POEZIE

Octavian Doclin (17 februarie 1950 – 11 februarie 2020). O schimbare a poeziei lui Octavian Doclin are loc mai ales odată cu volumul Cu gândul la metaforă (1989), care chiar este o reflecţie, destul de detaşată, despre cuvântul poetic şi structurarea discursului care-l vehiculează. Se caută acum „spaţiul dintre cuvinte-tăcere-apă grea”, se găsesc imagini stilizate pentru a aproxima „poezia pură” („...iar mâinile  cădeau îndoliate/ ca dafinii din jurul gâtului/ precum acest sfârşit de poem/ dintr-o poezie pură”), se înregistrează eşecuri ale expresiei („...şi, ca într-o capodoperă ratată,/ ochiul meu dulce şi galben/ gândeşte în lacrimi uscate”), e vizată contopirea dintre cuvânt şi obiectul exterior, asimilat trăirii („cu umbra lui cuvântul mâna-mi acoperă/ stau culcat pe piatră cu rădăcina în aer/ trupul meu îl primeşte înlăuntrul lui tot mai mult/ până ce piatră devine însăşi privirea mea/ până ce de piatră devine însăşi tăcerea mea/ încât de piatră îmi pare că este şi firul acesta de iarbă/ răsărit pe neaşteptate tocmai acum/ printre aceste cuvinte pietrificate/ în finalul acestui poem”... Accentul cade, desigur, pe ideea de construcţie a poemului ca text şi a unui subiect liric-sinteză a vocilor receptate din jur, mai degrabă impersonal – într-o formulare notabilă: „puterea poetului de a fi fals. Până la capăt. Stând la pândă./ Vânând celelalte puncte de vedere” (Ion Pop, Poezia românească neomodernistă)

Cel fără nume


„Vrednic e...”
se auzi o voce
în stînga nimeni în dreapta nimeni
apoi din nou „...vrednic e”
din faţă nimeni în spate la fel
nu priviţi nu ascultaţi unde trebuie
se auzi o altă voce
cineva a propus atunci
să se deschidă cartea în curs de scriere
surprinzător ea începea cu aceleaşi cuvinte
şi s-a înţeles atunci că vocea venea din off
a cui era însă
nimeni nu putea spune
dar toţi credeau măcar pe moment
că acel fără de nume
nu e de negăsit.



Răsad


din cînd în cînd
îi pare că aude un clopot cîntînd
a dragoste de moarte a tristeţe de viaţă
şi numai atunci cînd
coboară în grădină dimineaţa
să topească roua de gheaţă
de pe răsadurile avute
în grija poemului
cu aburii sărutului
ţîşniţi din gura caldă
a morţii
(clopot cîntînd)



Visul lui Dürer


În rugăciune îngenunchind
cum de copil a fost învăţat
în templu păşea în vîrful picioarelor
îşi împreuna palmele
niciodată n-a ştiut însă
în care dintre ele
ţinea viaţa şi în care moartea
la terminare
privindu-şi mîinile înţelese
că pe ale lui
le-a visat Dürer
ca pe o supremă identificare
într-o sărbătoare nesfîrşită.



Un altfel de rug


Tînăr fiind
priveşti Muntele Iluziei
astăzi pe acel loc se mută un cimitir
de răsaduri ne-răsădite
nici măcar nu bănuiai
că locul acela a fost roditor
sub un alt Munte mutat şi el
ca o turmă rătăcită
fără păstor
călăuzită de un alt rug aprins
pînă la piatra Eben-Ezer.



Amantul


Aţi fost voi vreodată
prin subteranele docliniene
ca să călăriţi moartea moarte
adică moartea virgină
nu n-aţi fost pentru că
sigur v-aş fi văzut
atunci de ce plîngeţi de frica ei
eu nu plîng eu rîd împreună cu ea
de aceea la chemarea ei
cobor măcar o dată pe lună
în subteranele mele
(ehei în tinereţe o iubeam zilnic)
unde mă aşteaptă cu trupul ei
de tăciune să ne iubim pînă la epuizare
doar în pielea goală
aşa se face că ori de cîte ori revin
la suprafaţă
gol goluţ hainele oprindu-le la ea
ca să fie sigură că voi reveni de fiecare dată
la chemarea ei
doar cu huo amantul morţii cu pieptul păros şi negru
mă apostrofaţi
fiindu-vă frică să mă arătaţi
cu degetul.