logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

 

În egeea conştiinţei[1]

 

logoDestul timp Gabriel Chifu a fost desemnat ca poet. Astăzi însă, volumele sale de poezie sunt dublate, cantitativ vorbind, de romanele sale. Unde se odihnesc vulturii (1987), Valul şi stânca (1989), Maratonul învinşilor (1997), Cartograful puterii (2000), Povestirile lui Cezar Leofu (2002), Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul (2004), Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009), Punct şi de la capăt (2014) şi Ploaia de trei sute de zile (2017) sunt primele zece cărţi de proză semnate de scriitor. A unsprezecea, romanul În drum spre Ikaria confirmă apetenţa autorului pentru epica de ample dimensiuni şi, totodată, vine cu noutatea unui subiect localizabil în Marea Egee.

În literatura europeană, asemenea romane – lăsându-le deoparte pe cele brodate pe teme antice şi localizabile în acelaşi perimetru geocultural – sunt deja faimoase şi au consacrat un topos literar. Lăsând deoparte Cvartetul Alexandria de Lawrence Durell, care este amplasat în Mediterana (şi, de fapt, în Africa mediteraneană), gândul te duce imediat la Magicianul lui John Fowles, înrudit ca spirit cu romanul lui Gabriel Chifu, ca şi la obligatoriul Zorba grecul de Nikos Kazantsakis prin trimiterea la lumea grecească, la motivul insularităţii şi prin amestecul de realism şi magie. Proza românească mai frecventase tema thalassică (de la Thalassa lui Al. Macedonski la Taurul mării de Ion Marin Sadoveanu şi la Asklepios de Tudor Stancu, ultimele două nesmulgându-se din mrejele antichismului, iar primele două încercând să acrediteze, fiecare în felul său, mitul literar al Mării Negre), mai ales ca expresie a spiritului incandescent şi neliniştit al lui Panait Istrati. În drum spre Ikaria însă creşte exploatând tema egeano-greacă pe fundalul a ceva din spiritul dialogurilor platoniciene despre Atlantida (Timaios şi Critias) şi, odată cu acesta, al utopiei.

Încă din faza recomandărilor de pe copertă romanul a beneficiat de calificări superlative. După criticul Nicolae Manolescu, el ar ilustra – alături de alte ilustrări ale speciei de sub pana aceluiaşi autor – un „realism magic: acţiunea debutează cât se poate de realist, înaintează pas cu pas spre o utopie politică şi se încheie aproape mistic”. Parcursul narativ trimite aşadar către categoria parabolicului şi către cea a simbolicului, surprinzând, în felul său, o iniţiere. Este chiar ceea ce spune şi al doilea „naş” al acestui botez, exegetul Mircea Mihăieş: „Călătorie iniţiatică şi Judecată de Apoi, sondare a inconştientului şi scrutare nemiloasă a instinctualităţii, romanul lui Gabriel Chifu este şi un tratat de taumaturgie”. În fond, prin astfel de trăsături caracteristice, prozatorul se plasează, alături de alţi autori, mai cu seamă optzecişti, sub semnul marilor revelaţii literare româneşti ale anilor 1980: povestirile lui Jorge Luis Borges şi Numele trandafirului de Umberto Eco. Foarte probabil acestea au fost – alături de Durell – cele mai formatoare noutăţi din domeniu în acei ani şi nu puţini dintre autorii activi din ultimele trei sau patru decenii, cu Mircea Cărtărescu în frunte (sau în pluton) şi-au aşezat, vasalic, creaţia pe coordonate care au de-a face cu acest orizont. Observaţia aceasta are rostul de a atrage atenţia asupra apetenţei pentru şarada cu armătură cărturărească şi pentru un anume exotism universalist bine filtrat şi reasamblat osmotic în ceea ce autorul Arcăi lui Noe ar numi „romanul corintic”.

Atrag atenţia în acest roman, cum era şi firesc, trimiterile la lumea helladică, încărcată de simboluri. Ikaria – etimologic: ţinutul sau ţara lui Icar, deci o patrie a zborului imposibil, prin definiţie – criptează un tărâm utopic, o geografie a aspiraţiilor imposibile, ideale. Şi la fel şi alte repere diseminate în text într-un dozaj bun, cu gustul şi tactul permise de talentul şi de experienţa autorului. Insula Noima, ostrovul Ombilicos traduc transparent, prin toponomastica proprie, locuri ale temeiului şi, respectiv, ale lui Omphalos, „buricul lumii”. Suntem, cu asemenea jaloane, pe un drum deschis de Platon, Lucian din Samosata şi Jonathan Swift, dar care trec şi prin scrisul lui E.A. Poe, Jules Verne şi al altor străbateri iniţiatice (a lui Dante, de exemplu). Căutarea paradisiacului – căreia cercetătorul imaginarului Corin Braga i-a dedicat o spectaculoasă monografie – rămâne pentru textul autorului discutat aici o referinţă obligatorie.

Ar fi de observat şi vastul orizont actual, al unei lumi dezmărginite, în care protagonistul, român stabilit odinioară cu părinţii în Canada, evoluează dezinvolt pe meridianele lumii, ajustându-şi traiectul existenţial la un ancadrament global, specific lumii de după 1989, când sistemul internaţional bipolar a căzut, de fapt ajustat după geometriile variabile, flexibile ale secolului al XXI-lea. Alegerea respectivă, demnă de a fi semnalată ca evidenţă a faptului că proza românească de azi părăseşte tot mai decis amplasarea ei tradiţională într-un târg de provincie sau într-un mare oraş de acasă (cu preponderenţă Bucureştiul) este mărturia unui efort creator supus imperativului adaptării la o lume în plină dinamică şi redimensionare.

Una dintre particularităţile scrierii este aceea că frecventează – cu totul altfel decât au făcut-o alţi scriitori români (de pildă, Petre Sălcudeanu în Biblioteca din Alexandria ori Augustin Buzura în Drumul cenuşii) tema anchetei medicale alienante şi imprevizibile aşa cum au consacrat-o Muntele vrăjit de Thomas Mann sau prozele kafkiene, unde caracterul ei medical devine evident doar pentru cititor. Odată în plus, noua creaţie a lui Gabriel Chifu apare ca o frecventare a drumurilor pe care s-au angajat tradiţii literare divergente, dar complementare, subsumabile unei sinteze proprii.

Faţă de romanele anterioare ale autorului, expresia pare, de astă dată, mai decantată şi mai directă. Amatorilor de sinuozităţi şi de nebuloase li se va părea, poate, că dezvoltarea unui subiect de felul celui din În drum spre Ikaria s-ar fi pretat la înşurubări stilistice şi la puneri în scenă rembrandtiene, marcate de clar-obscur. Faptul că Gabriel Chifu a optat, în schimb, pentru o scriitură translucidă, un soi de echivalent literar al picturilor lui Rene Magritte, reabilitând, într-o expresie proprie, stilul attic în detrimentul modei asianicului, îmi pare un câştig şi nu o scădere pentru portretul artistic al scriitorului. Roman al căutării şi al regăsirii (de sine), al înţelegerii propriei identităţi în marginile unui topos, bildungsroman travestit în roman de călătorie, În drum spre Ikaria duce mai departe cariera unuia dintre scriitorii care vertebrează actuala vârstă a literelor româneşti.

 

[1] Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria, Bucureşti, Editura Art, 2019, 454 p.