logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Monica Rodica Iacob
poetă, Arad

 

Zidul curţii interioare sau mă doare această tăcere dintre noi


Ziduri înalte gri mereu se surpă peste memorie
Privesc zidul roşu din cărămizi precum o carne vie,
Ca o eviscerare aceste cărămizi,
În zidul sfârtecat s-a arătat o cruce imensă
Nişte arabescuri chiar în mijlocul zidului curţii interioare –
Mereu mănâncă ploaia din tencuiala gri
Încet, încet, încet...
Iar vântul o spulberă şi o împrăştie peste grădina amenajată cu iscusinţă, 
Scorojesc la nesfârşit gânduri despicate de pe creierul tot mai gri,
Ce să mai fac cu aceste desfoleri, aceste fărâmiţări ale memoriei,
Oare noi, poeţii, ne fărâmiţăm asemeni acestor tencuieli?
Nu mai încape îndoială!
Deschid uşa locuinţei,
În faţă crucea mare pe zidul sfâşiat,
Scriu o poezie despre tine, Zidule,
Poate asta îţi va obloji rănile roşii ce încă mai picură,
Poate aşa te voi pansa, Zidule, cu fâşii de pansament imaculat-norocos,
Să nu te infectezi, să te vindeci.
Zilnic te privesc
Te surpi, prietene, te surpi,
Îţi fărâmiţezi amintirile,
Ce te doare cel mai tare?
Din uşă stau şi privesc neputincioasă,
Mă doare de tine, Zidule, ca pentru un prieten
Pe care l-am pierdut de tânăr, îngropat în pământul patriei.
Aşa că am început să protejez zidurile gri,
Tencuiala ce cade poate reprezintă aripile Zidului,
Strădania lui zilnică de a zbura. 



Dar...


Acest râs vital
Ca sângele extras de trompele ţânţarilor
Colcăie
Bâldâbâc, bâldâbâc, bâldâbâc,
Ca un bulbuc
Ca o bulă
Ca un balon
Ce se va sparge în curând
Şi va împroşca...

El nu ştie că rodul dragostei e mila,
Nici că muzica e un limbaj pe care îl înţelege toată lumea
Dar nu îl poate traduce,
După cum bine zice Brahms:
„Recviemul e singura rugăciune care se scrie singură.”



Absenţa


Umbra ta loveşte zidul ca un ecou...
Precum o casetă pusă la nesfârşit,
Ca un tratament paleativ: muzica glasurilor de copii ce umplu casa

– A râncezit gustul dragostei pe epidermă –

De foame mai poţi răbda, dar de sete nu!
Aşa că fac gimnastică mentală.
Există o singură cale de a afla:
Mă pun în calea ecoului
Evit
Sau îl aştept



Punctul de mijloc sau centrul global


Dintr-odată a început să ningă în acvariul cu peşti
Tot mai abundent,
Parcă fără să ţină seama de încălzirea globală,
Parcă fără sens,
Încât te mirai dacă-i aevea sau ireal,
Deşi era august în toată regula,
Peştii au început să mestece zăpada din fulgi,
Mestecau, mestecau întruna
Şi nu se mai săturau,
Chiar se băteau pentru ea!
Iraţional
Credeam că va ninge la nesfârşit
Iar ei se vor juca
Lăsând urme de aripioare
Ca nişte volănaşe de şcolăriţe sau ca nişte zulufi fluturaţi de vânt
Sau imagini de: figuri geometrice, stele minunate, poate chiar porumbei,
Dar
Precum fluturele atras de lumina lustrei...
Aşa şi peştii au îngheţat într-un diamant.



Acurateţe sau avem o singură patrie iar restul sunt ţări  


Cel mai vechi lucru, de fapt: sunt primele amintiri...
Lacrimile dintr-o viaţă ajung la 61,3 litri,
Aşa că
În fiecare zi trebuie învinsă o teamă,
Ce dacă decolteul doamnei se desface precum principiul Domino
Iar tu te bucuri ca un copil mânjit cu toate culorile,
Ca o pasăre înfrigurată ce dă din aripi în ultimul spasm
Precum capul decapitat al cocoşului din care mai ţipă ca nebunul,
Când cocorii curtează câinii de preerie
Atunci când muntele se lasă văzut din câmpie
Sau
Precum un submarin licărind sub apele lunii...
Ca o torpilă teama ce străbate din adânc,
Şi chiar acele ziduri gri din care cade tencuiala zilnic
Cu pereţii mâncaţi de intemperii ce mereu se scorojesc...
E nevoie de un restaurator cât mai curând
Să nu ajungem asemeni prafului de cărămidă roşu.