PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Despre simetriile canonului

Canonul din definiţii incumbă câteva nevoi: recunoaşterea de facto a „instituţiilor” care gestionează acest concept, precum şi definirea modernităţii cu intransigenţele ei, toate acestea dintr-o cerinţă pe care Michel Foucault a definit-o ca o ieşire a omului din minorat (acesta trebuind să elimine confortul de a reproduce sine-die ceva, fără ca el să-şi implice creativitatea, pornind însă de la nişte reguli estetice fundamentale. Minoratul este o supunere absolută într-o pasivitate acceptată şi comodă în faţa unei autorităţi recunoscute. Evident că alternativa nu poate fi decât majoratul, dar înfăptuit nu prin nesupunere în faţa unei autorităţi acceptate unanim. Este o absolută nevoie de a ieşi din aria preceptului „Supuneţi-vă, nu gândiţi!” într-o supunere liberă situată sub cupola kantiană: „Raţionaţi cât vreţi şi despre orice vreţi, dar supuneţi-vă!”. Vorbind despre canonul literar, există, să-i zicem „un consens” prin ceea ce înseamnă mijlocirea discernământului raţional (Mircea Flonta), generându-se o raportare la autoritatea canonului. Avem de-a face cu o „revoluţie” literară permanentă, dar riscăm, prin anarhii, la definirea valorii dusă până la înlocuirea valorii/ autorităţii cu altă valoare/ autoritate.

Avangardiştii nu sunt nişte anarhişti. Încă de la începutul avangardei, dar mai ales în perioada „dada” s-a prefigurat alternativa ieşirii din convenţiile seci, insipide şi terne prin redefinirea esteticii. Se impunea oficializarea unui corpus literar uniform pornindu-se spre o evaluare estetică a literaturii printr-o „gândire tare”, de tip modern, cu scopul separării radicale a textelor literare unele de altele printr-un discernământ de natură estetică. Gianni Vattimo recunoaşte că „bătălia canonică” s-a născut în urma revoluţiei mascate, slabe, „minore”, propuse de gândirea postmodernă (Sfârşitul modernităţii: nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, Editura Pontica, 1993, p. 33). Rezumând şi simplificând, gândirea aceasta „tare” configurează lanţul canonic din perspectiva unei noi evaluări estetice, în vreme ce gândirea „slabă” a încercat să disloce viziunea exagerat de tranşantă şi fără echivoc asupra literaturii. Mulţimea de pitici moderni, sau postmoderni, s-au căţărat pe umerii uriaşilor antici nerespectând circularitatea istorică. Un relativism de sorginter marxistă a subminat idealurile eterne ale valorii, aparent patriarhală, ieşită şi ea din aria socialului, în avantajul unor judecăţi de gust de tip universalist (Cosana Nicolae, Canon, canonic. Mutaţii valorice în literatura americană contemporană, Editura Univers enciclopedic, 2006, p. 45).

În spaţiul literar american dezbaterile despre canon au ajuns la apogeu. Însă nu se mai poate spune că Occidentul nu a definit cu suficient de multă limpezire cauzalitatea şi efectul care a ieşit acum la suprafaţă cu aceeaşi suficient de multă limpezire. În spaţiul românesc încă nu există dezbateri active. Cercetările suficient de incipiente nu au dovedit încă rezultate semnificative ale reaşezării valorice de după 1989. Revoluţia paşoptistă, modelul canonic maiorescian, modernismul lovinescian postbelic sau istorismul literar călinescian, ori agresiunea radicală a protocronismului, nu dovedesc decât dependenţa faţă de paternalism. Dezgheţul ideologic din perioada generaţiei şaizeciste, modestele convulsii postmoderne ale generaţiei optzeciste, dar mai ales iluzoria democratizare de după anii 90 nu au construit dezbateri fundamentale, literatura fiind încă tributară precarităţii societăţii româneşti. Un anumit eclectism cronic, dublat de o veşnică imposibilitate de a deconstrui şi a reconstrui metodic şi ideologic din interiorul factorului literar propriu-zis, este cauza cauzelor acestui eşec. E vizibil doar un fel de revizionism critic, în fapt o „relectură” a clasicilor, o relectură canonică e adevărat, dar cu aceleaşi instrumente canonice perimate. Doar „relectura” operei eminesciene a stîrnit oarecari furtuni. Dar şi aici dezbaterea a stârnit „letargia” conformismului datorită lipsei instrumentelor analitice. Doar Adrian Marino, în 1997 admite în Biografia ideii de literatură faptul că „Listele strict preferenţiale aparţin unui sistem ideologic, închis, normativ, restrictiv şi oficializat, prin adoptare autoritară de către instituţia religioasă, didactică sau academică a fiecărei epoci. Canon şi cultură oficială devin în mod esenţial sinonime. Prin cărţile proclamate canonice o comunitate îşi defineşte imaginea spirituală, respectiv sistemul de valori spirituale” (p. 225).

Instituţiile canonului literar (programe şi manuale şcolare, critica literară specializată, impactul public prin accesul acestuia la evenimente literare, biblioteci, fundaţii, proiecte guvernamentale, definitivarea listelor de autori canonici, a stabilirii „memoriei” canonice sunt aproape invizibile. Practica curriculară din sistemul de educaţie, împreună cu practica estetică a literaturii sunt anemice. Până la urmă trebuie închegată o anume „memorie estetică”, publică, şi care să impună „best-seller”-ul şi implicit canonul. Toate acestea în paralel cu o anume dinamică anticanonică, cu rolul de dinamitare a „canonului istoric”.

Un capitalism schizofrenic este o realitate care nu poate fi tăgăduită. Este necesară o ieşire din ierarhiile estetice cu orice chip care să aibă ca scop tocmai eludarea valorii. „Lupta” pentru o deschidere totală, chiar cu preţul eliminării conceptului de valoare, este o permanentă contrabalanţă. Este necesară o luptă acerbă pentru „deschiderea” canonului. „A deschide canonul înseamnă a renunţa la politicile exclusiviste şi a expune mitul excepţionalist, adamic, al americanului. Consecinţele acestei transformări au fost resimţite cel mai mult în universităţi unde s-a legitimat lupta împotriva oricăror graniţe exclusiviste dintre masculin şi feminin, înalt şi popular, occidental sau neoccidentaln nordic sau sudic” (Cosana Nicolae, op. cit., p. 249).

Simetric vorbind, problema canonului, definirea lui, aplicarea unor coordonate cât mai confortabile şi „paşnice” rămâne o dorinţă vie, mai ales în contextul în care dinamica mondială a valorilor este mai deschisă ca oricând. Simetric vorbind, canonul nu este o entitate abstractă, cu nişte reguli convenţionale. Acesta nu poate fi desprins, discocat ca un calup dintr-o realitate estetică mai mult sau mai puţin particulară, sau depinzând de un context sau altul. Idei imuabile, aidoma Ideilor platoniciene, rupte de realitate, de individualitatea operei în sine, rup construcţia estetică de realitate, de firesc. Canonul estetic are o fiinţialitate doar într-un context socio-cultural ferm, bine precizat, într-o ambianţă estetică reciprocă şi care să devină o amprentă a determinării operei artistice.

Discuţia despre canon ar trebui să înceapă şi la noi, să fie vie, mutaţiile acestuia în literatura română dând o dinamică firească creaţiei literare.

„Care ar putea fi politica scriitorilor români de astăzi, în condiţiile în care efortul creator al precedesorilor lor n-a fost, în genere, validat, legitimat? Disputa canonică iniţiată în Statele Unite ameninţă să producă – dacă se va extinde şi în Europa – o situaţie paradoxală: înainte chiar de a fi reuşit să ne impunem în cadrul sistemului literar pe care l-am practicat cu convingere şi adeseori cu succes, riscând să fim daţi la o parte pentru că sistemul însuşi tinde să fie înlăturat. Scriitorii români care n-au izbutit să fie recunoscuţi ca Bărbaţi, Europeni şi Albi, vor fi de-acum înainte respinşi tocmai pentru că sunt Bărbaţi, Europeni şi Albi! Am putea încerca să împingem în faţă puternicul detaşament de poetese de care dispunem, dar poezia feminină din România e remarcabilă nu pentru că e feminină (şi, într-un fel sau altul, resentimentară), ci pentru că e... poezie. Chiar şi temele ei predilecte nu sunt decât rareori specifice” (Mircea Martin: O apologie agonică a canonului estetic (occidental), introducere la Canonul occidental de Harold Bloom, Editura Art, ediţie revizuită, 2018, p. 34-35)

Simetriile de care am vorbit mai înainte, sunt ca un joc al oglinzilor faţă în faţă şi care ar trebui să dea anumite perspective asupra acestui dat estetic, care este canonul, şi care să dea de asemenea şi un orizont nou, în plină mişcare.

O frumoasă discuţie care rămâne deschisă.