ZONA F @ SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

Daniel Timariu – proba Labirintului

Nevoia de ficţiune

Daniel Timariu este astăzi poate cel mai bun autor român de literatură fantasy. Este secondat de alte câteva nume importante, dintre care Lucian Dragoş Bogdan, Cătălina Fometici ori Teodora Matei. Sunt foarte aproape, concurenţa, asumată sau nu, fiind stimulativă pentru fiecare în parte. Pentru cei iniţiaţi, este necesar să precizăm ce înseamnă genul fantasy, prezent astăzi în întreaga lume în literatură, cinema, seriale, dar şi în jocuri pe calculator, într-o explozie (şi industrie!) digitală ce pare fără limite. Literar, genul (sau subgenul) se delimitează în cadrul fantastic, rezervându-şi teritorii vaste, în continuarea literaturii populare, într-o diversitate de basme culte. Acesta este punctul de plecare, miza pe supranatural însemnând atât manipularea ficţională a spaţiului şi timpului, cât şi introducerea de personaje mitice ori de basm, a unora similare ori o contopire a lor. Aspectul este important, deoarece basmul (folclorul, în general) se străduie să păstreze elementele autentice, pe când nărăvaşul moştenitor fantasy se dovedeşte extrem de inovativ. Nu suntem însă în faţa unei literaturi pentru copii şi tineret şi nici nu avem în faţă texte etnografice exclusiviste, ci ni se prezintă creaţii literare pentru toate vârstele, depăşind adesea pretenţiile unui public specializat, de nişă. Însă talentul timişoreanului Daniel Timariu se evidenţiază şi în alte (sub)genuri ale ficţiunii speculative, science-fiction-ul fiind un domeniu des vizitat, ca şi incursiunile în literatura detectivistică, în asociere cu fantasy (aşa cum vedem în ciclul Tenebre), cu nuanţe noir (a realizat o foarte incitantă antologie pe această temă: Noir de Timişoara, în 2019), ori proză poliţistă (aproape!) curată ca în volumul Fete în roşu, apărut la editura Tritonic în 2016.

Cu câteva luni înainte, tot în 2016, autorul debuta editorial cu Ameţeli postlumice, la editura timişoreană Eurostampa. În raport cu ce a urmat, volumul de debut poate părea mai modest (grafic, în structură şi conţinut). Ceea ce se evidenţiază însă din start este faptul că aparţine unui scriitor extrem de talentat, inventiv şi cu mână uşoară la scris, prevestind o carieră scriitoricească de succes, mai ales că este şi un autor implicat energic în promovarea cărţilor lui.

Volumul de debut, Ameţeli postlumice, este solid, în ciuda faptului că nu este lucrat cu toate fineţurile necesare. Aş opina că autorul ar fi putut face selecţia textelor cu mai multă rigoare, iar unele dintre ele ar fi avut nevoie de o şlefuire suplimentară. Dar Ameţeli postlumice se dovedeşte o carte demnă de luat în seamă, un suflu nou şi necesar în literatura SF românească. Autorul mizează pe hard SF, cu idei SF evidente şi bine conturate. Este adevărat că acest hard SF este dublat de texte mai soft şi de mixuri cu elemente fantasy. Toate textele conţin umor de bună calitate, uneori coroziv, de la ironia blândă şi discretă, la autoironie, jocuri de limbaj şi până la comicul de situaţie. Autorul apelează rar şi discret la satiră, iar sarcasmul loveşte doar în două situaţii. Poate nu în toate textele din acest volum miza este foarte ridicată, însă fiecare bucată este importantă, contribuind la unitatea prin diversitate a lui. Totuşi, nu sunt doar exerciţii de stil, fiind defavorizate cumva de faptul că Ameţeli postlumice conţine câteva povestiri remarcabile.

La apariţie, într-un text de prezentare apărut pe coperta a IV-a a volumului, arătam că Daniel Timariu a năvălit efectiv în literatura science fiction românească. A publicat câteva texte pe la revistele online de profil. Apoi s-a prezentat la clubul Helion din Timişoara, cel mai puternic din ţară, club ce ştie să susţină autorii buni chiar din perioada în care talentul lor nu este foarte evident. Daniel Timariu a evoluat rapid, arătând o mare poftă de scris. Stilul său s-a ameliorat rapid, autorul are multă imaginaţie, este riguros şi ţine strâns firul narativ, realizând texte dinamice, cu suspans. Acest prim volum îl arată preocupat să contureze poveşti hard SF, cum se întâmplă în Poveste dintr-un alt univers sau în Ameţeli postlumice, povestirea care dă titlul volumului. O altă categorie este cea a unor schiţe mai degrabă, unde latura umoristică devine dominantă, în general prin comicul de situaţie, născut din reacţiile personajelor umane puse în situaţii extraordinare, ceea ce înseamnă întâlniri cu elemente ale vieţii extraterestre sau pământene, într-o evoluţie dezordonată, surprinzătoare. Imposibilitatea comunicării, interrelaţionarea deficitară, cuvintele or gesturile greşit înţelese determinându-i pe protagonişti (exteri sau umani) să acţioneze în baza acestor premise greşite, care nu reflectă convingerile şi gândurile interlocutorilor, ale adversarilor.

Alisee, o maşină cu toane, o lucrare de bază a acestui volum, pune, de data aceasta, nu omul într-o situaţie excepţională, ci un computer, o inteligenţă artificială. Maşina are rolul de a asigura managentul navei cosmice Alisee. Această Maşinărie se vede pusă în dificultate atunci când medicul navei, Eugen Mihalache, mânat de pofte (nesăţioane şi nesănătoase!), caută rezervele de mâncare ascunse prin unghere, cade şi moare. Autorul îi atribuie computerului care controlează nava caracteristici deliberative, ceea ce îl umanizează într-o anumită măsură, creând situaţii savuroase din incapacitatea acesteia de a fi riguroasă şi decisă, ezitările fiind traduse prin nevoia permanentă de a se restarta, neputând oferi comandantului răspuns la întrebările formulate.

De la SF la fantasy

Din pământ pare a fi mai degrabă un text de trecere către universul fantastic (fantasy) în scrisul lui D. Timariu. Este o lucrare diferită de celelalte. Ironia blândă şi comicul de limbaj sau de situaţie sunt îndepărtate, povestea având un fundal tenebros. Este viziunea sumbră a unui excavatorist, unul care munceşte continuu şi vede lumea de la înălţimea cabinei utilajului său. Încet-încet, devine conştient de o formă de viaţă existentă în pământul prelucrat atât de intens, un organism organizat în reţea, dotat şi cu o doză de inteligenţă. În ochiul schimbării, proza plasată la sfârşitul volumului, are o semnificaţie aparte, titlul ei evidenţiind şi o altă schimbare în scrisul autorului. Textul rămâne ancorat în SF, cu caractere puternice evoluând într-un spaţiu virtual foarte dens, dar supus ruinei ca şi cum ar fi un univers material. În acelaşi timp, povestirea face loc unor elemente epice şi personaje specifice genului fantasy, chiar horror.

Prezumţia ştiinţifică, cea care alimentează fiecare text SF de calitate, este prezentă în povestirile din acest volum, fără a fi însă evidenţiată ostentativ, ceea ce dovedeşte o bună capacitate de a doza ideea SF în raport cu exigenţele literar-estetice ale genului. Debutul lui cu Amintiri postlumice este unul remarcabil, dar nu anunţa evoluţia în evantai a autorului. El continuă să scrie într-un ritm frenetic povestiri science fiction, texte de factură poliţist-detectivistice, publicând deja şi primele volume din ciclul romanesc fantasy Tenebre, Cazul Laura (2017) şi Labirintul (2018), la editura Tritonic din Bucureşti. În Cazul Laura reuşeşte să contureze foarte credibil lumea cealaltă, o Timişoară paralelă în confluenţă cu cea reală. Este o lume logică, are o geografie proprie, recognoscibilă, iar personajele, umani şi fiinţe fantastice, se mişcă cu uşurinţă prin ea. Este o senzaţie de firesc cum numai marii scriitori ştiu să furnizeze. Întâmplările sunt deosebite, forţând limitele umane, deşi emoţiile sunt dezvăluite cu reţinere. Toate tensiunile subterane, la început abia sesizabile, fac organismul narativ să pulseze tot mai puternic.

Cartea cuprinde o poveste complexă, dar nu încâlcită, care curge firesc, antrenând cititorul, stimulându-i imaginaţia, mai ales prin priceperea autorului de a răsturna contextele, de a frânge temerile, făcând monştrii, chiar şi pe cei sângeroşi, foarte simpatici. Până la urmă, avem în faţă destine (umane ori ale unor creaturi fantastice), unele complicate, profunde, faţă de care cititorul nu poate rămâne neutru, deoarece este angrenat în poveste, făcut să urmărească cu nerăbdare intriga, aşteptând cu sufletul la gură deznodământul. Povestea îl plasează în prim-plan pe Alexandru Teodor Anghel, detectiv capabil să acţioneze în cele două lumi, cea umană şi reală, şi cea supranaturală, fictivă, dar convenţional reală în roman. E prieten cu satiri şi goblini, întâlneşte vrăjitori, vampiri, nimfe, vârcolaci, strigoi sau căpcăuni, precum şi alte creaturi mixate între cele amintite ori unele inventate în totalitate. Se îndrăgosteşte de Laura, însă iubirea lor se dovedeşte imposibilă.

Umbre în Labirint

La începutul anului 2018, Daniel Timariu a întors foaia (coperta, cartea!) cu o nuveletă fantasy de cea mai bună calitate, intitulată Ciudatul caz al umbrelor. Era publicat într-un volum cu Lucian-Dragoş Bogdan, fiecare autor beneficiind de propria copertă I! Eroul, descris şi aici ca un antierou, cam nătărău, dar nu îngâmfat, este acelaşi Alex Anghel, detectivul Lumii Tenebrelor. În jurul acestui personaj Daniel Timariu şi-a construit universul ficţional (uneori însă extrem de detaliat realist!) din Tenebre, din care au apărut Cazul Laura şi Labirintul, lucrarea de faţă fiind între cele două şi autonomă ca subiect, nu însă ca personaje, după cum am precizat. Alex Anghel, cu biroul şi cu apucăturile lui de detectiv american, caricaturizate uneori destul de apăsat de autor, este, de fapt, un catalizator al unor întâmplări dubioase, ca apoi să fie chemat să rezolve misterul. Târziu îşi dă seama că este folosit, însă el este singurul capabil să soluţioneze problema. Personajul are acum o natură duală: este mort, dar mai trăieşte, fiind supus unor experimente ce amintesc de genul celor iniţiate de doctorul Frankenstein, însă şi cu o posibilă circumscriere în arealul SF. Situaţia şi-o descrie singur: „Murisem, dacă era să privesc adevărul în faţă, atunci când fosta mea soţie Laura mă dăduse, din prea multă dragoste, pe mâinile fraţilor Amanda şi Liviu Weissmüller. Şi totuşi eram viu, umblând cu un suflet refuzat de ceruri, respins de adâncuri. Eram în purgatoriul meu, cu un picior în lumea fiinţelor mitologice şi cu un altul printre oameni”. Este unul din rarele momente când Alex îşi plânge de milă, deoarece are mai mereu de înfruntat situaţiile delicate ale vieţii, unde nu prea există timp de reflecţie.

Întâmplări stranii au loc, pe înserat, pe străzile Timişoarei, iar pentru decriptarea lor este nevoie de un detectiv antidetectiv, unul care să nu aibă toate informaţiile necesare, deoarece i-ar fi fatale. E o cursă dublă, cu mult talent pusă în pagină de Daniel Timariu, deoarece Alex Anghel este îndoit manipulat: de mica vrăjitoare Ana şi de maestrul satir Otis. Se conturează astfel un univers ficţional complex, cu personaje puternice, deşi autorul are grijă să ecraneze puţin aceste elemente, mizând uneori pe acţiune şi pe mici capcane ale insolitului banal.

Labirintul este a treia parte a ciclului Tenebre. Povestea este plasată în Timişoara, începând chiar în inima oraşului. Acţiunea, mânată de personaje impetuoase şi extrem de colorate, se mută către sud-vestul municipiului, în cartierul Ciarda Roşie. Apoi, cavalcada se rostogoleşte către nord-vest, la turnul de apă din cartierul Iosefin. Aceste repere spaţiale sunt importante, arătând o Timişoară prinsă, dar nu sfâşiată, în încleştarea dintre forţele demonice (supranaturale, ca o categorie generală) aflate într-un conflict nimicitor pentru ele. Nu şi pentru oameni, naivi cetăţeni de zi cu zi ai urbei, afectaţi destul de serios de bătălia armatelor tenebroase, dând vina pe schimbările climatice şi pe nesătuii capitalişti, capabili să distrugă lumea pentru a face profit atunci când un ger cumplit se instalează în municipiu în plină vară. Cu o inteligenţă narativă remarcabilă, Daniel Timariu nu stă prea mult să le plângă de milă timişorenilor aproape degeraţi. Atenţia lui este concentrată permanent asupra întâmplărilor violente din Lumea Umbrelor, păstrând convenţia instaurată în Cazul Laura, cum că aceasta este imposibil de sesizat de oameni, nu şi invers.

Legătura dintre cele două lumi este realizată tot de mortul între vii detectivul Alex Anghel, capabil să-şi asume riscuri, intrând în tot felul de situaţii periculoase, adică un personaj complex, destul de simpatic. Starea lui fizică este nu ciudată, ci atipică, deoarece Alex e semiviu ori semimort, cum doreşte cititorul să îl considere. Şi în această situaţie, Anghel se dedică cu pasiune muncii sale, cea de detectiv. Via e-mail, primeşte un mesaj de la misterioasa, dar foarte politicoasa Mazikeen. Este un spirit încarcerat în Primăria Timişoara, făcând încercări disperate, bine mascate, cu gesturi şi vorbe meşteşugite, să scape din închisoarea seculară şi să ia în stăpânire Pământul, cu sau fără oameni. Se naşte astfel un conflict de proporţii, când armatele se pun în mişcare, iar detectivul nostru trece dintr-o parte în alta, dintr-o tabără în cealaltă, leagă prietenii şi face alianţe, prins în evenimente şi având impresia că ştie ce face.

Timişoara şi întreaga lume

Povestea este captivantă, iar acţiunea se derulează în ritm alert, existând o presiune a luptei, a cărei pierdere ar duce nu doar la moartea unor combatanţi, ci la distrugerea efectivă a lumii. Din când în când, semn de meşteşug literar, D. Timariu se opreşte pentru a lăsa proza (şi cititorul!) să respire, prilejuri pentru a face unele descrieri şi pentru a stabili legături şi de a introduce conjecturile necesare desfăşurării naraţiunii. În partea de început a cărţii, dinamică în sine, această fervoare este ţinută bine sub control, din dorinţa de a nu năuci lectorul cu prea multe elemente insolite introduse concomitent. Autorul nu se sfieşte să rescrie scene (pseudo)istorice cu eroi bănăţeni, apelând uneori şi la câteva legende urbane, cea mai importantă fiind cea legată de misterioasele tunele antice şi medievale de sub Timişoara. Toată această diversitate nu este în niciun loc haotică, ci se echilibrează cu eleganţă într-o poveste captivantă, clară şi destul de uşor de urmărit.

D. Timariu se dovedeşte acum şi un maestru în privinţa construirii personajelor. Dacă în primul volum, Cazul Laura, abundenţa de fiinţe supranaturale (satiri, vampiri, vârcolaci, goblini, strigoi, demoni şi alte câteva asemenea, cunoscute din mitologie ori rodul imaginaţiei de moment a autorului) îngreuna cumva individualizarea, în Labirintul, ubicuitatea diversităţii fiind depăşită, iar insolitul apariţiilor diminuat, personajele se conturează mult mai clar. Cel puţin prin lideri, categorie în care intră demoniţa Mazikeen, satirul înţelept Otis, scunda, dar nervoasa fată de goblin Penbels, agenţii secreţi Marius şi Sorin sau strigoiul Farkaş (Lupu, în ungureşte). Toţi îşi fac treaba în această confruntare de proporţii, reprezentându-se pe sine, dar şi categoria mitico-existenţială de personaje din care provin.

Daniel Timariu a ajuns într-o etapă a evoluţiei lui artistice în care scrisul şi literatura au devenit lucruri foarte serioase, esenţiale. Îşi rezervă zi de zi timp pentru scris şi o face meticulos şi cu dăruire. Are susţinere din partea familiei, a unor editori, dar şi un minunat public propriu, cititori-cumpărători de carte prezenţi în număr mare la lansări ori alte evenimente literare. Este, cu alte cuvinte, pe cale să devină un autor profesionist, capabil să ofere literatură de bună calitate. Este şi o şansă, şi o mare provocare.