PROZĂ

Ion Corlan
prozator, dramaturg, Arad

Paragraf

Alois părăsi restaurantul pe la miezul nopţii. Afară, poposi o vreme pe trotuar, căutând din ochi femeia ce ieşise înaintea sa, dar aceasta dispăruse. Mirat, străbătu micuţa stradă pietonală şi a ajuns în scuar. De aici, avea o vedere cu bătaie lungă, pe ambele părţi ale spaţiului larg. Întârzie cu privirea pe treptele Catedralei, aflată la vreo sută de metri mai încolo, peste şoseaua desfăcută în unghi drept chiar înaintea sfântului edificiu, braţul din stânga împrejmuindu-l. Frustrat, amuşină un timp prin scuar, apoi poposi pe o bancă. Un pic ameţit de alcool, se lăsă scufundat în tabloul înaltului înstelat. Un timp încercă să se sustragă somnului, dar nu reuşi …

Cadenţa ritmică a unor paşi de femeie, scurşi pe dinaintea lui într-un ritm muzical, se pierdu treptat în depărtarea nopţii. Imediat însă rămăşiţa ecoului se întoarse şi, ciudat, îl trecu în stare de veghe. Pauza silenţioasă ce urmă îi aduse în memorie momentul ieşirii lui din local şi dintr-o dată fu învăluit de unda parfumului cu esenţă de trandafiri, iar în urechi îi răsună cântecul firav al ecoului misterios pulsând în ritmul cadenţei, ce părea să vină dinspre parcul din stânga Catedralei. Se ridică în picioare, cu emoţia adolescentului, de mult răpusă, inoculată deja în piept şi câteva secunde frisonă în crezul unei aventuri nocturne neaşteptate…

Circulaţia, rărită mult, îi permise să străbată distanţa despărţitoare de oaza de verdeaţă şi să ajungă, într-o atitudine relativ demnă, pe aleea din Parcul Rozelor. După circa zece paşi, se opri şi iscodi cu ochii tăcerea din jur, dar nu o surprinse pe femeie odihnind pe o bancă la mijlocul nopţii. Simţurile lui însă erau la pândă. Inima îi zvâcni cu putere când cadenţa îi trimise iarăşi un semnal pe unda ecoului, renăscut... Împresurat de nobleţea nopţii, ridică braţele şi făcu semne de apropiere celei nevăzute. Din întuneric nu ieşi silueta aşteptată, dar el trăi cu euforie gesturile de copil. Ameţeala, împrumutată de tăria vinului, se împreună cu esenţa învăluitoare a parfumului de roze, născându-l încă o dată, de astă dată în poziţie verticală, pe o alee, în parc…

Starea de beatitudine îi provocă oarece confuzie. Se lăsă pe suportul de lemn sprijinit de tufa de trandafiri roşii. Tăcerea nimicise cadenţa lăsând în jur o linişte adâncă. Alois continuă să plutească vrăjit prin parfumul femeii, sublimat în cel al rozelor din jur, însă de astă dată fu conştient când visul îl fură nopţii…

Ecoul luă forma unor clipociri tainice, şi el văzu femeia din restaurant trecându-i pe dinainte, dar nu reuşi să schiţeze nici măcar intenţia unui gest de întâlnire. Treptat, din vis porniră spre el alte şi alte intonaţii şi el se pomeni , subit, lângă miracol: pe banca vecină cu a sa, de pe aceeaşi parte a aleei, era femeia în roşu!…

Trezit de-a binelea, făcu ochii mari şi vreme de câteva minute ascultă monologul, mai mult ghicit din mişcarea buzelor şi din mimică, căruia părea să-i fi căzut captivă. Vocea voalată părea să repete mereu, obsedant, aceeaşi întrebare-rugăminte.

– Vorbeşte singură!!...

Învingându-şi emoţia stupefacţiei, îşi îndreptă corpul, hotărât să păşească înspre femeia electrizată de şoaptele aprinse, dar ea dispăru instantaneu. Zăpăcit, aşteptă revenirea în câmpul vizual al imaginii, însă banca rămase pustie în tăcerea nopţii. Cu degetele mâinilor pipăi suportul încălzit de năluca ce-şi lăsase parfumul zălog. Un zgomot sec clătină tăcerea, aproape de el. Împietri, aplecat înspre bancă. Mutându-şi încet privirea pe trunchiul gros al copacului din dreapta sa, surprinse înapoia acestuia umbra unui bărbat. În aceeaşi clipă, îl alertă o aromă de smirnă. Nările i se dilatară, şi prin noapte înotă şoapta lui stupefiată:

– Un preot!

Fiorul de teamă, prelung şi fierbinte, îl străbătu din cap până-n tălpi… Ridică bleg braţele, făcând un pas lateral, dar imediat fu izbit cu putere de umbra ce trecu pur şi simplu prin el, ancorându-i corpul într-o vibraţie energică, prelungită, ce-l scutură în zbateri repetate. Azvârlit în trunchiul copacului pe care îşi lăsase privirea, din gură îi scăpară gemete înăbuşite, iar din iarbă se ridică întrebarea împotmolită în horcăit:

– Cine-i?!...

Apoi gemetele se lungiră şi vocea exprimă încercarea lui de împotrivire:

– Cine-i, domnule?!...

Propulsat de propriu-i glas, se pomeni în picioare, îmbrăţişând trunchiul copacului... Pe alee se ivi, ca din pământ, o siluetă impunătoare.

– Dumnezeu!! bolborosi Alois pierit.

Privirea severă îl aspiră cu zgomot şi faţa i se goli de sânge, iar în locul rugăciunii iertătoare, din gură îi ieşi o poticneală răguşită, apoi un scâncet uscat, prelung, istovitor, ce-i încordă muşchii gâtului într-o încercare zadarnică de justificare, dar nu reuşi nicicum să-i declare Judecătorului Suprem că în toată viaţa lui de artist nu pictase nicio femeie, ci numai dumnezei, îngeri şi cai, aceştia doar în galop…

Sprâncenele Justiţiarului, ridicate de indignare, erau aşa cum le pictase el: albe şi stufoase, însă privirea Lui exprima o severitate şi o răceală ce-i tăiară respiraţia. Nu se putu sustrage fixităţii uităturii şi rămase pe alee cu respiraţia blocată. După mai multe inspiruri teribil de grele şi expiruri astmatice, răsuflarea îi reveni la normal, dar el se prăbuşi la pământ continuând refrenul bolboroselii:

– Cine-i?!... Cine-i?!

O forţă străină îi târî picioarele spre banca de pe partea cealaltă şi-l îndesă cu ciudă pe ea. Ghemuit pe lemnul tare, aproape zdrobit, îl prinse dârdâitul şi din interiorul lui scăpară tot felul de chiţăituri…O pală de vânt suflă peste el, împrospătându-i privirea, dar pentru scurt timp, căci ochii i se umplură de lacrimi groase şi-n lumina firavă a becului de pe alee văzu un tânăr lângă el. Dădu să se ridice, dar individul îl obligă să se aşeze la loc, apăsându-l cu forţă şi scoţând din el un geamăt înfundat, agonic. Cu ultimele resurse, întinse mâinile spre gâtul agresorului, al cărui chip, decupat parcă dintr-o fotografie veche, îi apăru lipsit de contururi clare, şi încercă îngrozit să-l oblige să-şi retragă braţele. Efortul îi tumefie capul, întunecându-i mintea. Alois nu  apucă să-i trimită nici măcar o înjurătură în această încleştare crudă şi vicleană. Inumană. Se zbătu horcăind, „văzând cu ochii” cum viaţa lui se stinge, dar, ca prin minune, degetele criminalului se desprinseră de pe gât, eliberându-l din strânsoare. Cu sforţări repetate reuşi să-şi pună toracele în mişcare. Aerul pătrunse cu greu în plămâni, şuierând. Reîntors la viaţă, îl căută din ochi pe individ , însă acesta se topise.

La oarece distanţă, năluca roşie îi făcea semne la capăt de alee. Îşi puse palmele pe ochi şi păşi ca un somnambul în direcţia femeii diavol, dar nu înaintă nici doi paşi că patrulaterul din centrul Oraşului porni către el ameninţător. Pictorul se chirci iarăşi, de data acesta voluntar, din piept curgându-i o exclamaţie de protest când fu luat pe sus, înălţat şi apoi aruncat la baza grupului statuar din scuar, mai impunător ca niciodată, într-o succesiune de secvenţe rapide. Stupefiat, înregistră clădirile de pe margini, învălmăşite într-un decor bizar, pe care lumina tresălta feeric, inundând Oraşul cu o revărsare de tonuri libere, melodioase, profilând un tablou nocturn fascinant. Concertul însă ţinu doar câteva minute, apoi se aşternu liniştea. Oftând, Alois se târâi până aproape de banca pe care staţionase…Un scâncet de vioară, abia auzit, fu înlocuit imediat cu un concert nou, deosebit de sonor, electrizant. Orchestraţia îl purtă  în zbor pe deasupra patrulaterului din centru, şi după câteva rotiri ameţitoare readus pe aleea din parc, unde muzica încetă subit. Pauza ţinu câteva zeci de secunde şi Alois fu înhăţat din nou şi purtat tot în zbor înapoi , apoi aruncat la baza grupului statuar, unde fu fixat cu brutalitate într-o linişte ţiuitoare. Zăpăcit de rapiditatea acestor incidente stupefiante, înregistră tâmp silueta Doamnei în roşu urcând într-un taxi, la capătul scuarului…