CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Alte cântecele (cu î din a)

O cunoşteam vag pe Cristina Ispas – am fost la susţinerea doctoratului ei, despre poezia generaţiei ’80, a scris despre o seamă de personaje secundare (un bun prilej pentru a-i mulţumi), am întîlnit-o la o Discuţie secretă, dar, pînă la volumul de faţă[1], n-am citit nimic de ea. Încă de la cuprins, prezenţa unor poezii intitulate cântecel m-a pus în alertă şi mi-a sugerat un traseu particular de lectură, asumat subiectiv, unul care confruntă ideea mea de cîntecel (un soi de poezie urbană, egocentrică, avînd un mic fundal muzical în căşti şi unul vizual al străzii, al trecătorilor, al propriilor obsesii, predominant erotice) cu cea a autoarei. În primul rînd, la nivelul titlului, acestea constituie o insulă lingvistică: titlurile tuturor celorlalte poeme, ca şi a două din cele patru secţiuni ale cărţii, sînt în limba engleză.

Mă gîndesc că instrumentul cel mai adecvat de abordare, a poeziei în general, şi a poeziei de faţă în particular, este briciul. Cel al lui Occam. Nu pentru a rade cartea, ci pentru a o interpreta: excesul de teorie îmi pare un narcisism al inteligenţei, şi anume, unul din cauza căruia poezia are de suferit, prin reducerea de la un complex intelectual şi emoţional (da, cred în Pound), ori de la limbajul încărcat cu sens în gradul maxim posibil (după cum spuneam, tot Pound e de vină şi pentru asta), la ilustrarea unor categorii a căror adecvare rămîne de dovedit, şi al căror merit principal e sofisticarea, greu de distins de sofistică.

Deci, de la sfîrşit la început: letthegamesbegin. O singură tuşă diferită de titlul cărţii – menţionarea vîrstei. Implicit, asumarea, provocarea acesteia. Una, la prima vedere, ca oricare alta. La următoarea, echivalarea ei cu maturitatea, cu un nou prag de trecut. Cu, din nou, asumarea, lucidă, melancolică, (auto)ironică a limitelor corpului, dar şi ale minţii, dar şi ale celorlalţi, dar şi ale lumii deja parcurse, a obiectelor ca şi a oamenilor:

 “Să ne gândim cu duioşie/ la cum am putea rămâne aici o zi sau două/ să ne dedicăm muncilor fizice,/ doar pentru a ne aminti ce înseamnă epuizarea/ în toate nuanţele ei fine, somatice/ (nu doar burnout,/ nu doar secarea minţii şi pârjolirea sufletului).// Să ne întindem în casă, la răcoare,/ să citim ceva din epoca comunistă,/ ce-am mai găsit şi noi pe rafturi,/ sprijiniţi pe una din pernele duble, înflorate,/ umplute cu penele unor gâşte de mult dispărute,// perne cu feţele făcute din petice,/ vândute prin sat de ţigănci tinere cu dinţi de aur/ şi trase la maşină de bunica,/ şi ea, deja, de mult dispărută.// Și, la sfîrşit, înainte de plecare,/ să tragem, fără ruşine, concluzii ieftine, sentimentale:// am fost tineri.”

În primul dintre cîntecele, categoria cea mai la îndemînă e cea a cotidianului. Extrem de comodă şi nespunînd, la urma urmei, nimic.

Și atunci, putem adăuga (am mai făcut-o), implicarea, asumarea şi, paradoxal, detaşarea:

 “Dar nimic nu ţi se mai pare,/ de la un timp încoace,/ mai absurd decât munca,/ pentru care te-ai pregătit până acum,/ un şir destul de lung de ani,/ şi care devine pe zi ce trece/ tot mai puţin importantă, mai puţin urgentă,/ pentru că/ deşi nu ai îndeplinit încă patruzeci de ani,/ se poate spune deja/ că lumea ta a dispărut”.

 Înregistrarea realităţii are loc pe un plan, reflecţia simultană asupra acestei înregistrări pe altul:

 “E încă devreme,/ restul oamenilor care vor popula în scurt timp petecul curăţat de nisip/ vor apărea abia peste câteva ore.// Natalia sapă o gropiţă imediat pe mal,/ în care toară din când în când apă cu găletuşa/ şi apoi presară nisip.// Îmi dau seama că asta e o imagine/ care o să-mi rămână în minte,/ prin simpla ei frumuseţe,/ în timp ce altele mult ai importante,/ pentru anumite situaţii din viitor,/ pur şi simplu mi se vor şterge”.

Un titlu ironic, work&fun, exemplifică încă o dată această tehnică, pe care o putem considera procedeul principal al autoarei – înregistrarea realităţii şi distanţarea simultană atît faţă de aceasta, cît şi faţă de actul de a o consemna:

 “Doar pentru voi/ accept să lâncezec mâine la birou, alături de ceilalţi petrecăreţi,/ pândind momentele în care/ colegii noştri ieşiţi la fumat/ vor intra înapoi roşii în obraji,/ sperând ca aerul de iarnă,/ care va pătrunde odată cu ei în încăpere,/ să ne mai anime un pic,/ atât cât s-ar putea anima,/ pentru câteva minute cel mult,/ o petrecere la azil”.

 Semnificativul şi insignifiantul se substituie reciproc, fără ca să putem şti dacă aceasta reprezintă o descoperire a unei trăsături deja existente, ori naşterea ei, odată cu maturizarea:

 “Doar pentru că am această nostalgie/ a locurilor prin care am trecut,/ camerelor în care am trăit,/ oamenilor pe care i-am cunoscut,/ în timp ce detaliile de viaţă cu adevărat importante/ şi majoritatea întâmplărilor/ îmi scapă cu totul sau le uit”.

 Lumea poemului, atunci cînd nu e cea biografică, a experienţei directe, e cea a omului obişnuit, de care autoarea nu se simte străină, ci cu care se solidarizează, cu care empatizează:

 “Mobila e desperecheată, veche şi proastă,/ uşile strâmbe, prinse slab în balamale,/ şi geamul de la vitrină spart,/ dar peteţii sunt curaţi, văruiţi proapsăt,/ şi televizorul e mare şi nou.// Sănătate şi decenţă/ e cam tot ce am ajuns să îmi doresc şi eu,/ în cele mai multe dintre zile,/ mă gîndesc fără să insist prea mult,/ în timp ce pe ecranul imens,/ după o scurtă pauză de publicitate, voluntarii îşi reiau munca”.

 În spirit pavesian, munca oboseşte (“O iarnă care se anunţă politică, uscată, fără bucurii,/ în care munca avea să ne ocupe tot timpul”), rezultatul final fiind înstrăinarea, orice alt nume i-am pune, şi oricum am explica-o (de data asta, prin atmosfera corporatistă de la muncă):

 “când m-am întors seara târziu/ nici frunzele nu mai foşneau aşa de plăcut/ sub tălpile mele./ Le simţeam mai mult ca o pastă călduţă,/ în care mi se afundau pantofii”.

 O înstrăinare generalizată, o lume fake, cum chiar îi zice autoarea, e lumea noastră, spaţiul nostru, timpul nostru, mentalul nostru:

 “Poate că totul e într-adevăr fake,/ advertising din straturi de epoci,/ abuz, plictiseală, sensibilitate turată în gol,/ în camera gri-galbenă,/ unde ne mai aliniem pe lîngă pereţi,/ pentru un spectacol (dacă se poate) interactiv,/ iar noile tehnologii nu salvează până la urmă nimic,/ doar procesează,/ aceleaşi filme vechi pentru cercuri iniţiate,/ cu actriţe machiate ciudăţel,/ bărbaţi tunşi ca nişte băieţei/ şi un cer negru, cu stele tremurate, în fundal.// Poate că totul e, din nou, anii #90,/ tocmai acum când ne maturizasem,/ anii #90 reveniţi pe trend în fashion/ cu mult glam & glitter,/ peste care vin anii #70, cu mai puţină teorie/ şi mai mult upgrade de imagine,/ reciclare light de băiatul din boyband,/ androgin drapat în Gucci, în costum înflorat.// Poate că totul e, oricum, istorie reciclată,/ cu din ce în ce mai puţine principii/ şi mai multă bârfă şi nesiguranţă,/ judecată aspră, încântare puţină/ şi chin mult, tremolo.// Poate că toţi încă mai visăm,/ în subteranele ideologiilor ireconciliabile,/ doar un pic de look întunecat,/ o tuşă de spiritualitate în priviri,/ ca în operele fotografilor de celebrităţi”.

Poezia Cristinei Ispas e reprezentativă pentru poziţia etică şi estetică (ordinea nu e întîmplătoare) a unei generaţii care a atins maturitatea şi acum face constatarea că, în afară de un pic de înţelepciune, stoică în cazul de faţă, acest lucru nu i-a adus mai nimic.

[1] Cristina Ispas, 40. să înceapă jocurile, fraACTalia, 2019.