CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad
Doi poeţi, două cărţi, o editură[1]
Împrejurarea face să avem în faţă două cărţi de poezie la indigo. Adică la aceeaşi culoare şi format. Și încă: în aceeaşi colecţie, „Cartea Românească de poezie” a editurii omonime. Asemănările continuă: amîndoi poeţii, Ioan Moldovan şi Vasile Igna, sînt de formaţie intelectuală şi literară clujeană, au gusturi apropiate, aparţin unei generaţii de seniori ai scrisului. Școala clujeană de literatură din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut i-a motivat literar oarecum la fel: sînt livreşti, uneori sofisticaţi, în contrasens cumva cu congenerii lor din alte părţi ale literaturii române, ale aceluiaşi timp al istoriei literare. Faţă de bucureştenii optzecişti, în principal din „Cenaclul de luni”, manolescieni în spirit, gîndire şi expresie, să zicem. Faţă de cei prozastici în poezie, seci, fără metafore şi calofilii de care par sastisiţi, în schimb, anecdotici, esopici cu „şopîrle”, ironici, autoironici, unii minimalişti. În contrast, amîndoi poeţii clujeni asociază reflex două extreme: odată rafinamentul expresiei, ingredientul ei cult, prestigios cult, euforia lirică cu forma cvasiclasică a versurilor, apoi tenta, ai zice folclorică: cu rime împerecheate, îmbrăţişate, încrucişate. Acestea sînt asemănările între cei doi. Diferenţa imensă care este însă între ei, – fiindcă avem de-a face cu două identităţi lirice clar distincte – e, cel puţin, de temperament. Unul, Ioan Moldovan, melancolic, crepuscular, autopersiflant cînd nu de-a dreptul autoironic, înfipt ţeapăn pe pămînt într-un prezent senzorial. Celălalt, Vasile Igna, echilibrat, distins, disimulîndu-şi tensiunile personale cu eleganţă în teme, nume, mituri înalte, clasice fără excepţie peste care levitează, retractil ca eu liric. Și mai important, avem o diferenţă chiar de substanţă lirică. Poezia lui Vasile Igna este una exclusiv cărturărească cu, în spatele ei, o acoperire, Biblioteca Generică. Asta însemnînd inepuizabilele ei argumente şi nuanţe. O substanţă eterică. Cea a lui Ioan Moldovan, în schimb, e una telurică, mai mult una din viaţa asta recognoscibilă, de zi cu zi, cotidiană, de acum, de aici şi de la această vîrstă seniorală a autorului, cu toate imperativele voite şi, mai ales, nevoite ale ei.
1. Multe ar fi de spus, a lui Ioan Moldovan este cartea tuturor disponibilităţilor lirice melancolice notate aproape diaristic de poet. Ludice, uneori cu bună voie, ingenioase, încercînd virtuozităţi lexicale şi stilistice, asocieri, calambururi, şotii de tot felul lexicale, bine asezonate într-un cocteil imagistic, toate curg în şuvoi. Acestea sînt poeziile lui Ioan Moldovan, de la o pagină la alta. Senzaţia e de uşurinţă la scriere, chiar dacă, ştiu sigur, e una greu cîştigată. Multe poezii pornesc de la convenţii narative, cum spuneam, aproape diaristice:
lumina zeloasă
Dis-de-dimineaţă
am văzut trei lumânărele de ceară
abia pâlpâind. Și am plecat.
Dis-de-dimineaţă
a venit cineva şi mi-a dar vestea amară
că s-a-nserat. (...) (p.6)
Alteori textul se încarcă, pe neobservate semantic, devine grav, reflexiv, metafizic:
mediatori
Într-o dimineaţă m-am trezit bătrân şi fără nicio autoritate
Magnolia însă a înflorit cărnos în praf şi lumină
Mierle de-acum un secol şi mai bine fluieră sub norii noi (...)
Peste lumina de cenuşă lumina de păpădie (...)
Ne dăm de-a berbeleacul prin ea doar o singură dată – aşa, ca să fie:
o urmă de praf din ultima stea (p. 13).
Există o insistenţă neslăbită la Ioan Moldovan de a salva, de a extrage din banalitatea cotidiană un sens existenţial, ce merită salvat, o situaţie, o idee, un cuvînt, de a le institui apoi, printr-o nouă ordine semantică mai adîncă, mai subtilă, dreptul la viaţă.
(...) Mai e domnul din faţă
directorul gazetei pentru mirese
aici cu o viitoare mireasă a nimănui
În rest, eu şi stiloul – cerneala bine gospodărită şi hubloul
prin care mai vezi una-alta
Bunăoară singurătatea
binecuvîntată
În timp ce semenul e în jug
cum de mie însumi mi-ajung? (p. 15)
Momentele matinale poetice ale lui Ioan Moldovan par inepuizabile, el e un poet care se trezeşte cu noaptea în cap, spre dimineaţă, aşa zicînd, dezabuzat metafizic:
(...) Cocoşii tocmai ies din ogrăzi
şi pier prin aceleaşi secole vechi
din Oradea. Ei sunt singurii clopoţei
care tinga-tinga – îmi sună-n urechi (p. 17)
Însă arta de a orchestra liric cuvintele face din Ioan Moldovan un virtuoz:
Dragă
Tot încercînd să nu mai fiu eu
constat că nu mi-este-aşa greu
să fiu altul
Zevzecul lăuntric încearcă saltul
de la mine la oricine
Ci tot nu mi-e bine
Dar eu mănînc miere de-albine
şi-s sănătos tun
ce altceva altcuiva să mai spun? (p. 22).
Nu lipsesc din paleta deschisă a motivelor şi temelor lirice şi trimiterile de o concreteţe şocantă:
ocupaţii
Stau la masă cu fostul securist gabriel ajuns expert în vinuri
Priveşte etichetele şi dirijează cvartetul mesei noastre
Degetele sale flutură elocvent
deasupra originilor noastre cu denumiri controlate (...), (p. 23)
Dar adevărata piesă lirică, specifică, sub orice aspect, în această nouă carte a lui Ioan Moldovan este pe terasa la Maricica unde se întîlnesc toate obsesiile şi virtuţile tehnice ale poeziei lui, în prezenţa aproape reportericească, sub auspiciile unei concreteţi topografice şi temporale metalirice, într-o atmosferă de bonomie şi contemplare ironic-reflexivă. O citez integral, că merită:
pe terasa la Maricica
E după-amiaza în care se ţin ore
Nu pot rămâne în casă
Ies şi eu şi m-aşez pe terasa La Maricica
Văd oameni tineri: mănâncă, beau, au mâncat au băut
Mie toate-mi ies la timpul trecut şi ei vorbesc şi vorbesc
la telefoanele lor sofisticate
Aproape că m-apucă frica şi ridicându-mi privirea la nor
văd mii de încăperi încuiate în care se joacă aceeaşi comedie
la un singur timp – trecut viitor
Suntem doar doi care tăiem unghiile aici pe terasa
La Maricica
sub norii româno-ungureşti
Eu sunt cine-s eu, tu cine eşti?
Ce anume vrei să-mi vorbeşti, să-mi comunici
de pe ecranul uriaş plin de purici?
aici la terasa La Maricica
Oare nu te cuprinde şi pe tine ruşinea şi frica
scrise deja de atâţia petrecăreţi
în limba lui Aihao cu Gel Ink Pen, pe masă, pe halbe, pe pereţi,
în praful de cărămizi străvechi udat de pisici şi motani
printre urzici, rostopască, bâtlani
ca pe o pagină ruptă din Atlasul Peren?
Priveşte, vişinul pitic şi harnic e plin
de vişine ce-n veci nu s-or coace
Adorm cu tine-n gând ca să te-ntorci încoace -
aici la şedinţele având ca subiect faţadele vechi
iar ca obiect zumzetul norilor înfundându-se-n ceara
tăbliţelor îngropate-n urechi
Uimit că şi alţii folosesc aceleaşi cuvinte
îmi propun să fiu senin şi bun
Ce altceva mai pot să spun?
Nimic – nici nu râd, nici nu citesc înainte
tolănit în lan, ascultând doar secara
de aduceri aminte (pp. 39-40).
Vorbitul în limbi
1.
Dacă mă recunoşti, dacă-mi ştii numele înseamnă
că înţelegi ce spun. Numeşte-mă totuşi
din nou spre a mă convinge că eu sunt acela
şi că ceea ce ţi se pare de neacceptat nu e o
fractură logică ci un impas al sintaxei (...)
Am dovezi am martori am presimţiri
a fost o vară cumsecade
o toamnă plină de păcate
s-ar putea să fi fost ultimele. (p. 9).
Încă din ciclul care deschide cartea, Vorbitul în limbi, eşti confruntat cu un text liric dificil la lectură, compact, sudat lexical: o poezie a poeziei. Această distilare a expresiei pare profitabilă, ca formulă, pentru un spirit introvertit. Riscul e ca ea să nu devină, pe neobservate, o mecanică pură, manierism. De la formula aceasta de start, ce mizează aproape exclusiv pe nuanţe semantice, pe chichiţe intelectuale, în fond pe activarea, la lectură, a depozitelor livreşti ale potenţialului cititor, scoase astfel la lumină, Vasile Igna alunecă, pe neobservate, spre sfîrşitul amplului său ciclu, numit Vorbitul în limbi, la jocul pur, gratuit. Mai clar: la spectacolul strălucitor în sine al rimei şi ritmului metric, la euforia cuvintelor uneori seducătoare, alteori prolixe, în ample inepuizabile texte lirice:
Pisica
adoarme şi toarce
se-mburdă pe-o parte
lasă visul s-o poarte
vorbeşte în limbi
cu sora ei moarte (p. 22).
Al doilea ciclu de poeme, Arhitectonica, curge şi el liber, cu un debit ascendent, în texte vorbite în rime împerecheate:
Valea şi-a ieşit din ţâţână
De mai bine de o săptămână.
Mâine voi pune toate cărţile la uscat
Lângă mormântul lui Spirit Împărat
pe frînghia de rufe din curte
printre rochii cu poalele scurte. (p. 25)
Un aer sărbătoresc, în sens coregrafic, lexical, un ritual cu personaje ilustre, încărcate de prestigiu şi coborîte de pe soclu, umanizate de autor în scenariul său liric, par aceste poezii: Euler, Euclid (rimat: „cu frunţile fără rid”), Picasso, Grunewald, Fecioara însăşi, Domnişoarele din Avignon, Odisseu, Maria Nefeli („aducătoarea de nori”), Zeus, Exodul, Geneza, Caliban, Thetis, Ahil Peleul, Styxul, Cana Galilea, Athos.... O adevărată enciclopedie, un potop de nume, personaje, situaţii ficţionale şi mitologice recognoscibile vin, dau buzna convocate în economia textelor:
să cobor vreo trei paşi mai jos
spre a le înţelege verbul şi rimele
cele de pe urmă ori primele
şi foşnetul lor ce acoperă inimele (p. 29).
Sigur, Vasile Igna este un poet care nu are de ce să-şi disimuleze cultura (într-o vreme în care alţii o dispreţuiesc pe faţă în timp ce tocmai produc contracultură), nici prin ambiguitate, nici prin ricoşeu alegoric. Dimpotrivă, el iese cu ea de mînă, la vedere dincolo de apetitul insaţiabil al versificaţiei sine die:
Deocamdată nu ai altă soluţie
trebuie să asculţi resemnat
vuietul lui pi pătrat
şi sângeroasa lui revoluţie
Auzi-l cum bate la uşă
cu capitule moi de căpuşă
şi acoperă ochiul ciclopului
cu oglinda oarbă a periscopului (p. 30)
Vasile Igna, om gentil şi delicat, este sigur un poet autentic, unul care scrie cu meşteşug, i-aş zice, cultural.
[1] Ioan Moldovan, Multe ar mai fi de spus, Editura Cartea Românească, 2019, 80 p.
Vasile Igna, Periscop, Editura Cartea Românescă, 2019, 92 p.