ARTE VIZUALE

Onisim Colta
pictor, Arad

E la Nave Va

În data de 14 decembrie 2019 a fost deschisă o nouă expoziţie de pictură, sculptură, grafică, obiect, la Muzeul de Artă din Arad.

Exponatele au fost semnate de opt artişti arădeni, doi mai vârstnici, Iosif Stroia, Onisim Colta şi alţi şase mai puţin vârstnici decât cei doi menţionaţi: Rudolf Kocsis, Cosmin Moldovan, Laurian Popa, Adrian Sandu, Anamaria Șerban şi Diana Serghiuţă.

Spaţiul de expunere a fost Sala „Ovidiu Maitec”, amplă, generoasă şi o sală de mărime medie.

Pentru cine ştie mai puţin sau deloc despre Ovidiu Maitec, le facem cunoscut că acest mare sculptor al României s-a născut la Arad şi că a fost calificat de presa străină de specialitate, ca fiind cel mai mare sculptor român după Brâncuşi.

Directorul acestui proiect artistic a fost Adrian Sandu, iar Simona Vilău din Bucureşti a fost curatorul şi autoarea textului curatorial.

Titlul expoziţiei care dă coerenţă întregului demers a fost E LA NAVE VA.

Sub semnul continuităţii „conceptual felinian” a oferit o cheie de lectură expoziţiei.

Modul de vernisare al acesteia a fost unul colocvial, neconvenţional, interactiv chiar.

Criticul Simona Vilău l-a invitat pe spectator, la un „tur hermeneutic”, la un parcurs din aproape în aproape, de la grupaj la grupaj de lucrări, pentru o desluşire a sensurilor şi semnificaţiilor operelor.

Binevenite au fost întrebările celor din public, care, cu sinceră curiozitate şi un plus de îndrăzneală, s-au adresat curatorului şi chiar artiştilor expozanţi.

Spre uimirea tuturor, s-a zvonit că nu mai există în Programa şcolară disciplina Educaţie plastică.

Ce nu mai face şcoala, învăţământul, e bine să facă artiştii cu diversele lor expoziţii, evenimente culturale.

Revenind la expoziţia în sine şi tot în acelaşi exerciţiu neconvenţional, lucrările nu au fost prezentate liniar, comun pe simeză, astfel că întregul s-a situat sub semnul unei nebuloase de conexiuni.

Ceea ce am putea numi panotare „arhipelag”, pentru lucrări de pictură şi grafică, îndemna, provoca privitorul la asocieri, conexiuni, contraste formale şi cromatice.

Cunoscutul desenator Iosif Stroia are, de ani buni, preocupări constante pentru evenimente şi fenomene la scară cosmică.

Cele cinci lucrări semnate de el, erau aşezate succesiv, pe două platforme joase, identice, cap la cap la 20 de centimetri de podea. Aluziile la nebuloasele astrale, la vortexuri, fragmente de tornade care leagă în rotiri înfricoşătoare, de gigantic sfredel, cerul cu pământul.

Onisim Colta a prezentat spre expunere şase lucrări poveriste, din materiale neconvenţionale, mixate (lemn, carton de ambalaj, aracet, nisip de Sahara, acrilice, oglindă).

Formele aretipale erau învestite cu sarcină spirituală şi dense la nivelul semnificaţiilor.

O singură piesă a fost pictură pe pânză, Umbră pe spini, celelalte fiind obiecte solide din carton ocru de ambalaj îmbrăcate în nisip. Acesta a fost obţinut cu două decenii în urmă de la o trupă de Teatru Francofon, din Agadir, Maroc care a performat pe scena teatrului arădean la o competiţie internaţională.

Umbra pe spini putea fi a soldatului roman, în momentul adunării de crenguţe de spini şi al împletirii cununii cu boabe mici roşii, ce fac trimitere la picăturile de sânge scurse de pe fruntea rănită a lui Iisus în timpul calvarului.

Celelalte erau obiecte, plăsmuiri întrupate, consistente din lemn, carton de ambalaj, îmbrăcate cu aracet în nisip.

Unul care a necesitat un timp mai îndelungat pentru materializare a fost Biblioteca, turn, şi fântână.

Fără excepţie, fiecare spectator se apleca curios să vadă ce este înăuntru şi a rămas surprins să-şi vadă propriul chip în oglinda de „apă” din adânc.

În partea de sus, două rânduri de mici schele, pe dinăuntru, sugerau ideea de continuă înălţare a turnului bibliotecă, iar profunzimea era subliniată de senzaţia de dublare a dimensiunii pe adâncime.

Biblioteca turn şi fântână a fost structurată în jurul unui axis mundi care, pe verticală unea virtual cele două puncte extreme ale cosmosului: zenit şi nadir .

Cele peste 90 de montări scenografice la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, exerciţiile cu materii paupere dar extrem de expresive l-au „contaminat” şi i-au deschis apetitul, nevoia de exprimare şi recursul la materii surprinzătoare ca expresivitate şi totodată extrem de ofertante, odată cu valorizarea lor sub puterea regiei luminii.

Un alt element de noutate găsit de organizatorii expoziţiei a fost realizarea unui releveu al spaţiului, de format A4, multiplicat până la câteva sute de exemplare pe care au scris şi marcat numele fiecărui artist expozant şi locul amplasării în sală. Astfel s-a născut un nou coeficient de interactivitate.

În acest mod, vizitatorul descoperea singur simeza cu numele artistului expozant.

Pe dosul fiecărui releveu al sălilor de expunere era scris textul curatorial, conceptual de la temelia expoziţiei semnat de Simona Vilău, curator.

Rudolf Kocsis, sculptor de mare talent a oferit spre expunere un portret turnat în inox, a lui Georg Lecca, mare colecţionar şi mecena, trăitor de trei decenii în Germania.

În pandant cu portretul, în material dur era expusă fotografia înrămată a lui Lecca în adolescenţă. Astfel, sculptorul a comprimat deceniile, odată cu semnele timpului de pe chipul marelui iubitor de artă.

Modelajul portretului nu este unul pur impresionist. Expresia era pusă în tensiune cu impresia.

Liniile, în relief, rămase după turnare au constituit microintervalele dintre şticlurile ce compuneau negativul, insinuau deliberat zorii semnelor senectuţii, dar aveau şi rolul de a acorda lucrării prospeţimea devenirii ei, a etapelor de lucru.

Factura modelajului cu accentele lui de spontaneitate a făcut un salt uriaş spre eternizare…

Inoxul este un metal extreme de rezistent, se topeşte la temperaturi înalte şi poate dura mii de ani.

Indienii i-au descoperit de milenii aceste calităţi.

În pandant cu locul portretului semnat de Rudolf Kocsis, un sculptor mai tânăr, Cosmin Moldovan expunea patru figuri umane-roboţi; două mari şi două mai scunde, ce par progeniturile celor mai înalte. Ele au un caracter voit ludic, ironia post modernă este pe mâini bune.

Figurile au fost realizate din lemn pictat în culori vii. Gesturile lor dădeau impresia că se apleacă asupra propriului interior.

Fiecare personaj avea câte o uşiţă-fereastră care, deschisă fiind, lăsa spectatorului posibilitatea de a-i vedea „mecanismele” interioare.

Prin uşiţele deschise, figura umană se uita asupra mecanismelor sofisticate, sensibile (rotiţele de ceas, de mărimi diverse, microresorturi).

Pe cât de neoexpresioniste erau figurile/ marionete la exterior, pe atât de multă precizie inspirau mecanismele de ceas articulate în cheie ludică, din fiecare piept cu uşiţa deschisă.

Aceste microangrenaje au avut meritul că provocau contraste formale, pline de farmec (The Man Who… lemn pictat, răşină şi obiecte) sau (When the Night Comes, lemn pictat, răşină şi obiecte).

Atitudinile figurilor-roboţi dădeau impresia că vor să-şi vadă, sau să-şi facă văzut sufletul.

Piesele de ceasornic au fost scufundate într-o baie de răşină transparentă care a polimerizat.

Adrian Sandu, grafician şi pictor a expus şapte lucrări, concepute în şapte rame/ casete, protejate sub sticlă, un fel de portrete-măşti.

Acestea nu erau desenate sau gravate ci decupate şi colate. Faptul că prin decuparea sau apropierea ochilor, fiecare chip devine un fel de mască (veselă sau tristă) dau mărturie despre condiţia umană în diverse momente (perioade ale istoriei moderne sau recente ale omului).

Prezenţa acelor de gămălie înfipte perimetral în chipurile „absente” sau în pupilele personajelor, stârneau fiori privitorului, induceau senzaţia de durere.

Lucrările semnate de Adrian Sandu, degajau un aer de combinaţie de suprarealism, dadaism şi conceptualism. Privitorului îi era adus în minte farmecul colajului casetat al americanului Joeseph Cornell.

Tot pe format mic (A4, A3) a lucrat pentru această expoziţie şi mai tânăra Diana Serghiuţă.

Dacă Adrian Sandu agrează înţepătura acului de gămălie în chipul uman, Diana Serghiuţă induce senzaţia de durere prin inserarea tăieturii orizontale în „carnea” imaginii. Sub o anumită tensiune, aceste tăieturi „se deschid” în mod diferit ca mărime, dar aproape la fel sub aspect formal (Moon, ulei pe pânză caşerată pe lemn).

Deasupra liniei de orizont, în jurul Lunii (a discului celui mai luminos), gravitau multiplicaţi alţi „aştri” care primeau mai puţină lumină.

Diana Serghiuţă operează şi cu motive plastice care îţi stârnesc fiori, cum ar fi şarpele în câteva ipostaze. Acesta este un motiv labirintic şi cu o simbolistică bogată de milenii.

Anamaria Șerban, dascăl la specializarea Sculptură de la Facultatea de Artă şi Design din Timişoara de ani buni, se exprimă prin recursul la instalaţie, la abordări în cheie land art şi conceptualism.

Materialele sale dragi sunt rocile în starea lor naturală, de diferite nuanţe de alb.

(Fâşia - din seria Sculptură în alb) sau (Pătratul alb - din seria 100 de pietre).

Anamaria Șerban este născută să facă sculptură. Felul cum operează cu rocile, propensiunile ei spre culoare, ne dau de înţeles că iubeşte acest material: andezitul, marmura albă, nisipul, pe care le pune în relaţie cu o temă amplă la nivelul podelei, aproape de religiozitate. Artista, se apropie cu sinceră şi egală afectivitate, atât faţă de rocile dure (andezit) cât şi faţă de cele calcaroase „moi”. Spectatorul poate descoperi în abordările sculptoriţei o atitudine de factură buddistă, Zen.

Anamaria Șerban, în acea expoziţie de la Muzeul de Artă arădean, a uzat de diferite stări de agregare ale rocii, de la blocurile cubice, dense, negre, dure, cu câte o faţă netedă până la calcar.

Explicaţia acestei feţe netede este dovada posibilă că înainte ele ar fi putut face parte dintr-un străvechi drum roman.

De asemenea, artista iubeşte nisipul. Nisipul care ne vorbeşte despre topirea tot mai alertă a dimensiunii temporale în care se mişcă universul condensat de miliarde de ani.

Toate acestea, aşezate cu tâlc de artistă pe podeaua caldă cromatic a spaţiului de expunere, urmează o logică a sensibilităţii, insinuând traseele unui labirint ce îndeamnă spectatorul să‑l parcurgă cu paşi silenţioşi, supuşi unor discrete exerciţii de meditaţie.

Laurian Popa, un alt mare talent, a adus spre expunere pentru E la Nave Va opt lucrări într-o abordare realmente surprinzătoare. El a introdus în joc, ca suport pentru fiecare piesă în acrilic pe hârtie, câte o bucată de polistiren dens, cu o textură regulată şi colorată în masă, într-un gri închis spre vineţiu.

Fiecare placă de polistiren pe care era prinsă câte o pictură în acrilic, cu ace de gămălie, avea un contur aleatoriu, tăiat cu firul de oţel înroşit, niciodată la fel unul cu altul de pe aceeaşi parte.

Și Laurian Popa ca şi Adrian Sandu sau Diana Serghiuţă a optat pentru panotarea de tip „arhipelag”.

Astfel dreptunghiul alb ca un fel de paspartou, al fiecărei lucrări contrasta puternic cu perimetrul neregulat al fiecărei plăci suport din spumă poliuretanică.

Laurian Popa a venit cu încă o noutate în „procesul tehnologic”. Mai exact, după uscarea picturii pe hârtie consistentă, venea, folosind o pensulă nr.2 cu care desena peste acril cu clor. Clorul lichid decolorează pictura, mai exact liniile trasate cu pensula aducea în câmpul compoziţional efecte în „negativ”.

Expoziţia E la Nave Va a fost deschisă până în 30 ianuarie 2020, bucurându-se de un real interes, mai ales în rândul celor tineri.

  1. Laurian Popa, Fără titlu, 29,5 x 42 cm, acrilic pe hârtie și polistiren, 2019

2. Onisim Colta, Umbra pe spini, 70 x 50 cm, acril pe pânză, 2015

3. Cosmin Moldovan, The man Who, 65 x 13 x 19 cm, lemn pictat, rășină și obiecte, 2017

4. Rudolf Kocsis, George, 33 x 19 x 21cm, inox slefuit, 2019

5. Adrian Sandu, Portret 2, colaj pe hârtie 35 x 28 cm, 2019

6. Iosif Stroia, Portal 3 Decăderea, pastel, 100 x 70 cm, 2019

7. Diana Serghiuță, Moon, 30 x 42 cm, ulei pe pânză maruflată pe lemn, 2018

8. Anamaria Șerban, Pătrat alb, lucrare din seria „100 de pietre”, Potoc, 2014

Imagini din expoziția E LA NAVE VA, Muzeul de Artă Arad, 14.12.2019-30.01.2020