze şi de cronica impersonală dar şi de confidenţa viciată de ispita unei eventuale publicări şi numeşte această formulă personală „jurnal non-intim”: „Relatare de călătorie de-a lungul unei epoci [...] jurnalul non-intim este o compoziţie foarte liberă, dar nu arbitrară şi nici lipsită de metodă.” El presupune „...să omiţi fără ezitare tot ce nu ai văzut tu însuţi, n-ai suferit sau resimţit cu toată fiinţa, tot ce nu aparţine dramei petrecute între o epocă şi persoana care trăieşte în ea şi scrie despre ea – nu vreau să spun o descrie.”  Precizarea aceasta de la urmă vine să confirme distincţia netă pe care jurnalierul ţine să o facă între a scrie şi a descrie: el e scriitor, deci scrie, ceea ce nu înseamnă că nu sesizează „principiul de incertitudine” existent între cei doi termeni, care, la limită, se exclud reciproc. Scriitor fiind, el are totodată orgoliul expresivităţii proprii, pe care îl devoalează, oferindu-ne totodată şi cheia în care trebuie citit: „Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic [...]; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. / Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta [...] pentru povestire.”

Denis de Rougemont are stofă de călător autentic, aflat, adică, în eternă căutare a ceea ce el numeşte „obiectul necunoscut”, id est a inefabilului care ascunde esenţele. Povestindu-şi, aşadar, călătoria de-a lungul unei epoci efervescente, în care trece prin faze de şomaj, când îşi caută, fără a dramatiza, soluţii de supravieţuire în locuri austere, populate de comunităţi cutumiare, unde maşina sa de scris face senzaţie, cum au fost Gard, din sud-estul Franţei sau Insula Ré din Atlanticul francez, Denis de Rougemont „descifrează” povestind tot ce vede, aude, simte nemijlocit. Și peste tot descoperă modul în care lucrurile, situaţii, evenimente, se nasc şi îşi dobândesc un sens prielnic sau nefast pentru destinul şi demnitatea persoanei. Chiar fără o slujbă remunerată, el nu se simte nicăieri şomer, în ciuda dificultăţilor materiale, deoarece consideră că, fiind profesionist al gândirii, nu poate fi realmente şomer,  statut care nu-l poate afecta pe un intelectual decât eventual sub aspect pecuniar. Ceea ce, pentru el, nu este esenţial şi chiar ţine să precizeze la un moment dat: „Tot ce vreau să spun în jurnalul meu este că poţi fi mulţumit şi în condiţii materiale precare.”

Dintre toate popasurile pe care le face în călătoria sa de-a lungul unei epoci, comentând, detaliind, cercetând, „povestind” cu şarm şi sagacitate şi încercând totodată să prevadă cât de cât ce va să fie, nu-mi mai îngăduie spaţiul să mă opresc în încheierea acestor însemnări decât asupra unuia, pe care îl consider însă deosebit de semnificativ şi, din păcate, încă actual: modul în care Hitler s-a căţărat pe scara democraţiei pentru a instaura unul dintre cele mai absurde şi dezumanizante tipuri de totalitarism, într-o ţară eminamente gânditoare şi artistă, care a devenit o ameninţare pentru pacea întregii lumi. Chestiunea l-a preocupat pe Denis de Rougemont în mod deosebit, deoarece avea încă din timpul studiilor o admiraţie deosebită pentru Germania, resimţind-o, probabil şi datorită originii sale elveţiene, ca pe un fel de a doua patrie. Primele sale călătorii le-a făcut în spaţiul german, în Prusia Orientală, ca oaspete al unui ultim burgrav şi conte care încă stăpânea un domeniu, cu castelul de rigoare, aflat la o distanţă de 40 de km de primul vecin. Pe musafir l-au impresionat aici atmosfera şi mentalitatea cu totul diferite de cele mult mai liberale ale Suabiei sud-vestice, pe care o va vizita mai târziu. În Prusia se trăia într-un „stil de viaţă ecvestru”, bazat exclusiv  pe ceea ce domeniul producea, în totală independenţă de lumea urbană. Ceea ce îl încântă pe tânărul hoinar, după cum îl uimeşte şi modul, cooperant totuşi, prin care „O camaraderie militară îi uneşte pe stăpâni de subordonaţi.” Dar uşor neliniştitoare e până la urmă rigiditatea unei ordini şi discipline orare, care răzbate şi în „Supunerea de tip militar în faţa părinţilor, impusă tinerilor prusaci”, pe care încearcă s-o scuze oarecum prin presupunerea că o astfel de relaţie intrafamilială rigidă „...se asociază cu un regim de responsabilităţi concrete care susţine iniţiativa personală.” Dar aici, în Prusia, va percepe şi primele semne a ceea ce va deveni nazismul. S-a întâmplat când l-a surprins pe băiatul amfitrionilor săi ascultând în taină Horst Wessel Lied, iar acesta l-a implorat să nu-l deconspire părinţilor. Explicaţia era că respectivul cântec, „straniu, lent şi apăsător”, era imnul unei mişcări secrete care milita pentru renaşterea Reichului german. Mai târziu, în 1930, autorul său, Horst Wessel, lider nazist, avea să fie împuşcat într-o ambuscadă cu militanţii comunişti şi compoziţia sa va deveni imnul temutelor trupe SA, batalioane de asalt ale „Cămăşilor Brune”, întemeiate de Hitler la München, în 1921. Oaspetele elveţian n-avea cum să cunoască pe atunci aceste deveniri, dar candidele sale uimiri în faţa realităţilor prusace s-au transformat după această întâmplare în nelinişti şi îngrijorări care aveau să ia amploare şi să se confirme în anii următori, mai ales după 1933.

Denis de Rougemont observă că anul acesta, când Hitler a ajuns efectiv la putere, a devenit în Germania şi nu numai,  o bornă temporală între două lumi în funcţie de care se situau toate situaţiile şi evenimentele: „înainte” şi „după” 1933. Eseurile şi articolele sale tot mai critice pe măsura ascensiunii nazismului sunt cunoscute de cei vizaţi şi, probabil din dorinţa de a-l racola sau poate dintr-un reziduu de fair-play, primeşte din partea lor două invitaţii pentru un post universitar la Frankfurt, pentru a cunoaşte „cauza” din interior. O acceptă doar a doua oară, când i se garantează deplina libertate de circulaţie, de comunicare şi de expresie şi astfel se naşte cel de al doilea volum al jurnalului, Jurnal german, 1935-1936. De data aceasta însă, abordarea realităţilor e alta decât în jurnalul non-intim, autorul simte nevoia să precizeze această deplasare înspre jurnalul intim, care „s-ar putea să fie forma de tranziţie ce corespunde realităţii unor vremuri noi: ea exprimă legăturile unei persoane cu pasiunile colective.” Iar legăturile cu „pasiunile colective” deveniseră în Germania cu totul deosebite, putând fi realizate doar prin cunoaşterea realităţilor de acolo de „la firul ierbii”: „N-am vrut nici să oferim un tablou obiectiv şi complet al acestui regim, ci câteva instantanee din viaţa cotidiană, din existenţa sa în faţa oamenilor.” Principala sa cale de a intra în miezul lucrurilor este observarea detaliilor aparent neînsemnate - bunăoară, cum, la vamă,  lucrurile care suscită cea mai exigentă atenţie sunt cărţile, nu cumva să se strecoare vreuna ostilă regimului – cum şi dialogul spontan şi nemijlocit cu diverşi: cu „un opozant”, cu „un comunist”, cu studenţi, cu evrei, cu părinţi – „Pentru copiii noştri, noi nu suntem decât nişte civili. Ei se simt militari” - cu burghezi. Pe aceştia din urmă îi consideră cei mai detestabili: „...toţi sunt împotriva regimului. E un bolşevism deghizat, repetă ei [...] Când îi întreb însă ce proiecte de rezistenţă au, se eschivează. Reuşesc să le smulg mărturisirea că bolşevismul brun e totuşi, în ochii lor, mai puţin îngrozitor decât cel roşu [...] Nu există în Europa clasă mai indiferentă la viaţa politică, mai laşă în faţa faptului împlinit [...] într-un cuvânt, mai lipsită de spirit civic.” Carenţa spiritului civic şi noul tip de educaţie asumat de noul regim explică şi rapiditatea cu care el s-a impus. Ca efecte ale acestei educaţii care devine un dresaj pentru a transforma oamenii în nişte brute, apar şi introducerea în cotidian a unor noi obiceiuri/obligaţii, precum ziua de Eintopfgericht, când fiecare familie se limitează la un singur fel de mâncare. De aici şi o concluzie care depăşeşte aria geografică şi temporală a momentului: dictatură sau educaţie, aceasta e marea dilemă a secolului XX. Și nu numai a secolului XX,  adaugă propria noastră tristă experienţă. Sigur, detaliile de acest fel, descoperite şi comentate cu stupoare  de Denis de Rougemont sunt nenumărate şi ele îl duc la câteva generalizări care, din fericire, par a fi căzut azi „în adormire”, cum ar fi constatarea că nemţii sunt un popor cu spirit gregar, simt nevoia „de a mărşălui, de a bea, de a cânta şi gândi împreună”. Se produce o „extraordinară emoţie în ţara asta când vine vorba de arme, de război.” Cuvintele luptă şi război au intrat în uzul curent. Pretutindeni apare câte un Schlagwort- lozincă, precum: „Lupta contra foamei şi frigului este războiul nostru!”, în faţa căreia jurnalierul  se întreabă: „E o declaraţie pacifistă? Sau pe neamţ nu-l poţi înflăcăra decât vorbindu-i de război, fie el şi împotriva frigului?” După cum, constată el, amuzat-alarmat, „Defilarea face parte din atmosfera Germaniei la fel ca ambuteiajele pariziene.” Nu numai defilarea, ci şi adunările de mulţimi pentru slăvirea Führerului, acompaniate de imnul-marş al lui Horst Wessel şi de sunetul „lugubru” al tobelor care îl duc pe Denis de Rougemont la analogii cu o nouă religie, cum de altfel şi cu bolşevismul s-a făcut. A avut el însuşi ocazia să participe la un asemenea miting, când Führerul a trecut doar la doi metri de el şi momentul e surprins într-una dintre cele mai expresive dar şi înfiorătoare pagini ale jurnalului: „Credeam că sunt la un miting de masă, la o manifestaţie politică. Dar ei îşi celebrează cultul! (subl. aut.) Iar ceea ce se petrece este o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii din care eu nu fac parte, şi care mă striveşte şi mă respinge cu mult mai multă forţă, chiar şi fizic (subl. aut.), decât toate aceste trupuri înfiorător de încordate. / Sunt singur, iar ei toţi sunt împreună.” Remarcă tipică de jurnal devenit intim.

Concluziile cu care Denis de Rougemont îşi încheie impresiile din Germania când hitlerismul nu ajunsese încă la cota maximă a ororilor, sunt mai multe şi ar merita comentată fiecare dintre ele. Am să închei însă doar cu una, formulată retrospectiv în 1938, care se adresează implicit viitorimii, deci şi nouă, având caracter preventiv sau/şi concluziv: „...rămâne să ne întrebăm cum este, totuşi, cu putinţă, cum pot oamenii, milioane de oameni, să iubească aşa ceva? [...] Este în joc întreaga noastră cultură. Cum să salvăm, în miezul cel mai adânc al unui asemenea regim, valorile vitale pentru noi?”

Actualitatea lui Denis de Rougemont, evidentă nu doar în jurnalele sale, se păstrează graţie darului său de a restabili legături cu „omul care gândeşte.”

[1] Denis de Rougemont, Jurnalul unei epoci. 1926-1946. Țăranul de la Dunăre * Jurnalul unui intelectual în șomaj. Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo. București. Humanitas, 2018, 308 p. 

Id., Jurnalul unei epoci. 1926-1946. Jurnal din Germania. Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo. București. Humanitas, 2018, 109 p.