POEZIE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Tiv de purpură

Sînt larva acestui trup.
Eu ştiu că, prin ranga atîtor lucrări de bine,
Se va slobozi fluture,
Cîndva.
Doar crede-mă strălucitoare,
Aşa cum se cuvine,
După cu  vinte,
Şi pestrece-mă peste viaţa ta,
Ca tiv de purpură,
Pînă cînd s-o aşeza,
De zgură, aurul după care îţi însetează ochiul,
Din vina mea, încă larvă,
Aşa.


Floare de răsură

Trăiesc învechit.
Aş fi putut să ridic mîna, de-atîta vreme, 
Spre faţa ta,
Dar mi-i floare de răsură înălţarea
Pe vîrfuri,
Cu teamă aşa de mare de suflul toamnei,
În care poate nici nu ne ştim trecuţi
De noi, cei doritori, şi împăcaţi cu vina de-a arăta
Cum ne-nteţeşte dorul.


Cuibar de patimi

Cuibar de patimi se adînceşte în carnea mea,
O să mă înveţi cum se spun lucrurile acelea ciudate
În limba fiarelor,
O să tai, cu volutele mîinilor, lespezi, din aer, şi voi ridica
Feronerie nouă balamalelor aşteptării, curtată
Doar de tăcerea ta, înstelată,
Doar de ea.


O picătură

Lasă-mă să te binecuvînt
Cu-adevărata mea lumină.
Nu mi se cuvine totul, însă ţi-aş da totul,
De aş putea să te-ngîndur,
Fără sulemeneala cuvintelor,
Şi fără ură faţă de tot ce ispăşeşte în timp.
A rămas atît de puţin de încercat.
A rămas o zgaibă, o fărîmătură.
Plecată te rog, lasă-mă să te fericesc,
Crescîndu-mi inima, o picătură,
Din tot.


Pieta

Lasă linia ţărmului să vorbească despre inima ta.
Ca şi carnea de dinaintea osului,
Ca şi biserica de deasupra luminii.
Cîndva, o să-ţi deschizi palmele găurite, şi va picura
Atîta pace, între cuvintele răzleţe,
Încît voi tăcea, ca-n faţa
Marmurei din care a fost sortită să iasă
Cea mai de preţ plecare.


Mai bine ca-n teacă

Aş vrea să mă bucur,
Cu bucurie din aia înaltă şi fornăitoare,
Ca un soare gestant,
Ce ţine în pulpa sa, după cuviinţă,
Alt soare,
Cu minune care încoronează ochiul,
Cînd se uită, rîzător, la rîzătoare
Mîna ce te cuprinde,
Încă-n minunea nealungării,
Încă-n minune,
Ca boare ce vine pe aţă pe după boare.
Ştiu, s-a mai văzut
Cutezanţa
Norocului, care să lege dorinţi.
Doar că mai mereu în afară de mine,
Mai mereu la cei niciodată fierbinţi.
Mai mereu înspre mult, nu spre bine.
Vreau să mă bucur cu bucurie de foc,
Ca o poctoavă ce s-a visat cătuşă.
Vreau să îmi împrejmui „acasă”,
Şi să te rîndui în ea, după uşă.
Vreau să adorm, nu de fugă,
Ci înspre tihnă şi bună visare,
Sîntem ca focul, grijulii să nu ne plece puţinul aer,
Sîntem ca focul,
Niciunde nu se trăieşte mai bine ca-n teacă,
Şi în visare.


În răspăr de viaţa mea

Mă iau după lumină,
Şi e, de o vreme, tîrziu.
N-am ţinut seama de cum se trăia, acreditat,
În răspăr de viaţa mea.
Cîndva m-am făcut rudă cu ciumăfaia drumului,
Învolburată,
Ca toţi cei cu locul la margine de ţintirim,
De aşteptat să treacă vecia.