RESTITUIRI

Maria Niţu
eseistă, Timişoara

Despre Gheorghe Mocuţa sau reconcilierea criticului cu poetul

Gheorghe Mocuţa, muschetarul literelor din Arad, cu toate că, de peste 25 de ani, şi-a format pana de critic literar la revista „Arca” – investitură cu care s-a şi impus în peisajul literar contemporan, a revenit periodic, la prima dragoste, poezia. Este un act firesc, pentru că, deşi poetul a fost deturnat spre critică, elanuri creative de manifestare a propriei sensibilităţi poetice, după o perioadă de gestaţie, inevitabil ies la iveală ca izbucuri-poeme.

Deşi a debutat cu o recenzie în revista „Orizont” 1975, cum scria însă „în secret” poezie, debutul de suflet a fost în fapt cu un sonet, în aceeaşi revistă, în 1979.

După acest debut şi după un drum sinuos, pornind de la sonet, trecând prin poezia cu ecouri simboliste, cum mărturiseşte el însuşi într-un interviu, apoi prin poezia în notă şaptezecistă, destul de conceptualizată, livrescă, solemn-metaforizantă, se regăseşte în poezia optzecistă, pe care o cunoaşte aprofundat şi o asimilează, simţind-o vie, cu prospeţime, autentică.

Se înscrie în generaţia optzecistă şi prin dubla postură de critic, a poeţilor-critici, familiară optzeciştilor – ce aveau în interiorul lor aparatura critică, faţă de generaţiile următoare, care, au contraire, aveau să manifeste teribilist ideea inutilităţii criticii, motivând că „ar dăuna grav sănătăţii” versului spontan, genuin, autentic în totalitate.

E drept că, exersată profesionist, critica lasă inevitabil amprente (pozitive!) pe textura poeziei. Criticul îl face pe poet stăpân pe mijloacele artistice, cultivat, conştient de arta poetică, cu o doză de „savanterie”. În logica lucrurilor, prin cumulul lecturilor, adună informaţii ce se sedimentează în subconştient şi apar sub forma inserţiilor livreşti, ori a intertextualităţii (argument in extremis al axiomei că literatura se face din literatură). În plus, poetul câştigă inteligenţă lirică, inerent cultivată prin lecturile de specialitate, stăpâneşte arta construcţiei formale, semantice etc. Nu mai poate avea ingenuitatea unui poet la gradul zero al scriiturii.

*

După ciclul Câmpia secretă din volumul de debut colectiv, Argonauţii (alături de M. Tolcea, I. Chichere etc.), după grupajul Mic tratat asupra naufragiului (din volumul Îngerul ridică lespedea) unde se găseau primele sale poeme „scrise cu rimă, cu reminiscenţe baladeşti din Dimov, Şerban Foarţă şi Ion Barbu”, cum mărturiseşte în interviu, urmează alte volume de versuri şi antologii lirice, în care îşi modelează vocea lirică proprie, se construieşte treptat ca personalitate poetică puternică, sigură de sine.

Volumul salutări din Piaţa Reconcilierii cuprinde, după afirmaţia poetului, poemele adunate din ultimii 7-8 ani. Ar putea astfel părea eterogen, ca un mozaic, în fapt este un puzzle, ce în final, ca orice grupaj de flashuri – cu mesajul lor subliminal, întregeşte o imagine globală, ca o hologramă – configurarea psihologiei unei sensibilităţi artistice ce se mărturiseşte, cu gânduri şi emoţii privite într-un traseu propriu în timp şi spaţiu.

Nu însumează un amalgam de stări în diverse locuri, disparate, ci musteşte aceeaşi stare dominantă, „vivre avec le cancer”, în variate spaţii.

Se exersează schimbarea decorului, ca adjuvant terapeutic, într-o geografie itinerantă, devenită topos poetic, Mocuzinii în Grecia, la Halkidiki, ori prin Parisul cu Avenue Clichy, Turcia şi Insula Samos, Olăneşti şi Piatra Scrisă, Arad cu Piaţa Reconcilierii, Cluj cu statuia lu Mathias, în căutarea aerului ozonat din staţiunea de munte Voineasa ori la Ochiul Beiului de pe Cheile Nerei etc.

Peregrinările sunt supape de respiraţie, dar în ultimă instanţă toate locurile devin bolnave, cu atât mai mult Parisul, centrul universului şi al contrariilor, cu „laici şi musulmani”, „catolici şi atei”, întretăierea tuturor civilizaţiilor la gurile de metrou – simbol pentru dualitatea existenţei: cu viaţa la suprafaţă, în lumină, în speranţa libertăţii „prezentul aici la Paris e o continuă distracţie/ iar viitorul e vis” şi viaţa din subterană, tragică şi întunecată, Parisul sufletelor împovărate.

Oraşul Luminilor se transformă într-un Paris terifiant, angoasant: „deasupra mea colcăie stupul delirant”, „ies la suprafaţă şi descopăr decorul de operetă/ al monstruoaselor monumente:/ turnul ramolit care atrage sinucigaşi”, „şarpele galben al Senei”.

Notează în manieră optzecistă detaliile cotidiene, banale, ca un inventar care prin sine configurează imaginea pestriţă de etnii a bulevardului „plin de buticuri arăbeşti turceşti chinezeşti”, cu obiecte de talcioc, „tout pour 5 euros!”, prin care se pierde el, românul „o şapcă leninistă”. E viaţa ca un bazar pe „avenue de Clichy”, cu foame disperată de viaţă, într-o vitejească iluzie că se poate surclasa timpul în scurgerea-i inexorabilă şi absurdă „eu lacomul plimbăreţ prin Clichy/ nu las nimic duşmanului meu imaginar/ care mă zoreşte din urmă –/ plăcerea de a hoinări de a vedea de a înşela timpul/ curgerea enigmatică nodul năvodul exodul.”

Confesiunea se mulează pe forma jurnalului cotidian, prin enunţarea resturilor unei zile, cu aglomeraţia de amănunte aparent banale, dintre care însă, pentru a nu rămâne doar bloc notes, notează doar detaliile care pot fi investite semnificativ, printr-o anumită poziţionare proprie artistului: la statuia lui Mathias Rex din Clujul lui Funar, pandant la piaţa Reconcilierii din Arad, româno-ungară, în „vuietul oraşului, muşca vârtos din sandviciul de acasă/ înghiţind pe nemestecate încă o lecţie de istorie contemporană.”

Estetica optzecistă îl ajută perfect în crearea acestei holograme în timp, prin propensiunea dominantă spre epicizarea cotidianului, mărturisirea de sine ca un şirag de pseudo naraţiuni poetice. Precum în Şeherezada, povestea acum este ca supravieţuire.

În această realitate schizoidă, cauţi străfulgerări de motivare a trăirii „numai/ o iluminare ne poate desfereca din când în când/ sensul vieţii”.

Prima parte, mai consistentă, transcende cotidianul imediat într-o tonalitate sugerată chiar de titlu, balada unui greier mare, una confesivă, sentimentală, poetică, baladescă, conciliant parodică, uşor ironică. Titlurile sunt scrise cu minuscule, chiar şi după punct, la început de propoziţie, în buna tradiţie de început modernistă, experimentată de optzecişti.

Prin titlu (nod şi semn), parafrază la balada lui G. Topârceanu Balada unui greier mic, autorul îşi asumă alegoria poetului-greier, postura unui greier ce adună cântând grăunţe de grâu (fapte, impresii gestante de semnificaţii etc.), „doar e singurul poet care îşi asumă destinul de greier”, cu pseudo autoironie prin jocuri de cuvinte (prin glisajul de la sensul propriu la sensul figurat) „poetu’ ăsta neghiob are un grăunte de geniu”, „aşa că a scris o scrisoare deschisă/ către mătuşa Furnică”. Cu toată boema de la crâşmă, à la Esenin, destinul poetului este Soledad, când în singurătatea sa, scrie „singur, singur, singur”. Greierele însă nu mai e pricăjit şi necăjit, ci e înnobilat cu blazonul nobiliar al poetului urbei.

Litera g. poate fi majusculă, iniţiala unui greier mare, de la numele său Gheorghe, ca un adevărat erou-martir luptător cu balaurul, „în calendar e sfântul /şi mare mucenic Greier”, care acum trebuie să-şi bage „minţile-n cap/ şi sabia-n teacă”. Un greier ce înfruntă toamna (moartea) „cea întunecată/ lungă, slabă şi zăludă”, cu maturitate şi gravitate, întru asumare a vieţii trinitară: trecut, prezent, viitor în creuzetul clipei, unde vrea să trăiască „în bună pace cu cancerul”.

În poeme glisează unele în altele registre diferite, de gravitate şi ironie, în referinţe încrucişate, trimiteri la psalmul „La apa Vavilonului (acolo şezum şi plânsem)”, la metafora şi nostalgia romantică, încatenate cu demitizarea şi autoironia postmodernă, în jocuri de cuvinte lingvistico-semantice, topite în acelaşi creuzet poematic: „La Ochiul Beiului văzum şezum plânsem şi băum/ văzum limpezimea de nepătruns a ochiului vineţiu de apă/ unde se întâlnesc flăcăii postmoderni cu maşinile lor rablagite/ fumători de (can)abis cu piticania strâmbă din poveste”. Inserţii livreşti coabitează persiflant în tandem cu înjurături bulevardiere: soţia „bombăne precum o duioasă Xantipa”, „nu te înţeleg/ îmi declamă în aerul gros al amiezii/ vorbeşti în fragmente//fire-aţi ai dracului de fracturişti!”

Este o plăcere voluptoasă atât pentru autor, cât şi pentru lectorul cult efectul poetic prin intertextualitate, prin livrescul inserat organic, cu lecturile din spatele gândurilor ce potenţează semantismul, codarea şi decodarea, prin oferta multiplu generoasă a interrelaţionării textelor, în parafraze sau sugestii „mă trezeşte din visul unei după amiezi/ de vară”, „alergând ca o corabie beată/ spre Hanul de la răscruce.”

Elementele biografice ale unei boli parşive îl implică emoţional şi foloseşte poezia ca o terapie alternativă: mizează mai mult pe ironie, bagatelizare programată, umor, joc, ghiduşie, într-o atitudine demnă, de alteţe spirituală, ca o anestezie a tragicului bolii oricând recidivantă. Se insinuează sabia lui Damocles deasupra capului, de aceea orice fâlfâire a aripilor inspiraţiei poetice este sub semnul lui Thanatos.

Imaginile devin naturaliste prin macabrul lor, tot într-o atitudine de exorcizare a răului propriu-zis, previzualizându-l, simţindu-l şi îndepărtându-l: „porumbeii şi vrăbiile din piaţă/ se apropiau tot mai mult/ îmi ciuguleau firimiturile din palme/ până am rămas fără mâini./ apoi au început să-mi gâdile buzele palide/ şi faţa fără sânge”.

*

În partea a doua, „poetului i s-a pus pata”, titlul însuşi induce o schimbare de registru, de tonalitate, o ieşire din matca meditaţiei, a „melancoliei mocuţiene” şi intrare într-o hotărâtă stare de insurgenţă. Expresia din limbajul colocvial, argotic chiar, indică şi o schimbare de abordare lingvistică, mai fără menajamente, mai directă, frustă.

Mesajul se politizează, mai implicat în viaţa urbei, prin atitudinea civică de revoltat, angajant militant. Când „ţi se pune pata”, înseamnă că urmăreşti cu încăpăţânare o idee de la care nu poţi fi abătut în niciun fel, vei ţine morţiş s-o rezolvi în felul tău. În plus, când ţi se mai pune pata pe cineva sau pe ceva, e şi mai ţintit, personalizat, ori eşti „îndrăgostit lulea”, ori, au contraire, e reversul negativ, eşti înverşunat la culme contra lui. Cum poetul e şi el o fiinţă bio-psiho-socială, nu putea evita raportarea politică, poezia fiind suma reacţiilor la stimulii exteriori, sociali şi politici, tandemul între retragerea în interior şi reacţia publică, obligaţia vitală de a lua atitudine cu implicare socială.

Poetul devine un Socrate, ori un Demostene, ieşiţi în Agora, prin publicarea cărţii, în Piaţa Reconcilierii – ca singura formă de a înfrunta şi a amenda tensiunile unei realităţi critice.

Poetului i s-a pus pata „pe Piaţa Reconcilierii” cu monumentele ei ce vor să împace istoria. Locaţia implică toată recuzita indusă de piaţă, ideea de agoră, ca athanor al vieţii politico-sociale, piaţa cu amestec de cerşetori, borfaşi, pensionari şi potpuriu etnic indus de ideea reconcilierii, cu istoricul ei în timp. Tonalitatea e agresivă, mai combatantă, mai dinamică, în versuri de critică socială, de atitudine revoltată: şapca poetului acum e de Gavroche pe baricade.

Privind inserţiile de limbaj, nu mai vizează generaţia în blugi optzecistă, ci e generaţia actuală, cu cont pe Facebook, şi jocuri pe Net, muzică la căşti, cu filmuleţe pe You Tube, întru percepţie desacralizantă, în fapt însă o definire a metafizicului în alţi termeni, tehnologizaţi „domnu’ profesor e adevărat/că în ochiul acela din triunghiul/ de pe faţada bisericii/ e o cameră de supraveghere?”.

*

Ca un fundal implicit, apare imaginea satului natal, cu bunicii, universul familial de la origini, vatra străbună. De la o vârstă, când cercul ameninţă să se închidă, precum cercul şarpelui Uroboros, ne gândim la întoarcere, revenire în locul de plecare.

Elementul organizator, omogenizant, este poetul, explicit pus în faţă, prin autoreferenţialitate, polivalent: autor/ personaj/ narator. Diverse ipostazieri ale poetului îi oferă astfel multiple căi de exprimare: când confesiv la pers. I, când dedublat un interlocutor docil: „tu, poete”, când la pers a III-a, impersonal, întregind o fişă caracteriologică a personajului-poet.

Vorbeşte cu bunicul despre moartea care e alungată cu nonşalanţă: „vine bunicul să-mi spună că moartea/ s-o fi speriat/ «că nu i-am văzut faţa/ şi a luat-o la sănătoasa spre fundul grădinii/ pe unde au făcut câinii o gaură în gard/ mâine trebuie s-o repar/ noapte bună»”.

Este o victorie iluzorie, temporară, stare dominantă din subconştient e tot dramatismul morţii, când toate sunt metaforizate, codate şi decodate prin aceeaşi cheie de receptare, simţire – iminenţa morţii.

Chiar şi ploaia este avanpostul diluviului: „acum stau într-o terasă veche şi aştept potopul/ ca o femeie care îşi aşteaptă sorocul şi i s-a rupt apa./ din palmele întinse spre semnele cerului/ îmi cresc stalagmite de spaimă/ le întind spre lumina îndepărtată a fulgerelor/ din avanpostul diluviului”.

Poezia sa este simplă şi profundă, cu acurateţea şlefuirii pietrelor preţioase, deloc constipat ermetică – aşa cum e la modă căutarea ostentativă a încifrării, să aibă nevoie de o „cutie neagră” cu un cod de descifrare a mesajului, explicitare în limbaj obişnuit sau critic a mesajului poetic.

Deşi tonalitatea dominantă este gravă, tragic-eroică, Gh. Mocuţa, folosind toposurile optzeciste, exorcizează răul prin umor, ironie, imagerie îndrăzneaţă, elementele cotidiene le întoarce spre poantă, dar nu simplist persiflant, ci cu tâlc metafizic, dramatic.

Cum poezia fiinţează poezie dincolo de artefaxuri de inginerie textuală, ca orice poet adevărat, Gheorghe Mocuţa are amprenta proprie – ca filosofie existenţială şi poetică – marca originală, „mocuţiană”.