POEZIE

Mihaela Iovănescu
poetă, eseistă,Timişoara

Ora cinci


Două cuburi de zahăr.
Toate dispar într-o ceaşcă:
melancolia, cubul, cercul social, absurdele
contestări în vederea reformei.



Motive


Urc în taxi.
Cobor în transă.
Ceasul îmi arde pe mână.
Florile mă amână.
Am cerut un fluture.
Valuri în aer.

Hei, e un timp de petrecere!
Un soare maliţios!
Nori lenţi
care te fac să visezi
ambuscade.



Zilele se întorc


Suntem pasageri clandestini
pe această bancă
trecând
prin lumină.
E după-amiaza unei zile de vară
şi pământul se învârteşte.

Vedem seminţele,
frunzele duse pe alei
de un impuls puternic.
Ca o unghie cu sidef,
un cărăbuş în soare.

Spune-mi ce ştiu.
Natura deplasează tiparul
şi desenează bine.
Zilele se întorc,
răsăritul, apusul.
Uneori câştigăm ce pierdem.
E definiţia surprizei?
Ne naştem din uitare?




Privire


Caut linii ieşite din plan,
sprijin suprafeţe mişcate,
revoluţii în volumetrie.
Şi visele sunt încetinite.
Se presimte o afazie
în febra periculoasă
a oraşului care răsuceşte
suburbia în jurul centrului.



Înserare


Vin umbrele şi cer ar fi
destul şi pentru ele, să vină,
să vină, nimeni nu se teme.
Numai o fotografie de copil mai leagă
două lumi disparate.
Numai imaginea mea de copil
se topeşte înăuntrul pieptului meu,
în azurul plămânilor.
De câte ori am scris despre un cer propice,
un cer elementar, un cer
deschis?



Păsări în grădină


Mătur curtea,
frunzele uscate zboară
şi norii de praf mă învăluie.
Soarele bate direct în frunze.
Privite din locul în care e umbră,
frunzele verzi în plină lumină
se văd altfel,
e un verde atât de deschis,
nu mai sunt opace,
nervurile apar conturate perfect.
Păsările cântă,
sar în iarbă,
îşi deschid aripile.
Păpădiile cu tulpini lungi
îşi clatină globurile fragile ca nişte planete de gaz
sfâşiate de turbioane în spaţiul cosmic.