CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Un monument literar

Astfel consideră domnul Mircea Anghelescu, pe drept cuvânt, că ar trebui definit volumul de memorii cu care Editura Spandugino deschide seria de autor a cărturarului Alexandru Ciorănescu (1911-1999)[1]. Este un proiect de anvergură şi totodată un act justiţiar, întrucât, ca atâtea alte nume ale culturii noastre, Alexandru Ciorănescu s-a afirmat în Occident, unde se bucură de o notorietate pozitivă, care în Ţară, pentru „marele public, se află încă într-o fază aproximativă şi ezitantă, când nu e de-a dreptul ignorată. Volumul de faţă, îngrijit cu acribia-i cunoscută de dl Mircea Anghelescu, este un prim pas de pătrundere într-un univers mai special, cu care, în Cuvânt[ul] înainte, d-sa a avut buna idee de a-şi familiariza preventiv cititorul. Urmărind principalele repere ale destinului acestui distins şi discret scriitor, d-sa face, de fapt, un elogiu al Cărţii generice, simbol al spiritualităţii şi sursă de esenţială bucurie a umanităţii elevate. Nici nu se putea altfel, întrucât e vorba de un cărturar în accepţiunea absolută a cuvântului şi în acest sens şi-a intitulat şi prefaţa: Alexandru Ciorănescu şi bucuria cărţii. Iar memoriile cărturarului sunt considerate de Mircea Anghelescu un

 „...veritabil monument literar, mărturie a unor vremuri făcute în mare parte din incertitudine şi suferinţă, dar care aveau şi o importantă componentă de umanitate, de nebănuită strădanie spre împlinire morală şi intelectuală şi – caracteristic pentru toată viaţa profesorului Ciorănescu – de demnitate şi umor” (p. 18).

 Volumul inaugural al acestui important proiect editorial e structurat pe cele două etape distincte ale vieţii autorului: 1911-1934 şi 1934-1992. Prima, a devenirii sale în Ţară, a doua, a tribulaţiilor şi împlinirilor din exil. Amândouă configurează portretul omului Alexandru Ciorănescu, „importanta componentă de umanitate” a acestuia, şi mai puţin componentele epocii. Ceea ce nu e de regretat deoarece epocile - cea inter- şi postbelică – sunt în general cunoscute din operele atâtor alţi memorialişti, în timp ce personalitatea acestui cărturar singular prin modul de a nu se lăsa dislocat din universul cărţilor, este o revelaţie. Titlul memoriilor sale este Amintiri fără memorie, oarecum deconcertant, dar care se clarifică pe măsura familiarizării cu maniera narativă aleatorie a autorului. E vorba de o scriere greu clasabilă, deoarece până la urmă se înfăţişează ca un melanj de memorii elaborate, amintiri spontane, îmbelşugată galerie de portrete ale unor personalităţi cu care a intrat în conjuncţie, reflecţii lejere, dar seducătoare, cu caracter eseistic, jurnal de călătorie sau, pur şi simplu, jurnal, alternându-se, suprapunându-se, scrise aparent fără vreun plan, „fără drum, fără povaţă”, cum ar zice cronicarul, dar tocmai prin această disponibilitate de a trece dintr-un registru în altul, captivante, ispitind cititorul la lectura „dintr-o suflare”, curios de a afla ce i s-a mai întâmplat şi cu cine s-a mai întâlnit acest ciudat şoarece de bibliotecă.

În cazul lui Alexandru Ciorănescu nu cred că putem vorbi de o carieră în accepţiunea curentă, de anumită profesiune, cu un delimitat domeniu de activitate, deoarece viaţa i s-a desfăşurat pe coordonatele mai multor profesiuni – el le numeşte „meserii” – cu diferite domenii de activitate subsumate însă, toate, universului cărţii. Uneori pare el însuşi uimit de această diversitate a preocupărilor, căreia nu reuşeşte – de fapt, nici nu încearcă - să i se opună şi când vrea să şi-o explice, devine uşor confuz:

 „...meseriile mele nu le-am vrut eu, ci împrejurările” (p.144).

 Nu e chiar aşa, dimpotrivă, oricare au fost împrejurările, el a urmat o vocaţie cu o rară disponibilitate de a se plia întotdeauna conform perspectivelor pe care i le oferea lumea cărţilor. Aşadar, numitorul comun al preocupărilor sale e cartea în diversele ei ipostaze, asupra căreia se apleacă animat de o niciodată anemiată pasiune a cercetării:

 „Adevărul e că pe mine mă interesa cercetarea, care e şi rămâne singura mea preocupare, că pentru cariera profesorală nu-mi simţeam nicio vocaţie [...]” (p. 211).

 Aşa se face că Alexandru Ciorănescu, performant poliglot, s-a afirmat cu egală competenţă pe tărâmurile comparatismului, a arhivisticii, editării de documente vechi şi bibliografii, etimologiei, istoriei, traducerilor, un loc aparte avându-l studiile lingvistice, istorice, geografice privind Insulele Canare, unde se stabilise în cele din urmă ca, totuşi!, venerat profesor al Universităţii din San Cristóbal de La Laguna, şi, în fine, ca scriitor pur şi simplu, poet, dramaturg, romancier. Și cum toate marile personalităţi se aleg până la urmă cu o etichetă aparent definitorie, cea a lui Alexandru Ciorănescu se pare că a consacrat-o ziarul „La Réforme” din Geneva, când, în 1964, se referea la traducerile sale:

 „Unul dintre cei mai mari romanişti din lume” (p. 13).

 Ideea de a scrie şi pagini de natură mai personală, intimă, l-a încercat, cum mărturiseşte, „dintotdeauna”, dar s-a concretizat mai târziu, în forme diverse şi fără fluenţă:

 „Amintiri sau memorii sau simplu jurnal: formula a variat după epoci, dar n-am reuşit s-o fac să dureze” (p. 26).

 Pasul de la idee la fapt s-a făcut pe când era profesor la Universitatea din Lyon şi a găsit la un anticar memoriile cardinalului Bentivoglio, pe care acesta le numeşte „La morta mia viva passata.” Acesta a fost declicul care i-a făcut perceptibil un mesaj ca o adiere metafizică: „Se apropia sorocul când totul se adună din trecut ca o cenuşă” (p.25). Primii paşi în această aventură – căci întotdeauna asumarea resuscitării propriului trecut e riscantă, cu consecinţe imprevizibile – sunt făcuţi pedant, în manieră clasică, pe căi bătute, jalonate de câteva repere consacrate. Întâi ascendenţa, familia, originară din Mărginimea Sibiului, un areal pastoral, unde oile erau bălai sau ciorane, iar numele Cioran un nume comun, ca şi Cioranu, cum s-a numit familia cărturarului până a trecut muntele pe versantul sudic, când a devenit Ciorănescu. Apoi copilăria sub veghea unui tată iubit, învăţător cu studii şi specializare în Germania, descoperirea magiei cărţilor şi implicit a cuvântului, nostalgia hoinărelilor la pescuit, la cules una, alta prin pădure, şcoala cu primele clase în Moroeniul natal, apoi strămutarea familiei la Bucureşti, liceul „Spiru Haret”, lecturile, revista elevilor, prietenia cu Mircea Eliade, profesorii. Sunt locuri comune ale oricărei copilării, care însă, la Alexandru Ciorănescu dobândesc adâncime graţie reflecţiilor generalizante de acută actualitate mai ales azi, care le însoţesc, precum, bunăoară, în această evocare a jocurilor pe care şi le inventau ei înşişi, copiii, în contrast cu cele pervertite de escaladarea tehnologiilor:

 „Istoria va trebui să ţină seama de această extravagantă mutaţie a societăţii, produsă de un proces ştiinţific şi de o masificare care încurajează tembelismul, făcând din copil sluga sau victima unui complex de mecanizări [...]” (p.39).

E o etapă a memoriilor cu desfăşurare ordonată, cronologică, după care încep drumurile. Odată cu pasiunea cărţilor, tânărul cărturar îşi descoperă şi o vocaţie de călător, evocările devin ocazionale, se ramifică, se diversifică şi ca manieră narativă, fapt de care memorialistul îşi dă seama chiar în timp ce începe să scrie:

 „Paginile acestea nu vor fi deci istoria drumurilor mele, ci amintirea rătăcirilor mele pe aceste drumuri, împreună cu amintirea celorlalţi” (p. 219).

Două paliere se disting în aceste „rătăciri”: acela al drumurilor, cu popasurile inerente, şi cel al „celorlalţi”, al oamenilor pe care i-a întâlnit. Stimulul drumurilor a fost curiozitatea, iar miza studiul şi cercetarea. Primul drum şi stagiu totodată, l-a făcut la Veneţia, găzduit la Casa Romena, donată de oraş lui Nicolae Iorga ca recunoştinţă pentru studiile pe care acesta i le-a dedicat şi devenită sediu pentru cercetătorii români. Cum tot pentru studii, cercetare şi doctorat a petrecut de data aceasta şase ani, la Școala Română din Franţa, de fapt la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, instituţie tot de Iorga întemeiată, dar care, cum spune Ciorănescu „... a fost lichidată şi vândută de guvernul comunist” cu tot cu biblioteca de o inestimabilă valoare. În ambele instituţii, cum şi în Biblioteca Naţională a Franţei, cum şi în arhivele şi bibliotecile din Spania şi America de Sud, pe unde de asemenea a ajuns şi a conferenţiat, a întâlnit oameni care i-au reţinut atenţia. Voluptatea intelectuală însă, o veritabilă bulimie a lecturii, pe care o trăia în Biblioteca Naţională din Paris, poate fi generalizată pentru toate bibliotecile şi arhivele pe care le-a vizitat:

 „La Biblioteca Naţională nu m-am săturat de toate minunăţiile pe care le descopeream în fiecare zi. Întâlnirea mea cu biblioteca a fost un şoc din care nu mi-am mai revenit niciodată” (p. 233).

 Pe de altă parte, pe Alexandru Ciorănescu nu-l preocupă evenimentele politice, se pare că nu le consideră demne de evocare:

 „...eu n-am fost niciodată interesat de actualitate, ceea ce e cu siguranţă o lipsă, dar sunt sigur că unele lipsuri îmi plac” (p. 227).

 În schimb îl interesează întotdeauna oamenii, indiferent de condiţia lor. De la bătrâna cerşetoare oarbă – la povera cieca – pe lângă care trecea zilnic în drumul său prin labirintul străduţelor veneţiene, dedicându-i apoi un savuros pasaj evocator – până la personalităţi ca Borges, în urma vizitării căruia rămâne cu impresia că s-a aflat în faţa unei cecităţi enigmatice, - Alexandru Ciorănescu realizează o vastă galerie de personaje, unele dezvoltate în memorabile portrete morale, însoţite şi de episoade semnificative din relaţiile avute cu ele, fidel legământului de a exprima „opinii şi judecăţi sincere, chiar dacă sunt nedrepte sau greşite” (p.140) Cum ar fi, ca să ne limităm la un singur exemplu, opinia despre Alexandru Marcu, eminent italienist, mort în închisoare, întemniţat de comunişti:

 „...om foarte bine pregătit, fost elev al Școlii de la Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui Dante şi al lui Papini, dar dotat cu un caracter execrabil [...] nu m-am împăcat niciodată cu felul lui de a fi, orgolios şi sforar, binevoitor şi atent ca de pe înălţimi, condescendent şi taler cu două feţe, florentin şi machiavelic...” (p. 139).

 Figura dominantă a acestei galerii rămâne însă Nicolae Iorga. Cu redutabilul istoric şi profesor, s-a aflat în relaţii de cordialitate, caracterizate prin reciprocitate. Ciorănescu l-a admirat ca un discipol şi i-a fost recunoscător pentru tot sprijinul primit din partea magistrului. Iar magistrul l-a apreciat intuindu-i caracterul, devoţiunea şi vocaţia pentru studiu şi cercetare şi l-a ajutat în consecinţă, în primul rând asigurându-i accesul la Casa Romena şi la Școala de la Fontenay-aux-Roses, numindu-l în cele din urmă secretar al nou înfiinţatului Institut de Istorie Universală „de la Șosea”: „Faţă de mine” – îşi aminteşte memorialistul – „atitudinea lui Nicolae Iorga a fost de o enormă şi surprinzătoare atenţie” (p. 231). Nicolae Iorga apare în numeroase pagini ale memoriilor lui Alexandru Ciorănescu, dar un portret coerent i se configurează în capitolul special pe care i-l dedică. Evocarea unor episoade, mici pasaje anecdotice sau momente decisive conţin observaţii şi reflecţii care luminează personalitatea harismatică, năvalnică, dominatoare a profesorului din diverse unghiuri:

 „Sosirea lui la Paris era un fel de cataclism” ; „...devenea un fel de pater familias” ; „Știam că-i plăcea să glumească [...] îi plăceau copiii [...] Era şi foarte omenos”

 şi, de asemenea, foarte curtenitor:

 „Sunt rari oameni care ştiu să se poarte cu aproapele, nu aşa cum e aproapele, ci aşa cum sunt ei” etc. (pp.220 ş.u.)

 Evident e şi o anumită doză de idealizare în aceste aprecieri, deoarece se ştie din alte mărturii că Nicolae Iorga avea în anumite împrejurări şi ieşiri intempestive devastatoare, fiind, în fond, un personaj pentru mulţi foarte incomod. Dar Alexandru Ciorănescu îi ocrotea amintirea într-un halou de admiraţie, recunoştinţă şi afecţiune întru totul de înţeles, care se dezvăluie tulburător în relatarea ultimei lor întâlniri, când l-a vizitat acasă:

 „...n-am reuşit să-l recunosc şi, ca să zic aşa, să-l regăsesc. Era cu totul schimbat, absent, obosit cum nu-l văzusem niciodată şi pasiv cum n-aş fi putut să mi-l închipui [...] Conţinutul puţinelor fraze pe care le pronunţa nu era atât de surprinzător cât felul în care erau rostite, ca venind de departe şi, deşi cu totul lipsit de solemnitate, cu caracter oarecum testamentar” (p.228).

Pentru ca imediat apoi să vină cu o precizare perfect autocaracterizantă:

 „Dat fiind felul meu de a fi, e uşor de înţeles că în anul 1940, care a fost anul fatal al lui Nicole Iorga, eu n-am înţeles nimic. N-am fost în niciun fel la curent cu frumoasa lui activitate patriotică de rezistent [...] cu cleştele în care-l prinsese accesul la putere al Legiunii. În 1940 se făcea istoria, dar eu treceam pe lângă ea, pentru că nu eram capabil să mă amestec” (p.228).

Dacă nu mă înşel, aceasta e, în memoriile sale, singura referire la evenimente politice. Și totodată singurul loc în care cititorul e pus într-o situaţie dubitativă. Că nu înţelegea ce se petrece, că nu simţea nicio tentaţie de a-şi părăsi universul securizant al cărţilor spre a se angaja, precum magistrul său, în tulburi vârtejuri politice e de înţeles, e o chestiune de temperament. Dar că nu era „la curent” cu nimic din cele ce se petreceau în jurul său, când avuseseră loc asasinate politice, începuse războiul, Ţara pierduse teritorii istorice iar el încă nu o părăsise definitiv, e mai puţin plauzibil. De aceea, a rămâne la un Alexandru Ciorănescu aşa cum apare din acest prim volum, am fi în pierdere. Imaginea sa se va completa în volumele următoare, inclusiv cu universul său afectiv, luminându-se şi cu episoade totuşi profund participative, cum ar fi reacţia sa la căderea Parisului, când, în condiţiile haotice ale refugiului, comentează contrariat atitudinea lui Emil Cioran, care refuzase alternativa refugiului cu o motivaţie consternantă: „Eu rămân aici ca să asist la căderea Atenei.” E un episod asupra căruia atrăgea atenţia recent doamna Emilia Motoranu, în nişte preţioase precizări din revista „Litere”.[2]

Această cuceritoare operă memorialistică, impunătoare prin cuprindere şi fermecătoare stilistic prin spontaneitate, ne suscită astfel de pe acum interesul pentru următoarele patru volume proiectate să apară, presupun că tot sub competenta îngrijire a domnului Mircea Anghelescu.

[1] Alexandru Ciorănescu, Opere. Amintiri fără memorie. Cuvânt-înainte, text îngrijit şi editat de Mircea Anghelescu. Bucureşti. Spandugino, 2019.

[2] Emilia Motoranu, Alexandru Ciorănescu şi începutul războiului, în „Litere”, nr. 1/2020, p. 45 ş.u.