logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PROZĂ

 

Nina Ceranu
prozatoare, Timişoara

 

Americanul (fragment de roman)

 

Şi iată-mă captivat de viitorul meu personaj Aristică – fratele tatii. Sau, cel puţin, aşa aş vrea să fie. Mi se părea că nu-l mai văzusem din ’77, imediat după cutremur, la înmormântarea mătuşii Alla, nevasta-cadou primită din marele imperiu rus, după terminarea studiilor, pentru merite deosebite. Allinka venise cu vocea ei de stepă, înaltă, clară şi cucerise mai întâi mahalaua, cântând la „La doi voinici”, apoi se lansase mai spre centru cu ajutorul lui Panti de Catifea, şefa unchiului meu, prinsă de acesta în unul din momentele ei de umanism revoluţionar. Nici până acolo nu mergea ea cu adularea modelului paukerist, încât să accepte ca altă femeie să aibă succesul pe care ea şi-l dorise cu ardoare, dar să nu-i satisfacă un mic capriciu chiar şefului ei de cabinet, ar fi fost prea de tot! Semăna cu o lipsă de subtilitate politică şi era un fapt aproape condamnabil să renunţi la uşier, la scrib, la sugativa pe care o pui pe orice înscris, numai şi numai să-ţi satisfaci un capriciu de moment. Or, ea era acolo pusă-n slujba binelui, nu să se răfuiască c-o umilă femeie străină, înzestrată de Dumnezeu c-o voce superbă.

Mai târziu, lansarea fiind făcută, Alla trecuse definitiv graniţa mahalalei, spre centru, în caleaşca de vacanţă a partenerului de viaţă a lui Panti de Catifea acceptase şi acest sacrificiu, de parcă scaunul ministerial n-ar fi cunoscut decât forma fundului ei, iar cultura nu s-ar fi putut lipsi de serviciile ei incomensurabile.

Alla, asaltată ca de-un roi de albine de notele muzicale ce-i vâjâiau prin cap, n-a priceput niciodată că remarcabila ei carieră s-a datorat unei alte femei, şi că Aristică apelase la aceea, cu tot orgoliul lui, pentru a-şi respecta angajamentul scris către celula de partid ce i-o încredinţase pe Alla.

În Bucureşti, comunitatea rusească era destul de puternică şi unită. Alla se integrase binişor şi repede în structura sovietică de model autothon. Suna şi era sunată la telefon, cânta la serate, ce mai, făcea mult pentru compatrioţii ei, din spiritul celor obligaţi să trăiască departe de patrie. Nu şi-a pus niciodată problema că mulţi dintre aceştia erau trimişi acolo cu misiuni precise. Ce-o interesa? Aristică pleca dimineaţa spre minister, iar ea îl urmărea cu privirea cum se îndepărtează, înconjurat de vânzătorii de ziare şi de câinii străzii. Venea lăptarul, veneau femeile de prin sate cu fructe şi legume la comandă. Trecea în somn… trecuse în somnul lung… cu sunetele acelea dragi în auz… N-o captiva nimic altceva decât să cânte în oraşul aproape oriental şi bărbaţii s-o aduleze şi să-i strecoare în decolteu mii de lei, iar mai târziu un sac de bani, adus pe scenă, în preziua marii stabilizări, de unul care aflase cu o oră mai devreme ce necaz va cădea pe capul poporului. Gestul lui a fost mult comentat. Un ziar din dimineaţa următoare, cu cerneala încă neuscată, anunţa nebunia unui ins care a pus la picioarele cântăreţei sale preferate, Alla Antimova Enchiţescu, un o grămadă de bani; iar mai jos, cu litere de-o şchioapă, negre şi urâte, era tipărită acea catastrofă care, în zilele următoare, avea să le vâre gâtu-n laţ multor oameni de afaceri, care se văzuseră faliţi peste noapte de-o manevră bine studiată a guvernului.

Mai toată viaţa ei trăise doar noaptea. Ieşea pe-ntuneric şi se-ntorcea înaintea zorilor, într-o cameră cu ferestrele mascate de draperii. Singurul contact cu lumina îl lua în dimineţile de vară, de la geam… În toată existenţa ei, se pregătise de plecarea aceea nocturnă, din care nu avea să se-ntoarcă…   

Şi el, desfigurat din cauza cutremurului, plin de răni, cu capul pansat, era sprijinit în două cârje solide, mai solide decât picioarele lui tremurătoare.

Nu renunţase la Aristică nici Panti, nici Alla… Mult timp fusese un ins cu două stăpâne. Pe fiecare le slujea altfel. Panti i-ar fi făcut copii, Alla nu dorea să nască, fiindcă sânii ei erau sortiţi unor roluri măreţe: să sprijine străvezimea rochiilor de dantelă, a voalurilor, nu să alăpteze…

Eram în spatele lui, şi-n spatele dricului, şi-al zecilor de admiratori ai Allei, şi-al muzicanţilor de la „Katiuşa”.

Moartea ei nu-l clintise. Călca demn, având-o model pe ministreasă, cu un cortegiu mai în faţă, cărei îi murise soţul tot în acel dezastru. Îl enerva mila cunoscuţilor, unii plân-gându-şi de fapt nefericirea proprie, accentuată de solemnitatea acelei ceremonii.

Rămăsese un văduv trist şi neconsolat, hulit de mama, de cumnata lui, care, identificându-se cu Alla, transfera în felul acesta asupra lui oprobriul împotriva aceleia ce îi dăduse naştere, soacra ei, care nu le iubise pe nici una din nurori. Dar şi mamei cine-i intra în voie, ca să-l iubească pe „străinul din Bucureşti”?!, plecat de la vârsta de cincisprezece ani la Liceul de Marină din Constanţa, şi care apoi – lung drum! – prin urcuşuri şi fofilări anevoioase, ajunsese şi se menţinuse şef prin şapte cabinete de miniştri, şantajându-i pe aceştia cu lucruri ce nici în vis nu le-ar fi povestit. Nu era de mirare că nici o plecare de ministru nu-l clintise şi pe el. Rămânea ca statuia unui leu la intrarea unei case, trecută de la un proprietar la altul.

Se-ntorcea în amintirea mea, de altfel destul de ambiguă, darnic în copilăria mea, şi zgârcit, până la avariţie, când eu aveam mai mare nevoie de ajutor, în timpul facultăţii. Curios e că nu-mi aduceam aminte prea multe lucruri despre el. Toate se estompaseră, de parcă mi le povestise cineva demult şi eu le preluasem fără detalii, seci sau ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn nivelator de conştiinţe, un somn provocat de-o dedublare a personalităţii, sau de-o boală grea, dar nu conştientizată cât se cuvine, din lipsă de dureri, care ne mână, de cele mai mult ori, la medic. Puteam fabula, dar aveam certitudinea că aş fi respectat – măcar în parte – veridicitatea în privinţa unchiului meu, singurul bărbat din familie care mai purta numele de Enchiţescu? Cu stingerea lui, şi-a mea, vezi bine, mai târziu, neamul va dispărea. Arborele se va transforma în cărbuni şi lumea va mai sufla în ei acolo, o dată, de două ori…

Duminicile mi le petreceam la ei, în Romană, într-un apartament spaţios, cu ferestre cât peretele, lentile uriaşe spre cer, unde mătuşa Alla mă găzduise trei ani încheiaţi, într-o încăpere de serviciu, dar îmi convenea de minune, pentru că eram cu totul izolat şi puteam să-mi duc viaţa nocturnă, cu prieteni de vârsta mea. Unchiul Aristică băga doar mâna pe uşă, cu câţiva poli, rupţi cu mare zgârcenie din ce punea şi el la o parte pentru cheltuieli „neprevăzute”.

Cutremurul rupsese un cântec, căci eu aşa îmi închipuiam viaţa Allei; ca pe un fir cu mărgele de note, mai ales în copilărie, când se vorbea de ea ca de una bolnavă de „ducă-se pe pustii”. Nu pricepeam de ce o femeie care cântă, căreia-i ies din gură fuioare de borangic, poate fi privită cu aşa suspiciune de soacră şi cumnată. 

Casa avariată, căzută într-o rână ca un ins paralitic, fusese părăsită în mare grabă de chiriaşii speriaţi, fiecare mulţumit cu prima ofertă făcută de Primărie, în ideea că mutarea va fi provizorie şi, mai târziu, i se va da ceva corespunzător, conform rangului său social. Din întâmplare, sau poate nu, în acel imobil nu vieţuia oricine: a fost greu să se găsească printre locatari un administrator, fiecare ţinând la poziţia sa.

 

*

Unchiul meu se mutase, într-o locuinţă modestă, cu trei camere, şi mie nu-mi mai oferise posibilitatea unui confort, altul decât cel de la un cămin studenţesc.

Pe acolo n-am mai trecut decât să-mi recuperez puţinele lucruri, dar cred că m-a minţit spunându-mi că au fost furate de echipele de intervenţie în timpul cutremurului.

Acum scriu toate astea detaşat, dar atunci când am păşit pe poarta clădirii ministerului, profilată pe cerul cu nuanţe de sepia, în jocuri de volume, plantată acolo într-o întrecere neloială cu nemărginirea, copleşitoare, deschisă deasupra ei ca o cupolă uriaşă, aveam oarece furnicături prin mădulare la gândul întâlnirii cu un trecut scăpat de sub control de amintirea şi imaginaţia mea. Mi-era frică, mai ales, ca imortalizarea lui în albumul timpului să nu fi fost compromisă şi eu, căutând prin mulţimea de fleşuri şi de fotografii pe cele care mi-ar fi fost folositoare în cartea mea de reiniţiere, să nu le selectez pe cele reale. Gândindu-mă, îmi puneam întrebarea dacă un astfel de unchi există cu adevărat, sau dacă nu cumva eu voiam să-mi inventez unul, pentru viitoarea mea familie. Acum crescusem, părinţii puteau sau nu să trăiască, dar unchi, mătuşi era necesar să-i găsesc vii.

Cu reticenţa pe care o am faţă de locurile necunoscute, am trecut pragul clădirii monumentale, suspectat de un portar de paie. Nu întreba pe nimeni unde se duce, dar îl privea pe fiecare bănuitor. De fapt, poate era aerul profesional cu care se proteja şi el împotriva acelei munci de rutină.

Cufundat în propriile-i meditaţii, se uita ca prin sticlă la persoanele ce intrau şi ieşeau, unele strecurate cu sfiiciunea provincialului, altele cu aroganţa celui crescut în capitală, deschidea gura într-un bună-ziua silit, gâlgâit în gâtlejul său, ori din cauza unei boli incurabile, ori cu scârba insului pe care nu-l mai impresionează nici un firet, nici o medalie, nici o decoraţie, nici un celular sau o geantă-diplomat. Toţi, pentru el, erau nişte umbre mişcătoare şi pe toate sigur le drăcuia printre dinţi – asta se vedea după mişcarea buzelor – şi parcă ar fi spus: – „ţi-ai dracului de îmbuibaţi!”

Nu mi-a răspuns nici mie la bineţe, dar la întrebarea dacă-l cunoaşte pe Aristică Enchiţescu a izbucnit în râs:

– Moşul ăla… bă… Da, să trăiţi, e aici. Atâta lume îl caută… ceva de groază… Dumnealui vine primu’ şi pleacă ultimu’… Privirea, învăluită de un zâmbet ironic, îmi sugera alt răspuns, nerostit: ,,Ăla de-l caută moartea pe-acasă?! Da, e aici. E o umbră pe la minister!” Cine nu-l cunoaşte?!… Tăcuse subit, văzând pachetul de Kent scos de mine din buzunar şi împins în faţă-i, pe o măsuţă îmbrăcată în pluş verde.

– Urcaţi dumneavoastră la etajul cinci, camera 255… Uitaţi, şi doamna tot acolo merge… şi-mi arătase o femeie tânără, îmbrăcată-n mov, ce se îndrepta spre lift.

Holurile mari, de să te plimbi cu maşina pe ele, cu ecou, erau pustii la ora aceea. Doar zumzăitul continuu al aspiratorului te ducea cu gândul că cineva mai şi muncea în ceasul acela din zi. Nu aveam de gând să fac un proces asupra spiritului nostru levantin, dar nici nu puteam să nu constat că cei întâlniţi pe coridoare – rari – erau toţi trecuţi de vârsta sacrificiului diurn. Tinerii nu se sculaseră încă. Ei puneau des de-o discotecă sau urmăreau cursul valutei nopţile pe străzile adumbrite de dragostea pe bani, flancate de peştii ce-şi aşteptau protejatele să le vămuiască. Material gârlă, să poţi aduce din condei un roman bun, dacă-ţi dă talentul ghes, dacă ştii să-ncherbi laolaltă cuvintele.

Capitalele, câte văzusem, din punctul acesta de vedere, semănau toate unele cu altele; atrăgeau ca fagurii de miere viespile şi bondarii oraşelor mici, dornici de carieră. Ei erau cei ce poposeau în sălile cu spectacole proaste ca să bifeze o „acţiune” şi să-şi diminueze handicapul de a fi trataţi ca provinciali în discuţiile erudiţilor.

Liftul scârţâise, se legănase, însărcinat cu povara a cinci inşi absenţi, distanţi, unii în hainele lor cele mai bune. Cucoana roşcată, tânără, arătoasă, elegantă, cu părul cârlionţat ca de mieluţă proaspăt fătată, cu accent franţuzesc, căutat şi controlat cu grijă, parfumată cu Chanel, cu degetele pline de argint şi onix, se proţăpise lângă mine, fixându-mă insistent şi, în cele din urmă, când calul troian ne lăsase la capăt de linie, mi se adresase ca unui cunoscut de când lumea:

– Te ştiu de undeva…

– De la CNN… (Vedeţi, doamnă Anny, că mă cunoaşte lumea de pe-aici? Mă cunoaşte! Dacă v-aş fi povestit, nu m-aţi fi crezut!).

– Râzi, dar te-am văzut… Nu-mi aduc aminte unde, însă te ştiu… Poate erai cu nişte ani mai tânăr…

– Sunt deghizat, asta e peruca mea de lucru, altfel am plete…

– Aha, dintr-o fotografie…, nu ţinuse ea seamă de ironiile mele căutate.

– Când m-am însurat prima oară, poza noastră de miri a fost expusă un an de zile în vitrina singurului atelier din orăşelul nostru. Şi orb să fi fost şi tot ai fi dat ochii cu… două chipuri de cretini, duşi cu forţa la ofiţerul Stării Civile.

– Nu de-acolo… Mi-aduc eu aminte… Acum trebuie să intru la domnu’ ministru… Mi-a părut bine. Sunt Aneta Zuluf. Dacă m-aştepţi…

Nu i-am răspuns, pentru că intrase grăbită în cabinet, iar din sens opus apăruse unchiul Aristică, cu o tavă cu ceşti murdare. M-am ferit să mă vadă şi m-am aşezat pe un fotoliu ce dormita în răceala culoarului cât o gară moscovită.

Unchiul Aristică trecuse la un pas de mine, fără însă să-mi dea vreo atenţie, pentru că după el se ţinea scai, cu umilinţa cuvenită, un bărbat înalt, tuciuriu, adus de spate, cu o geantă diplomat în mână.

– Dom’le Enchiţescu, ce naiba, doar mi-ai promis că mă bagi la ministru… Vin de la 500 de kilometri, schimb două trenuri şi când colo… E vital pentru mine! De convorbirea asta depinde soarta mea. La noi, la Inspectorat, e pe ţeavă să-mi ia locul altul. Dacă eu nu mă mişc repede… Înţelegeţi? Sunt convins că se duce de râpă totul şi insul acela pune mâna pe ceva ce nu poate stăpâni…

– Aşteaptă, domnule… Te asigur că schimbarea, care vine după alegeri, o să-ţi fie favorabilă. Ăsta de-acum a lăsat totul baltă; nu mai stăpâneşte nimic ca lumea. E şi de-nţeles!

– N-am timp! Acum sau niciodată! Dau oricât, dar să n-aştept, spusese insul, cu îndârjirea celui restricţionat şi care juca totul pe-o carte. Dusese mâna la buzunarul de la piept al sacoului de vară de culoarea nisipului şi scosese de-acolo un plic. Ferindu-se să fie văzut, i-l pusese unchiului Aristică pe tava cu ceşti murdare. Şi mai adăugase: Poate reuşeşti să deschizi portiţa spre comunicare…

Fără să protesteze, ruda mea îşi continuase drumul, ca şi cum, sub tava sa, mita ar fi activat un microfon foarte sensibil.

Nu, nu era de abordat acolo; l-aş fi umilit şi i-aş fi stricat bucuria micilor găinării la care se expunea la cei şaptezeci de ani ai săi, în locul unde venea să-şi întregească pensia, mai ales că-l strigase careva ca pe o slugă:

– Dom’le Enchi, vino domnule să-mi tragi la xerox fişele astea!, şi-l văzusem alergând cocoşat spre uşa ministrului.

Insul negricios rămăsese descumpănit, apoi se aşezase pe locul eliberat de mine, oftând trudnic. Aducea cu el emanaţia călătorului din trenul ce străbate distanţe mari, unde schimbarea e continuă.