LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Din nou despre excelenţi autori marginalizaţi

Un alt scriitor surpriză, căci deja mi-a confirmat în două romane, este Titus Radu, de formaţie istoric. Debutul a fost romanul Emigration Blues din 2015.

Hornuri de argint, Editura Paralela 45, 2017, are ca subiect viaţa dintr-un sat de graniţă către Ungaria înainte de Revoluţie. Scriitorul surprinde stări de lucruri şi mentalităţi pe care le cunoaşte bine. Meritul este că viaţa lui nu pare claustrată într-o cârciumă cu scriitori care se laudă între ei şi îi bârfesc pe alţii. Viaţa diversă, pe multe paliere, răzbeşte pe pagini cu inteligenţă, observaţii de fineţe, umor şi empatie.

Al doilea roman, Sclipitorii, Editura Alfa, 2018, tratează viaţa emigranţilor din UK, cu toate absurdităţile ei. Un profesor de sport îşi pierde apartamentul în urma divorţului, agaţă o româncă de pe lângă Londra pe internet şi se hotărăşte să plece deşi nu ştie limba engleză. Odată ajuns la destinaţie, constată că noua iubită are un cap si mâini enorme, deci trebuie să recurgă la alcool ca să poată funcţiona ca bărbat viril. Geta, femeie deloc proastă şi mai citită decât el, lucrează la un azil de bătrâni, de unde şi mirosul de fecale care îi emană de sub unghii. După ce proaspătul emigrant se mai şlefuieşte niţel, se hotărăşte să se mute împreună cu o familie de letonieni, dar şi să îşi cheme fosta nevastă, Mela, căci tânjea după formele ei. Mela, şi ea profesoară, e înfiptă şi dificilă, fiţoasă, deci nu îi va face viaţa deloc mai plăcută. Romanul devine şi un document al situaţiei ridicole din învăţământul românesc, subfinanţat şi batjocorit în general.

Relaţiile între oameni de nivel diferit se leagă bizar şi amuzant. Discuţiile sunt pe măsură. Doi sclipitori, adică spălători de geamuri, filosofează despre mentalităţi şi îşi împletesc nostalgiile: „au fost amândoi de acord că România este singura ţară din Europa unde porcul, aşa cum îl ştim de veacuri, mai poate avea un viitor” (iată că între timp profeţia amuzantă a căzut).

Ochiul naratorului este ager şi greu impresionabil. Sluţeniile şi aberaţiile îi sar în cristalin: „faimosul Xscape, hangarul care adăposteşte pârtia de schi artificială şi care arată ca o balenă de fier moartă pe asfalt”.

Atât vreme cât nu intră în zone mai abstracte, cum ar fi teologia, atâta timp cât observă deviaţiile unor personaje şi microgrupuri fără să plonjeze în generalizări nefondate, totul e sub control. Din păcate, tentaţia e prea mare ca să i se reziste, dar care romancier i-a rezistat vreodată?

Titus Radu este un excelent romancier la firul ierbii, de teren. Ba chiar îi reuşesc comparaţii cvasi-metaforizante care arată lumea dintr-o perspectivă surprinzătoare. Zice Geta; „lumina nordului e mai clară şi face culorile mai vii, cu o astfel de lumină, de exemplu, România ar fi ieşită din comun [...] Îţi dai seama, a continuat, ce mult depinde aspectul unei ţări de unghiul de înclinare a axei Pământului?”.

Inteligenţa şi umorul autorului combinate, aşa cum am spus, cu o precisă cunoaştere a contextului existenţial al eroilor. Consideraţiile despre codurile de comunicaţii ale naziştilor sunt mixate cu remarci excelente asupra nativităţii fonetice: „îi lipseşte calitatea înnăscută şi tipic englezească de a stâlci cuvintele, câteodată chiar şi melodios”. Strategia diasporei când vine vorba de contactul cu sistemul medical din ţările dezvoltate e una bine cunoscută celor care au locuit ceva timp într-o ţară ca afară: „dacă, Doamne fereşte, ai o problemă serioasă, cel mai bine e să mergi în România să te tratezi, aici te amână până te văd mort, apoi iau şi pielea de pe rude ca să te repatrieze”. În caz de fatalitate: „fără bani, te bagă la cuptor şi te fac cenuşă, doar nu-ţi închipui că ar permite vreunui mort din România să le ocupe pământul din cimitir, nici nu vreau să mă gândesc cât ar costa aici un loc de veci”. Iată şi specializările de pe piaţa muncii, perfect autentice: „fabricile de sortat deşeuri, însă acolo lucrează mai mult polonezi, fiindcă sunt rezistenţi la votcă, iar fără votcă nu prea ai cum să te menţii într-un astfel de loc, înţelegi?”. O altă scenă subtil pricepută este cea referitoare la munca de cherry-picker, adică spălatul de geamuri la înălţime din utilajul-cuşcă care te susţine. Sfaturile oferite de letonul Evgheni par absurde, dar sunt perfect reale în contextul englez isterizat de pedofilie: „Ai grijă că suntem la o şcoală, chiar dacă e o aripă nou construită, să nu râzi, să nu te strâmbi, nici măcar un zâmbet, sau să le faci cu mâna copiilor prin curte – asta ar fi un adevărat dezastru -, nici să nu-i priveşti în ochi, vorbesc foarte serios. Te poţi pomeni ridicat de poliţie şi dus în faţa Curţii pentru hărţuire, poartă-te ca un spălător de geamuri dacă nu vrei să ai probleme. Invizibăl”. Autentice şi inteligent exprimate sunt şi experienţele celor care au grijă de bătrânii abandonaţi, de rude prin aziluri. Mizeria fizică îndurată e dublată de umilinţele la care sunt supuşi de bătrânii, mai ales de bătrânele care se consideră aristocrate iar pe est-europeni îi percep ca rasă inferioară.

Hornuri de argint e un roman cvasi-monografic, restrâns la o comunitate româno-maghiară de graniţă. Naraţiunea ţine aproape de realismul critic (prin umor). Să spunem că autorul, dar şi naratorul subofiţer grănicer înclină niţel balanţa către neo-protestanţi, în defavoarea ortodocşilor, către maghiari în defavoarea românilor. Romanul însă e autentic, are viaţa lui proprie, portretistica e limpede, cu tuşe groase, dialogurile vârtoase sau jucăuşe. Detaliile dau savoare întregului, de fapt, dar pentru aşa reuşită trebuie să cunoşti foarte bine mediul narativizat. De exemplu, „un câine colonel are dreptul la mai multă carne decât un câine locotenent”, „Ilie era singur la muiere, aşa cum se vorbea prin sat, adică nu mai avea nicio drăguţă – deşi uniforma i-ar fi permis-o -, în schimb, femeia lui nu era chiar aşa de singură la bărbat”.

Relaţiile de putere, dragoste, râcile din sat sunt surprinse magistral şi exprimate simplu, eficient. Stilul, aşadar, nu are mari ambiţii, cu excepţia unor formulări poetizante reuşite, pe alocuri. Ceea ce contează este studiul de mentalităţi, la care se adaugă o topografiere a unor zone mai mari sau mai mici. Există un cant impecabil al acestor două romane. Cu cât Titus Radu îşi îmbunătăţeşte acoperirea culturală, cu atât scrisul său va avea impact şi asupra cititorilor mai sofisticaţi. Că ar putea să piardă prin aceasta simţul extraordinar al realităţii nu mă tem deloc. Avem, aşadar, prozatori de bună factură care pot vinde fără bugetare intensivă. Proza românească, atât de alexandrină şi repetitivă ca manieră la nivel de autori promovaţi intens nu are decât de câştigat cu un asemenea autor care a trăit şi ştie să exprime experienţe bogate şi perfect internalizate.