logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PRO MUSICA

 


Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

Nu vreau să devin înţelept la bătrâneţe

The who este o trupă de rock clasic formată la Londra în 1964, pe care mulţi critici de specialitate au pus-o alături de bine cunoscutele Beatles şi Rolling Stones într-un „Big Three” al acelei invazii a rockului britanic din anii ’60. The Who are mai bine de cinci decenii de activitate muzicală, timp în care a vândut peste 100 de milioane de discuri, a înregistrat 12 albume de studio, ajungând în Top 10 – cu nouă dintre acestea în Statele Unite şi cu zece în Regatul Unit, unde a avut, de asemenea, şi 14 single-uri de Top 10.

logoSursa foto: facebook.com/thewho

Aşa cum aflăm din ampla biografie publicată de site-ul metalstorm.net, în 1962 Pete Townshend şi John Entwistle, doi elevi ai Acton County Grammar School din Londra, au pus bazele unei trupe de jazz, pe care au numit-o The Confederates. La scurt timp, se spune că Roger Daltrey l-ar fi întâlnit pe Entwistle, care mergea pe o stradă din Londra, cu o chitară bas pe umăr, şi i-ar fi cerut să se alăture grupului său, numit The Detours, pe care îl formase cu un an înainte. După doar câteva săptămâni, John l-a recomandat pe Roger lui Pete, care l-a şi cooptat în rol de chitarist în The Confederates. Tânărul band cânta, în acea perioadă, un soi de ritm and blues, sub influenţa blues-ului clasic şi a country-ului american. Formaţia era formată din Daltrey – chitarist principal, Townshend – chitară ritmică, Entwistle – chitară bas, Doug Sandom – tobe şi Colin Dawson – solist vocal. Cum Dawson a părăsit trupa, Daltrey a devenit vocalistul principal, iar Townshend, la îndemnul lui Entwistle, a rămas singurul chitarist. Cei patru băieţi erau în căutarea unui prim contract de înregistrare, când li s-a sugerat că ar avea nevoie de un baterist mai bun. Astfel, Sandom a fost nevoit să părăsească grupul în 1964. Pentru a-şi continua activitatea, cei trei au trebuit să angajeze diverşi toboşari pentru sesiunile de lucru. Într-una din acele seri, Keith Moon s-a apropiat de Roger Daltrey şi i-a spus că a auzit că sunt în căutarea unui baterist şi că el e mai bun decât cel cu care lucrau în acel moment. Formula a devenit completă, iar în 14 februarie 1964, după ce John auzise că a apărut o altă trupă cu aceeaşi denumire, The Detours, au hotărât să îşi spună, simplu, The Who. Grupul s-a închegat în jurul lui Townshend, prim compozitor, principala forţă creatoare. Entwistle a contribuit, de asemenea, la scrierea cântecelor, iar Moon şi Daltrey au compus doar ocazional.

În vremea aceea americanul Shel Talmy era producător pentru deja celebra trupă britanică de rock, The Kinks, şi avea o deschidere largă pentru trupele noi, dornice de înregistrări. The Who i-au cerut ajutorul pentru un single de debut. Astfel, cântecul I Can’t Explain, scris de Townshend într-o evidentă influenţă The Kinks, a devenit primul lor hit cu care au reuşit să pătrundă în Top 10 în Marea Britanie. Remarcabil, de asemenea, şi cântecul, Bald Headed Woman, de pe faţa B a discului, unde chitara electrică cu sound distorsionat era susţinută de Jimmy Page de la Led Zeppelin.

A urmat single-ul Anyway, Anyhow, Anywhere, compoziţia lui Townshend şi Daltrey, prezent, şi acesta, în Topul 10 din Marea Britanie. Piesa a fost folosită pentru o scurtă perioadă ca temă melodică principală a emisiunii de rock şi pop Ready Steady Go!, difuzată de televiziunea britanică în fiecare vineri seara, din 9 august 1963 până la 23 decembrie 1966.

În 3 decembrie 1965 cei patru şi-au lansat albumul de debut My Generation. Piesa eponimă, premergătoare LP-ului, editată pe single la sfârşitul lui octombrie 1965, a ajuns până pe locul al doilea în topul britanic, şi reprezintă, probabil, cel mai cunoscut moment muzical al cvartetului londonez. Revista americană „Rolling Stone” a desemnat-o a 11-a cea mai bună compoziţie, într-un clasament al celor mai bune 500 de cântece din întreaga istorie a muzicii pop-rock. Este, fireşte, compoziţia lui Townshend şi se remarcă printr-un solo apăsat de bas al lui Entwistle şi printr-un text îndrăzneţ. Pete avea să sublinieze în interviuri, de mai multe ori, că versul „I hope I die before I get old” („Sper să mor înainte de a îmbătrâni”) nu trebuie să fie interpretat în mod literal. Acest prim album al lor mai conţine şi hitul The Kids Are Alright.

Luna martie a anului 1966 le-a adus un alt single de succes, Substitute, ajuns până pe locul al patrulea în topul britanic. Ideea de bază a cântecului e nestatornicia în iubire „You think we look pretty good together/ You think my shoes are made of leather/ But I’m a substitute for another guy” („Crezi că arătăm foarte bine împreună/ Crezi că pantofii mei sunt din piele/ Dar sunt un substitut pentru un alt tip”)...

În 26 august 1966 cvartetul a lansat un alt single, I’m a boy, cu care a ajuns până pe locul doi în clasamentul britanic. Cântecul lui Townshend e despre o mamă care şi-a dorit patru fete, dar s‑a-ntâmplat să aibă doar trei şi un băiat. Însă nu putea să accepte asta şi îşi obliga fiul să se comporte asemeni fetelor. „I’m a boy, I’m a boy, but my Ma won’t admit it” („Sunt băiat, sunt băiat, dar mama mea nu va accepta asta”

În luna decembrie a aceluiaşi an, 1966, au editat un alt single, Happy Jack, cu care au ajuns până pe locul al treilea în clasamentul britanic şi au lansat al doilea album de studio intitulat A Quick One, care conţinea şi medley-ul A Quick One While He’s Away, pe care The Who l-a interpretat în cadrul mega-concertului The Rolling Stones Rock and Roll Circus, care a avut loc la 11 decembrie 1968, unde cei patru au fost invitaţi de trupa organizatoare, Rolling Stone. Show-ul a avut loc pe o scenă pregătită ca pentru un spectacol de circ, a fost filmat, iar în cadrul lui au mai apărut alte nume mari ale rock-ului din acea perioadă: Jethro Tull, John Lennon împreună cu Yoko Ono, dar şi supergrupul Dirty Mac, din care, alături de Lennon, mai făceau parte Eric Clapton, bateristul Mitch Mitchell şi chitaristul Keith Richards (Rolling Stones.)

În iunie 1967 au fost invitaţi în Statele Unite pentru a concerta în cadrul festivalului de la Monterey, unde, printre alţii, au mai evoluat şi Jefferson Airplane, The Jimi Hendrix Experience, The Mamas & the Papas. După ce au terminat de cântat piesa My Generation, cei patru The Who şi-au spart chitarele şi tobele. Ispravă pe care au încercat s-o repete, într-un mod mult mai spectaculos, şi în cadrul show-ului de televiziune american The Smoak Brothers Comedy Hour, unde au fost invitaţi să interpreteze My Generation şi I Can See for Miles. Keith Moon a mituit un muncitor de scenă să pună explozibil în tobele sale. Nexperimentat fiind, omul a încărcat cam de zece ori cantitatea necesară. Urmarea? Detonaţia rezultată l-a aruncat pe Keith de la tobe, iar un cinel, care-şi luase zborul, l-a tăiat în zona braţului. Părul lui Townshend a fost pârlit, iar urechea stângă i-a ţiuit multă vreme după aceea. O cameră şi un monitor de studio au fost distruse. Canalul de muzică VH1 a plasat acest incident pe locul al zecelea într-o listă cu cele mai tari 100 de momente rock ‘n’ roll petrecute all time în televiziune. Piesa I Can See for Miles a fost inclusă pe al treilea album de studio al trupei, The Who Sell Out, un album conceptual despre posturile de radio pirat, care mai cuprindea şi lucrarea Rael, o mini-operă rock.

De-a lungul anului 1968, Pete Townshend a încetat să mai consume droguri şi a devenit tot mai interesat de învăţăturile lui Meher Baba, un maestru spiritual indian, care  susţinea că e un avatar, o întrupare a lui Dumnezeu pe pământ.

În 17 mai 1969, The Who a lansat un dublu-album, Tommy, o operă rock compusă în mare parte de Townshend. Libretul este povestea unui băiat, Tommy Walker, surd, mut şi orb, relaţia acestuia cu propria familie şi experienţele sale de viaţă. Produsul muzical Tommy – „magnum opusul” grupului The Who, este, în acelaşi timp, un album important şi influent pentru întreaga istorie a muzicii rock. Albumul a atins poziţia a doua în topul din Marea Britanie şi locul al patrulea în cel din Statele Unite. Piesele Pinball Wizard, I’m Free şi See Me, Feel Me au fost editate pe single şi au devenit hituri la posturile de radio şi în clasamentele de specialitate. În anul 2012 Tommy a depăşit 20 de milioane de copii vândute în întreaga lume.

În 1970 trupa de balet Les Grands Ballets Canadiens din Montreal a creat prima adaptare bazată pe dans a lui Tommy.

În 1971 Opera din Seattle a realizat prima producţie completă a lui Tommy la Teatrul „Moore” din Seattle.

În 1972 a apărut o versiune simfonică a lui Tommy cu London Symphony Orchestra şi English Chamber Choir. Proiectul a implicat mulţi alţi solişti vocali, cei mai importanţi fiind Rod Stewart şi Ringo Starr.

În 1975 Tommy a fost adaptat pentru cinematografie sub regia britanicului Ken Russell. Roger Daltrey a jucat în rolul lui Tommy, iar în distribuţie s-au regăsit Ann-Margret (mama lui Tommy), Oliver Reed (în rolul The Lover), Elton John, Tina Turner, Eric Clapton, Arthur Brown şi Jack Nicholson.

În 1969 Who au evoluat pe scena legendarului Festival de la Woodstock. Deşi trupa fusese programată să apară în seara de sâmbătă, 16 august, programul s-a decalat într-atât încât cei patru au fost nevoiţi să-şi înceapă concertul abia duminică, pe la 5 dimineaţa.

În anul 1970 s-au gândit că un album live ar fi binevenit pentru a demonstra cât de diferit este sunetul din concertele lor faţă de cel obţinut prin imprimarea în studiouri. Aşa a apărut Live at Leeds, considerat de mulţi critici ca fiind unul dintre cele mai bune albume live (de rock) din toate timpurile.

În august 1971 a apărut L.P.-ul Who’s Next, care, practic, s-a dezvoltat dintr-o idee abandonată, Lifehouse, tot o operă rock, pe care Townshend a compus-o în urma succesului avut cu Tommy. Proiectul a fost anulat din cauza complexităţii sale şi a conflictelor cu managerul trupei, Kit Lambert. Mulţi critici consideră şi această producţie discografică The Who drept una dintre cele mai bune din istoria rock-ului. Albumul a ajuns number one în topul britanic şi până pe locul patru în cel publicat de revista americană „Billboard”. O noutate a reprezentat-o folosirea instrumentelor cu clape (sintetizatorul, pianul clasic), la care cânta Pete Townshend. În acest sens, piese ca Baba O’Riley, Won’t Get Fooled Again sau My Wife, sunt exemple concludente.

Cum câteva compoziţii, concepute pentru a face parte din Lifehouse, au rămas neutilizate, Townshend le-a introdus pe următorul lor dublu album, Quadrophenia, apărut în 1973, cu care au ajuns pe locul al doilea al clasamentelor de specialitate, atât în Regatul Unit, cât şi peste ocean. Pete a propus o altă operă rock, despre un tânăr muncitor, Jimmy, căruia îi plac drogurile şi luptele de plajă. Acesta devine fan al trupei The Who, în urma unui concert de la Brighton. Este dezamăgit de atitudinea părinţilor săi faţă de problemele sale în găsirea unui job stabil. Se îndoieşte de propriile lui calităţi, iubita îl părăseşte pentru prietenul lui cel mai bun. După ce îşi distruge scuterul are o tentativă de sinucidere nereuşită. Totuşi, îşi găseşte norocul în alte părţi. Ia trenul spre Brighton unde primeşte o slujbă mulţumitoare, la un hotel bun.

Ceva mai târziu, în 1979, povestea a fost ecranizată. De data aceasta sub forma unui film dramatic, şi nu a unui musical, cum s-a întâmplat cu Tommy. De asemenea, în film nu există nici un cadru live cu trupa The Who. Rolul lui Jimmy a fost atribuit actorului britanic Phil Daniels, iar în distribuţie îl regăsim şi pe marele muzician englez Sting.

Anul 1975 a adus band-ului albumul The Who by Numbers, care conţinea şi hitul Squeeze Box.

logoSursa foto: facebook.com/thewho

A urmat Who Are You, cel de-al optulea album de studio al trupei, lansat la 18 august 1978. Discul a avut recenzii mixte din partea criticilor, deşi s-a bucurat de succes comercial, ajungând pe poziţia a doua în topul american şi pe a şasea în cel din Marea Britanie. Who Are You a fost ultimul album în care Keith Moon a evoluat la percuţie. La trei săptămâni după lansare, la 6 septembrie, Moon a participat la o petrecere organizată de Paul McCartney pentru a sărbători ziua de naştere a lui Buddy Holly. Revenind în apartamentul său, Keith a luat 32 de comprimate de clomethiazol, care i-au fost prescrise pentru a combate sevrajul rezultat în urma renunţării la alcool, doză care i-a fost fatală. Ironia sorţii, pe coperta LP-ului, pe spătarul scaunului lui Keith Moon era imprimat titlul melodiei Not to be Take Away („A nu fi luat”). Kenney Jones, fost component al grupurilor Small Faces şi Faces, l-a înclocuit pe Moon la tobe.

La 3 decembrie 1979, în timpul unui turneu în Statele Unite, înaintea unui concert The Who programat la Cincinnati, au murit 11 fani într-o busculadă. Cauza a fost, în mare parte, hotărârea organizatorilor de a lăsa locurile spectatorilor fără o rezervare prealabilă, astfel încât primii intraţi puteau obţine cele mai bune poziţii. În plus, au fost deschise doar câteva căi de acces, producându-se astfel o aglomeraţie, miile de persoane care au forţat intrarea, s-au strivit, pur şi simplu, una pe cealaltă. Membrilor grupului nici nu li s-a spus nimic despre asta până la terminarea show-ului. Autorităţile s-au temut să anuleze concertul deoarece marea masă de oameni strânsă laolaltă putea deveni periculoasă şi imprevizibilă. Cei patru muzicieni s-au declarat şocaţi de cele întâmplate, iar concertul care a avut loc în seara următoare la Buffalo a fost dedicat, prin spiciul lui Daltrey, tuturor familiilor îndoliate.

În 1981 The Who a lansat Face Dances, primul album de studio cu Jones la baterie. Discul conţinea şi piesele de mare succes Don’t Let Go the Coat şi You Better You Bet, videoclipul celei din urmă fiind printre primele difuzate de canalul de muzică MTV, care a început să emită în august 1981.

La doar un an distanţă, cei patru au editat un alt L.P., It’s Hard, cel de-al zecelea de studio, a căror piese Eminence Front, Athena şi It’s Hard, editate şi pe single, au devenit hituri.

În 1990 grupul The Who a fost introdus în Rock and Roll Hall of Fame, un muzeu din Cleveland, Statele Unite, dedicat producţiilor muzicale şi istoriei unor muzicieni, formaţii, ingineri de sunet, producători, care au avut o influenţă deosebită asupra muzicii rock. Curatorul acestui muzeu, James Henke, împreună cu personalul curatorial al muzeului, numeroşi critici rock şi experţi în muzică, au creat o listă neordonată de cântece care au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea rock-ului. The Who au patru piese, cum se întâmplă, printre alţii, şi cu Muddy Waters, Ray Charles, Stevie Wonder, David Bowie, James Brown, Aretha Franklin, Jimi Hendrix, The Kinks, Bob Marley, Prince, U2. Cu cinci piese îi regăsim şi pe Chuck Berry, Bob Dylan, Led Zeppelin, Bruce Springsteen. Şapte melodii are Elvis Presley. Cei mai bine reprezentaţi sunt, desigur, Beatles şi Rolling Stones, cu câte opt cântece.

Au urmat câţiva ani cu multe turnee, în care trupa The Who a concertat când în Marea Britanie, când în Statele Unite, bucurându-se, în general, de recenzii favorabile, culminând cu un concert de caritate, desfăşurat în iunie 2000, la Royal Albert Hall din Londra pentru o organizaţie de ajutorare a tinerilor suferinzi de cancer (Teenage Cancer Trust). În show au mai fost invitaţi să evolueze: Eddie Vedder – vocalistul grupului Pearl Jam, Noel Gallagher – vocalist şi chitarist la Oasis, violonistul Nigel Kennedy şi rock-erul canadian Bryan Adams.

În anul 2002 grupul şi-a planificat un turneu în Statele Unite. Cu o zi înaintea primei apariţii, la 27 iunie, Entwistle a fost găsit mort în hotelul Hard Rock din Las Vegas, ca urmare a unui atac de cord survenit după o supradoză de cocaină. Avea doar 57 de ani.

Fiul lui Entwistle, Christopher, a sprijinit public decizia trupei de a continua turneul american pe care The Who l-a început la Hollywood Bowl. În locul lui John a fost cooptat basistul Pino Palladino.

Anul 2004 a avut ca eveniment central lansarea albumului Then and Now, o compilaţie ce conţine marile hituri The Who, plus două compoziţii noi. Prima dintre ele, Real Good Looking Boy, îl are ca invitat la bas pe legendarul chitarist Greg Lake de la Emerson, Lake and Palmer şi este un tribut adus lui Elvis Presley. De altfel, primele acorduri ale cântecului, interpretate la pian, sunt un fragment din piesa lui Elvis, Can’t Help Falling in Love. A doua noutate, Old Red Wine, este compusă de Pete Townshend în memoria lui John Entwistle, membru fondator The Who. Pierderea acestuia l-a pus serios pe gânduri pe Pete şi l-a determinat să-şi reevalueze relaţia cu Roger Daltrey, care fusese destul de încordată de-a lungul timpului. A realizat că prietenia dintre ei e foarte importantă în perspectiva colaborării muzicale, ceea ce a dus la scrierea şi înregistrarea unor noi producţii muzicale.

În 2005 Pete Townshend a publicat pe blogul său nuvela The Boy Who Heard Music. Apoi aceasta a devenit subiectul unei mini opere rock (şase piese), Wire & Glass, care, după ce a apărut pe un Extended Play, a pus bazele celui de-al unsprezecelea album de studio intitulat Endless Wire, lansat la 30 octombrie 2006. A fost prima producţie discografică a trupei care conţinea numai compoziţii inedite, după 24 de ani de la precedenta (It’s Hard, 1982).

Endless Wire a avut şi un turneu de promovare, care a inclus, în 2010, o apariţie la Super Bowl XLIV (Finala Ligii Americane de Fotbal American) şi o evoluţie în cadrul ceremoniei de închidere a Jocurilor Olimpice de la Londra (2012).

În septembrie 2014 Who a lansat piesa Be Lucky, inclusă în compilaţia The Who Hits 50!, apărută două luni mai târziu, care conţine aproape toate single-urile lansate în întreaga carieră a trupei.

Trei ani mai târziu, band-ul a făcut un turneu sub genericul 2017 Tommy & More. Primele două apariţii (din cele şapte) au avut loc la Royal Albert Hall din Londra, unde a fost prezentat Tommy în întregime, iar fondurile au fost donate, din nou, fundaţiei Teenage Cancer Trust.

La 11 ianuarie 2019 The Who au anunţat un turneu de rock simfonic cu mai vechile hituri, dar şi cu câteva noi apariţii din albumul intitulat Who, programat să apară spre sfârşitul acelui an. Şi de această dată au ales să concerteze în mai multe oraşe din SUA şi Marea Britanie, cu ajutorul orchestrelor simfonice locale. Alături de Pete Townshend şi Roger Daltrey, singurii membri fondatori rămaşi în viaţă, au evoluat chitaristul Simon Townshend – fratele lui Pete, şi bateristul Zak Starkey – nimeni altul decât fiul lui Ringo Starr, fostul baterist din Beatles, plus o serie de alţi muzicieni.

În paralel cu cariera sa muzicală, Pete Townshend a avut şi o prodigioasă activitate de publicist şi scriitor.

Încă din anii ’70 a avut nouă apariţii consecutive, într-o rubrică lunară intitulată Pagina lui Pete Townshend, în cadrul săptămânalului britanic de muzică „Melody Maker”. Tot în anii ’70 a publicat trei eseuri pe teme spirituale şi muzicale în revista americană „Rolling Stone”, un mensual de muzică, film, televiziune şi politică.

În 1977 a fondat Editura Eel Pie, specializată în cărţi muzicale şi literatură pentru copii. Aici a publicat The Story of Tommy, o carte pe care a scris-o împreună cu prietenul şi fostul său coleg de la şcoala de artă, Richard Barnes, despre cum a compus opera rock din 1969 şi cum s-a realizat filmul regizat de Ken Russell în 1975. De asemenea, Pete a deschis la Londra o librărie numită Magic Bus, după titlul unui hit al grupului The Who lansat pe single în septembrie 1968.

În iulie 1983 Pete Townshend a preluat un post de editor în cadrul editurii londoneze Faber and Faber. Printre proiectele importante la care şi-a adus contribuţia s-au numărat: biografia lui Jimi Hendrix, scrisă de jurnalistul Charles Shaar Murray de la săptămânalul muzical londonez „New Musical Express”; autobiografia vocalistului formaţiei Animals, Eric Burdon; un volum cu discursuri ale Prinţului Charles, dar şi o carte scrisă chiar de Townshend şi intitulată Horse’s Neck, apărută în mai 1985, o colecţie de nuvele pe care le-a scris între 1979 şi 1984, abordând subiecte precum copilăria, celebritatea şi spiritualitatea.

Începând cu anul 2000, Townshend a publicat pe blogul său personal mai multe eseuri şi nuvele proprii.

La 8 octombrie 2012 Pete Townshend şi-a lansat autobiografia intitulată Who I Am, publicată de editura new-york-eză Harper Collins, devenită best-seller.

Înainte de apariţia discografică anunţată pentru anul 2019, Pete Townshend şi-a lansat primul său roman, The Age of Anxiety, povestea unui fost rock star, care alege să părăsească civilizaţia. Când soţia lui îl găseşte, descoperă că acesta a devenit un pustnic şi un pictor cu viziuni apocaliptice. Townshend a declarat că lucrează şi la o operă rock având subiectul romanului.

Tot la secţiunea literară trebuie menţionat şi Roger Daltrey. Acesta are o carte autobiografică care s-a lăsat mult timp aşteptată. A apărut cu mare succes la Blink Publishing (Marea Britanie) şi Henry Holt (SUA), şi a fost lansată în octombrie 2018.

logoSursa foto: facebook.com/thewho

La 6 decembrie 2019 formaţia The Who a lansat cel de-al doisprezecelea ei album de studio, la 13 ani distanţă faţă de precedentul. La realizarea discului, intitulat, cât se poate de simplu, Who, alături de cei doi membri fondatori, Pete Townshend şi Roger Daltrey, au colaborat, printre mulţi alţi muzicieni, Pino Palladino (chitară bas) şi Zak Starkey (percuţie).

All This Music Must Fade e compoziţia care deschide discul, fiind în acelaşi timp a doua piesă editată pe single la 3 octombrie 2019, cu două luni înainte de lansarea albumului. Conform thewho.com, Pete Townshend a mărturisit despre acest cântec că este dedicat fiecărui artist care a fost acuzat măcar o dată că a recitat în stil rap pe melodiile altora. Iar într‑un articol publicat de revista britanică „New Musical Express” se arată că Roger Daltrey a fost iniţial sceptic cu privire la această bucată muzicală. Daltrey explică prin ce-a trecut atunci când compozitorul Townshend i-a înmânat demo-ul piesei şi i-a propus totodată să interpreteze în stil rap câteva pasaje. „În nicun caz”, a fost răspunsul lui Daltrey. „Să lăsăm tinerii să încerce toate stilurile posibile”. Şi textul piesei, de altfel, pare o dedicaţie a lui Pete pentru Roger:

„I don’t care/ I know you’re gonna hate this song/ With that said/ We never really got along/ It’s not new, not diverse/ It won’t light up your parade/ It’s just simple verse// [Chorus]/ All this music will fade/ Just like the edge of a blade”

„Nu-mi pasă/ Ştiu că vei urî acest cântec/ Odată lucrul ăsta clar/ Noi nu ne-am înţeles niciodată cu adevărat/ Nu e ceva nou, ceva deosebit/ Nu vreau să-ţi înalţ osanale/ Este doar o versificare simplă// [Cor]/ Toată această muzică se va estompa/ La fel ca marginea unei lame”

Ball And Chain e a doua piesă a LP-ului şi a fost, de asemenea, premergătoare albumului, fiind editată pe single în septembrie 2019. The Who a interpretat în premieră acest moment muzical în cadrul concertului lor de pe Wembley Stadium, la 6 iulie 2019. La început s-a numit Guantanamo. Fiind compoziţia lui Pete Townshend, a putut să apară mai întâi pe un album solo al acestuia (o compilaţie) în 2015. Avem de-a face cu un sound de rock clasic împănat substanţial cu blues. Versurile sunt un protest împotriva fostului centru de detenţie al prizonierilor războiului contra terorismului, din Golful Guantanamo din Cuba, unde reţinerea pe termen nedeterminat fără hotărâre judecătorească, precum şi teroarea, au fost considerate o încălcare majoră a drepturilor omului de către Amnesty International, şi reprezentau, de asemenea, o dublă încălcare a Constituţiei Statelor Unite. Mai mult, preşedintele Obama şi-a încălcat promisiunea de a închide unitatea de detenţie, iar „vinovaţii fără nicio acuzaţie” aşteptau în continuare „trabucuri mari”. A venit, însă, Donald Trump, care a şi făcut ceea ce a promis în campania electorală. Adică a pus punct practicilor ilegale şi inumane de la Guantanamo, care mai degrabă făceau un deserviciu decât să ajute Statele Unite în lupta împotriva Al Queda-ei şi a Statului Islamic.

logoRoger Daltrey (n. 1 martie 1944) şi Pete Townshend (n. 19 mai 1945), în timpul unui concert din 2019
Sursa foto: facebook.com/thewho/photos

 

„Down in Guantanamo/ Whew, still waiting for the big cigars// Been a breach of promise/ Still guilty with no charge/ There’s smoke in the forest/ And the tumour is getting large// [Verse 3]/ Down in Guantanamo/ We still got the ball and chain”

„Acolo în Guantanamo/ Eh, încă se aşteaptă trabucurile mari// A fost o încălcare a promisiunii/ Tot vinovaţi fără nicio acuzaţie/ E fum în pădure/ Iar tumora e tot mai mare// [Versetul 3]/ Acolo în Guantanamo/ Încă mai avem bila şi lanţul”

I Don’t Wanna Get Wise este a treia piesă a albumului şi ultima editată şi pe single la 22 noiembrie 2019. Un riff melodios, de atmosferă, al chitarei lui Townshend deschide compoziţia, iar vocea lui Daltrey e graţioasă şi capabilă de agilităţi, de treceri de la un timbru melodios înspre unul ceva mai pronunţat, aproape grav. Versurile sunt despre nostalgia provocată de dobândirea înţelepciunii odată cu trecerea anilor şi a tinereţii.

„We tried hard to stay young/ But the high notes were sung/ We’ve been scarred, we’ve been prized/ But you could see in our eyes// (I don’t wanna get wise/ I don’t wanna get wise)/ We got wise”

„Ne-am luptat din greu să rămânem tineri/ Dar notele înalte au fost cântate/ Am fost biciuiţi, am fost preţuiţi/ Dar ai putea vedea în ochii noştri// (Nu vreau să devin înţelept/ Nu vreau să devin înţelept)/ Am devenit înţelepţi”

Pete Townshend a povestit pe contul de Instagram al trupei că a fost întrebat la un moment dat ce crede că ar fi spus Keith Moon şi John Entwistle (foşti membri Who, trecuţi în veşnicie) despre această melodie. Probabil ar fi fost la fel de contrariaţi, ca şi el însuşi, de faptul că au ajuns să sufere de înţelepciune la bătrâneţe. Mai crede că cei doi, împreună cu el, s-ar fi strâns din nou în jurul focului, cu ale lor ţinute excentrice pe care obişnuiau să le poarte cândva. Keith probabil ar fi venit de data asta îmbrăcat asemeni unui papă. Apoi, ar fi aşteptat toţi trei, cu nerăbdare, să vadă ce va zice Roger despre toate astea.

Beads On One String  este o baladă soft rock care, pe alocuri, ne aduce aminte de Sting, din perioada anilor ’90, când acesta se afla într-o formă muzicală excepţională. Roger Daltrey dă o coloratură deosebită piesei prin vocea lui graţioasă şi luminoasă. Este singura compoziţie pe care Pete Townshend nu a realizat-o de unul singur. Se face că tocmai pe SoundCloud, o platformă de distribuire audio on line unde utilizatorii pot colabora, promova şi distribui proiecte muzicale originale, Pete a găsit o melodie a unui oarecare compozitor Josh Hunsacker. I-a plăcut atât de mult încât, după ce a scris versuri pentru aceasta, a rearanjat‑o şi a înregistrat-o cu The Who. Referitor la textul cântecului, Townshend a declarat pentru revista „Mojo”, în noiembrie 2019, că l-a inspirat o declaraţie a maestrului spiritual indian Meher Baba care spunea că vrea să adune religiile lumii laolaltă precum mărgelele dintr-un singur şirag. Pornind de la asta, versurile lui Townshend ating mult prea sensibila problemă a războiului religiilor, în care fiecare dintre părţi uită că Cel în care cred nu e sub nicio formă de acord ca în numele Lui să se facă vărsare de sânge.

„Now the world is a fleeting dot in the stars/ I don’t care how you name Him/ He is always the same/ I just know that we shame Him/ When we kill in His name// This can’t go on forever/ This war in a ring/ Gotta bring us together/ Like beads on one string”

„Acum lumea este un punct călător printre stele/ Nu-mi pasă cum îl numiţi pe El/ El este întotdeauna acelaşi/ Ştiu doar că Îl facem de ruşine/ Când ucidem în numele Lui// Acest lucru nu poate continua la infinit/ Acest război nesfârşit/ Trebuie să ne aducă împreună/ Ca mărgelele pe un singur şirag”

O altă baladă este I’ll Be Back. Vocea principală e de data asta a lui Pete Townshend şi e ceva mai gravă. Muzicuţa (tot Townshend), dar şi pianul clasic, dau o tuşă melancolică romantismului versurilor. Tema reîncarnării din religia indiană este privită, în mod simpatic, din perspectiva unei unice poveşti de dragoste.

„Next life, I will be climbing again/ So glad I put the time in, and then/ I’ll remember how I once loved only you/ In this life, you so blessed me/ I would want that again, you see/ To be happy again by lovin’ you”

„În viaţa următoare, mă voi căţăra din nou/ Deci mă bucur că am alocat timp, şi apoi/ Îmi amintesc cum te-am iubit cândva doar pe tine/ În această viaţă, m-ai binecuvântat într-atât/ Încât aş vrea asta din nou, după cum vezi,/ Pentru a fi din nou fericit că te iubesc”

Compoziţia Hero Ground Zero se bucură încă din introducere de sunetul unei orchestre de coarde. Din nou Roger Daltrey impresionează prin melosul vocii sale, briliantă şi în acest cântec. Interesant e faptul că versurile piesei sunt parte integrantă a romanului lui Townshend, The Age of Anxiety, unde se regăsesc sub forma unui facsimil imprimat pe costumul de rocker al unuia dintre personaje, muzicianul Nick. Piesa conţine elemente de rock progresiv şi aminteşte, pe alocuri, de Pink Floyd.

Textul redă povestea unui vocalist care a avut o viziune în timp ce filma scena finală a unui film. Apoi îşi găseşte refugiul într-o peşteră, de unde refuză să revină. Aici are şi o premoniţie: muzica, arta şi ştiinţa vor cunoaşte o puternică revigorare.

„Gazing down from Skiddaw, I can see the future/ Music, art, and science are gonna bust// [Chorus]/ I am a hero, ground zero/ In my face, a Klieg lamp burns my eyes/ I’m a hero, ground zero/ On my back is the heat of a new sunrise”

„Privind în jos de pe muntele Skiddaw, văd viitorul/ Muzica, arta şi ştiinţa vor primi un impuls// Sunt un erou, abia la început/ În faţa mea, o lampă Klieg îmi arde ochii/ Sunt un erou, abia la început/ Pe spatele meu simt căldura unui nou răsărit”

She Rocked My World este ultimul act al LP-ului. Pianul clasic, împreună cu chitara acustică şi percuţia, generează un sound tipic de jazz latin. De remarcat prezenţa, în calitate de invitat, a chitaristului Gordon Giltrap, un muzician bine cunoscut în Regatul Unit, apreciat printre alţii şi de Ritchie Blackmore (Deep Purple, Rainbow, Blackmore’s Night). Pentru prodigioasa sa carieră, 22 de albume de studio, Giltrap a fost decorat cu The Most Excellent Order of the British Empire.

Textul este despre o fată uluitoare care-ţi poate zgudui lumea, sucindu-ţi gâtul încă de la prima vedere.

„She rocked my world/ Blew me down/ Rocked my world and turned me ‘round/ Rocked my world/ Amazing girl”

„Mi-a zguduit lumea/ M-a doborât/ Mi-a zguduit lumea şi m-a întors pe dos/ Mi-a zguduit lumea/ Uimitoare fată”

Albumul intitulat Who, cu 11 piese în playlist, pe durata a circa 44 de min, în care principalul compozitor, Pete Townshend, nu iese din tiparul original The Who, reuşeşte o completare sonoră remarcabilă pentru îndelungata existenţă a fabuloasei trupe britanice.