logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 

Maruzsné Sebó Katalin
eseistă, Szeged

 

O carte despre „dragoste nedrăgăstoasă” şi despre altele[1]

 

logoSentimentul de amărăciune pricinuit de o iubire neîmplinită constituie nu numai punctul de pornire al creaţiei de până acum a poetei de expresie slovacă din România, Dagmar Mária Anoca, dar devine treptat domeniul ei predilect prin intermediul căruia percepe şi analizează conduita, sentimentele, faptele, precum şi problemele omului de azi. Noul volum Renesančný kruh. Verše a poetická próza – Cercul renascentist. Versuri şi proză poetică, se integrează organic în linia tematică a volumelor anterioare (Knihy rozlúčok Cărţile despărţirilor, 1985; Synonymia, 1993; Kniha stretnutí – Cartea întâlnirilor, 1995; Ročné obdobia – Anotimpuri, 1996; Melanchólia, 2000; Stratený archetyp – Arhetip pierdut, 2014), ceea ce sugerează ilustraţia de pe coperta cărţii, un fragment din tabloul artistului plastic Mircea Bâtcă, Orfeu ieşind din infern. Imaginea surprinde momentul revenirii lui Orfeu din împărăţia umbrelor după tentativa eşuată de a o salva pe Euridice şi să o scoată la lumină. Destinul tragic al iubirii nefericite constituie o aluzie directă la poemul Starožitnosť – Antichitate din volumul Stratený archetyp – Arhetip pierdut, evidenţiat prin intermediul a două mijloace: cuvântul poetic şi penelul pictorului. Continuitatea procesului constituie dovada faptului că autoarea este fidelă sursei originale de motive şi în faza maturităţii ideatice şi formale a scriiturii sale poetice. Dar, în poemul citat, se pare că subiectul feminin, după o interminabilă autoanaliză frizând autosupliciul, se resemnează cu pierderea celuilalt, după o lungă perioadă pare să se decidă să pună capăt reproşurilor fie ele reale fie fictive, pricinuite de încheierea relaţiei dintre cei doi iubiţi:

Oh,/ iubeşte-mă doar,/ cât de vechi e cântecul/ şi mi-e jenă/ că îl cânţi şi tu/ bardule cu lăuta în braţe/ şi noaptea în priviri./ Tu, de fapt, trebuie să-mi spui:/ Vino, Euridice -/ şi nu te vei uita în urmă/ (doar ştii, – eu nu cred cântecele vechi.)” (Antichitate, p. 38).

Până la urmă, ca rezultat al frământărilor sufleteşti, subiectul liric conştientizează faptul că în relaţia dată, celălalt, asemenea lui Orfeu, este doborât de slăbiciuni omeneşti, în consecinţă amândoi au pierdut şansa de a fi fericiţi.

Poeta, în pofida impresiei rezultate din citat, dezvoltă şi în noua sa culegere tema iubirii neîmplinite, e drept mai puţin vizibilă, dar perceptibilă în subtextul cărţii. Dureroasa poveste de dragoste din tinereţe a marcat hotărâtor atitudinea ei faţă de lume, bazată pe intelect şi claritatea normelor etice, precum şi sensul evoluţiei personalităţii sale. În noua culegere accentul se mută din sfera trăirilor personale înspre exterior, spre viaţă în general, cu toate problemele ei. Cititorul atent care izbuteşte a zăbovi în sugestivul text liric al poetei şi să se adâncească în registrele limbajului ei poetic, va descoperi cu uşurinţă trimiteri la pierderile sentimentale care rămân pe mai departe punctul de pornire şi reper în abordarea oricărei alte teme.

Cartea este împărţită în şapte secvenţe tematice: Epifania, Cercul renascentist, Lamentaţia unei necredincioase, Haiku despre metafizică la 24 de coroane, Insula sau despre predicaţie, Cioburi, Proză poetică. În ceea ce priveşte titlul culegerii şi titlurile secvenţelor, cititorul are impresia de parcă ar schiţa concepţia despre lume, în totalitatea ei, generată de experienţe sentimentale, precum şi de simbolismul mitologiei greceşti, de istorie, literatură, artă universală, alimentată şi de experienţele cotidiene şi observarea spaţiului câmpenesc, cunoscut intim. Poeta se inspiră din Biblie, privită ca fenomen cultural (mai puţin religios), pe de o parte, pe de alta de „cercul renascentist,” simbolizând cercul vieţii omului şi al existenţei individului. Poemele oscilează îndeosebi între aceşti doi poli punând accent pe autonomia percepţiei lumii din partea eroului liric:

„Cercul renascentist/ cu omul în cele patru părţi ale lumii/ zboară prin univers ca un simbol./ Şi eu sunt în el/ şi eu sunt în el/ deşi visele mele sunt înlănţuite / de gravitaţia plumbuită/ a legităţilor. (Poem fără titlu din ciclul Cercul renascentist, p.15)

Eroul liric se autopercepe ca fiind element component al acestui „cerc renascentist,” dar ţine cont de legităţi considerate importante şi directoare în viaţa sa, de aceea nu ezită să meargă pe drumul său propriu.

Din punctul de vedere al multitudinii de idei pare că cele mai cuprinzătoare sunt ciclurile Epifania, Cercul renascentist, Lamentaţia celei fără de credinţă, Proză poetică. Titlurile primei şi celei de-a treia secvenţe trimit la motive biblice, în timp ce titlul culegerii şi, totodată, al celui de-al doilea ciclu se referă la modul de percepere a vieţii, la sentimentul vieţii şi la cursul acesteia urmat de omul ghidat de propria sa voinţă.

În poemul introductiv Fenomen din ciclul Epifania apar scene deosebite, din natură, unde apa râului ca o „femeie matură, pudică” se contopeşte cu „cerul înstelat”, reprezentând principiul masculin. Rezonanţa erotică a iubirii celor două elemente ancestrale constituie desigur şi o aluzie la contopirea sexuală dintre bărbat şi femeie, rodul acestei uniri fiind o nouă viaţă, o „nouă zi”, începutul a ceva nou. Martorul acestei clipe pline de mister este câmpia, motiv care în creaţia slovacilor din spaţiul câmpiei panonice constituie unul dintre elementele constante ale paradigmelor arhetipale. (M. Harpáň, 2004, p. 66-76). Câmpia e un motiv frecvent şi în textele autoarei, în care dobândeşte de multe ori un fel de prezenţă transcendentală, când iniţiază, susţine şi îndrumă mereu repetabilul act al plămădirii şi naşterii cu scopul de a asigura condiţiile de viaţă necesare supravieţuirii seminţiei. Simbolismul râului şi al apei este legat îndeobşte de ritualul botezului, dar poate fi înţeles printre altele şi ca evenimentul epifanic al botezului lui Cristos, ceea ce constituie în acelaşi timp momentul epifaniei Domnului, începutul unei noi faze în istoria civilizaţiei umane. Dagmar Mária Anoca recurge la simbolurile biblice, la istoria artelor, deci şi la poezie, construind un fundal inspirator. Pentru poetă, forţa atotputernică care conduce mersul circular al vieţii nu o constituie divinitatea, ci câmpia panonică de care este ataşată cu toate simţurile sale:

„O masă larg întinsă/ încărcată cu darurile pământului,/ faţă de masă festivă întinsă de la un orizont la celălalt/ sub cerul profund şi liber,/ desfătare pentru ochi şi lanţ pentru inimă./ Opulentă în culori, te joci voios cu fluturii,/ toamna zăvorăşti minunăţiile tale,/ iarna te odihneşti, iar primăvara le deschizi din nou.” (Rovina – Câmpia, p. 8)

Câmpia ca o mamă ancestrală, Magna Mater, îşi însoţeşte pupilii prin vicisitudinile vieţii, de la naştere până la moarte, şi totodată va fi mormântul lor. Poeta este mereu fascinată de problema naşterii şi funcţionării universului. Exemplu elocvent îl constituie şi tentativa de a defini noţiunea de epifanie şi, concomitent, de a pune sub semnul îndoielii semnificaţia acesteia, confruntând-o cu părerea proprie:

(…) „epifanie:/ Viaţa omului credincios e o cale,/ calea (singura) către centru,/ calea spre repaos în braţele Domnului./” (Rozsev významu – Diseminarea semnificaţiei, p. 10.)

Poemul, datorită titlului său, infirmă acceptabilitatea „singurei căi către centru”, din partea poetei, în acelaşi timp trimite ad litteram la concepţia literară a lui Derrida – generarea textului, diseminarea semnificaţiei, pe care autoarea în creaţia sa îl foloseşte ca procedeu, semnalând astfel că vizavi de singura cale a credincioşilor în centrul căreia se află Dumnezeu, lumea i se pare multiformă. După părerea ei surprinderea acestei pluralităţi, cu ajutorul mijloacelor poetice, poate fi realizată doar dacă suntem atenţi şi înregistrăm totul din jurul nostru, din mai multe unghiuri de vedere. Această atitudine pluralistă poate fi relaţionată cu generarea textului:

„La munte, focuri de avertisment,/ fie foişoare, pânde, faruri, turnuri/de pază, de pompieri, diverse -/ când indicatoare de drum pentru cei rătăciţi,/ când instrumente ale istoriei,/ slugi ale politicului,/ când steaguri fâlfâind în direcţia vântului,/ când închisori tăinuite. /Asemeni unor braţe larg deschise / stau turnurile bisericilor.” (Rozsev významu – Diseminarea semnificaţiei, p. 10)

Citatul pune în evidenţă diseminarea semnificaţiei unor repere din viaţa omului care în anumite situaţii şi contexte se încarcă de înţelesuri noi şi deschid cititorului posibilitatea de a stabili alte conexiuni.

Dacă în prima secvenţă, Epifanie, se schiţează coordonatele de bază ale vieţii omului şi pilonii portanţi ai viziunii poetei despre lume, în cel de-al doilea ciclu, Cercul renascentist, trece în revistă amintiri personale, trăiri, evenimente şi preferinţe ce influenţează portretul eroului liric. Drept motto pentru această parte se impune un poem scurt având două versuri, fără titlu: „Mă invadează imaginea./ Bucuria simplă a bunicilor.” Aceste versuri concentrează şi îmbină două din cele mai importante valori, fie iubiri, ale eroului liric. Este vorba despre iubirea pentru arte îndeobşte, concret însă pe linia acestei tematici mai ales pentru pictură (Tablou, Pânză, Mă invadează imaginea...), ceea ce destăinuie o legătură emoţională profundă, precum şi respectul faţă de tradiţia generaţiei anterioare, a bunicilor. Nu întâmplător, poeta şi-a intitulat culegerea, precum şi o secvenţă din ea, Cercul renascentist, care evocă desenul lui Leonardo da Vinci, cu imaginea omului în centrul cercului. Acest desen celebru constituie simbolul umanismului, al raţiunii şi autonomiei omului modern, ceea ce armonizează cu atitudinea faţă de viaţă a autoarei, precum şi cu admiraţia ei pentru arta renascentistă. Deoarece izvoarele de inspiraţie ale acestei secţiuni sunt mici puncte revenind din trecut, aspecte care readuc în atenţie anturajul intim al eroului liric, se impune în atenţie poemul Ploaia de mai. Citindu-l, îţi vine în minte imaginea aidoma unui tablou de gen (o pictură) a îndepărtatei, ancestralei clipe de intimitate a copilului şi mamei în mediul sătesc:

„Ploaia de mai seara/ cântă cu voce de femeie. / Eu ştiu că ploaia e/ de genul feminin. / Asta mă deosebeşte de alţi slovaci/ care cred / că este de genul masculin. / Ne spală, ne curăţă / ca o mamă care-şi îmbăiază/copilul despuiat./ Albia de lemn/ susţine trupuşorul firav,/ picioruşele frământă locul./ Mamei îi cade broboada peste ochi/ când toarnă apa din cană peste spatele micuţului / Iar copilul plânge, îl pişcă ritualul curăţirii.” (Májový dážď – Ploaia de mai, p.17)

Cuvintele ca „mamă”, „albia de lemn”, „cană”, „broboadă”, „ploaia de mai” sunt purtătoarele principiului feminin şi fac o discretă aluzie la perioada copilăriei, la recuzita vechiului mod de viaţă, în cadrul căruia se înscrie şi ritualul îmbăierii, al lăutului. Ploaia de mai simbolizează şi curăţirea şi renaşterea, ceea ce e în armonie cu ritualul lăutului. Versurile citate, precum şi cuvintele evidenţiate fac dovada unui lirism feminin expresiv – specific creaţiei poetei. Impresiile lăsate de operele de artă, depuse în adâncul subconştientului sunt capabile şi după o perioadă mai lungă să revină la suprafaţă şi să împrospăteze amintirile unor momente memorabile. Aspectele care inspiră senzaţia de confort, armonie şi pace sunt urmate de versuri pătrunse de angoasă, tristeţe şi decepţie din care se degajă sentimentul existenţialist al abandonării şi vidului. Eul liric, de fapt, percepe existenţa umană ca o fiinţare către neant („O zi cotidiană e/ un punct pierdut în neant”), expresia acestui sentiment tragic fiind culoarea gri, culoarea cenuşii, a ceţii, a îmbătrânirii, dar şi a înţelepciunii, inteligenţei şi sensibilităţii. Rezultă că („tonurile cenuşii, gri; „griul elegant, tandru“; „podiş gri“; „zi obişnuită“; „joc ameţitor al culorii gri şi al strălucirii”) griul combinat cu atribute anume alese dobândeşte în contexte diferite semnificaţii diferite, în funcţie de impresiile şi amintirile eului liric.

În ciclul Lamentaţia necredincioasei, poeta revine la problematica propusă în prima secţiune: afirmă fără echivoc că nu crede în Dumnezeu, în ciuda acestui fapt însă acceptă existenţa unui principiu superior care conduce ciclul vieţii, principiu denumit Dumnezeu şi căruia îi adresează diferite întrebări referitoare la starea precară a moralităţii în ziua de azi. Eroul liric constată cu groază că în urma pasivităţii divinităţii oamenii s-au îndepărtat de idealurile etice şi umanitare tradiţionale. Conştientizează singurătatea sa şi imposibilitatea de a se apropia de celălalt: „Pe cine să iubesc,/ pentru cine să trăiesc, / de vreme ce ne-ai schimbat în monştri,/ o, Doamne...” (p. 28). Îi reproşează lui Dumnezeu diferite aspecte negative, referitoare la relaţiile personale:

(...)„Undeva e ucis iubitul meu şi Tu nu îi iei apărarea;/ (…) Undeva, prietena mea a fost torturată şi Tu taci – unde eşti?” (p. 29). În cele din urmă e dispusă să se împace cu Domnul în speranţa că îi va împlini rugămintea: (…) „Coboară / precum pacea.” (p. 35.) Aceste versuri exprimă dorinţa eului liric de căldură umană, înţelegere, armonie.

În ciclul Haiku despre metafizică la 24 de coroane, în poeme de mică întindere, poeta schiţează idei profunde, referitoare la problemele existenţiale, pe de o parte: „Sfârşitul istoriei, se zice, / Arborii, câmpia mănoasă – certitudinile inimii.” (p. 39.); „Albastrul cerului,/ şfichiul coamei peste ochi, / căderea în neant.”, pe de altă parte surprinde mici evenimente din cotidian, poveşti pline de spirit: „În timp ce am moţăit cu capul pe masă,/ vecina a spart un ghiveci. / A plantat flori, pe mine mă doare spatele.” O atmosferă asemănătoare o întâlnim în ciclul Insula. Motivul central, insula în sine, conotează singurătatea: „Insula e suficientă în sine /şi pentru sine. / Dar cântă de culori, / până când e locuită de oameni.” (p. 56). Ultimele două versuri totuşi sugerează că poeta conferă motivului insulei, simbolizând singurătatea, sensuri multiple: „Dintotdeauna/ cele mai rezistente insule sunt cele cu straturi multiple.” (p. 62)

În secţiunea Cioburi sunt schiţate aspecte din natura ţinutului natal, se fac referiri la destinul acestuia, poeta îşi exprimă ataşamentul şi admiraţia faţă de peisajul câmpiei panonice, în acelaşi timp însă în poeme rezonează şi îngrijorarea pentru viitorul ei: „Trandafirii au scos limba la cer, / cu ţepii s-au agăţat de privirile noastre,/ tremură acolo roşu-nchis.../aşteaptă cuţitul grădinarului.” (p.75) 

Noul volum al poetei Dagmar Mária Anoca se încheie cu secţiunea Proză poetică, alcătuit din cinci texte lirice de dimensiuni mai mici, întreţesute cu motive epice: Senzaţii, Pivniţă, Baladă, Memorizare autumnală şi Asociaţii. Abordând această specie intermediară a prozei poetice, autoarea şi-a îmbogăţit paleta. Textele constituie o sinceră autoanaliză bazată pe psihologia abisală freudiană: „Sunt zile când cobori în tine. Tatonezi uşa pivniţei, descui sfios şi cu paşi târşâiţi aluneci pe scară, treaptă după treaptă.” (Pivniţa, p. 82). Plonjarea eroului liric în ascunzişul subconştientului evocă problematica trecerii timpului şi a dorinţei de a-l opri: (…) „memorează această clipă, opreşte-o, fixeaz-o pe retină şi în neuroni aşa cum pictorul opreşte clipa pentru eternitate şi o preschimbă în imaginea care durează o veşnicie...” Este vorba de perceperea timpului subiectiv în sens bergsonian, în care reperele importante de viaţă din trecut ies la suprafaţă sub forma amintirilor, în urma unui stimul. Momentele de odinioară retrăite după o vreme sunt completate cu experienţa eroului, dobândită odată cu trecerea timpului, precum şi cu naraţiunile predecesorilor. Toate momentele din trecut se înscriu unele în altele ca să reapară în alte conexiuni: (…) „şi totuşi, s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă, de parcă nici nu ar fi adevărat, doar în mintea ta a fost şi bancheta şi masa, şi florile, şi antecamera, şi întregul oraş. Nu a fost cu adevărat, acum aşa o percepi, au fost doar pentru că ai fost tu, doar întru tine, aşa cum şi acest drum, de-a lungul căruia stau casele cu ferestre diferite.....” (Memorare autumnală, p. 87). Eroul liric urmăreşte cu nelinişte sunetul alarmant al „fâşâitului coasei” în jurul casei sale moştenite de la părinţi. Această casă plină de amintiri, iarba şi copacii din jur, „vinul” din propria pivniţă sunt zestrea pe care strămoşii i-au oferit-o în dar şi de care va fi ataşată până va trăi.

În încheiere putem constata că poezia intelectuală, deosebită din punct de vedere emoţional, al genurilor, tematic, filozofic şi literar, a Dagmar Máriei Anoca prezintă interes pentru acei cititori care intră alături de ea în jocul cu textul. O astfel de abordare creativă oferă posibilitatea creării propriilor asociaţii şi conexiuni semantice, întrucât textele poetice ale autoarei au semnificaţii multiple – deschise, ceea ce presupune că la modul simbolic acestea cuprind şi ideile cititorilor induse de umanismul impregnat în textele ei.

 

[1] Dagmar Mária Anoca, Renesančný kruh. Verše a poetická próza [Cercul renascentist. Versuri şi proză poetică], Timişoara, Waldpress, 2017. Citatele din cronica literară sunt traduceri din limba slovacă în limba română ale autoarei înseşi, Dagmar Mária Anoca.