PROZĂ

Dana Gheorghiu
prozatoare, Timişoara

Forever young

De la masa din mijlocul sălii, unde stătea flancată, la dreapta, de Goran, după care urmau Laura şi Boss, iar la stânga de Violeta, Titus şi Anisia, având, dintr-un început, o poziţie privilegiată, Patricia se ridică în picioare.

Aidoma Violetei, găsise un răgaz ca să‑şi schimbe vestimentaţia şi acum se înălţa parcă deasupra tuturor, dreaptă şi suplă, poate chiar mai suplă decât se dovedea a fi în realitate, avantajată de înălţimea tocurilor şi de costumul „gri de Payne”, din mătase satinată, impecabil mulat pe formele ei. La fel, pantalonii evazaţi şi decolteul adânc, în al cărui unghi ascuţit se pierdea un colan de perle negre, întregeau această impresie.

Era un şirag tahitian, primit în dar în urmă cu opt ani, când rotunjise o „jumătate de secol”, cum o tachinase Goran, potrivindu-i, în jurul gâtului, colierul, al cărui cost exorbitant nu ar fi putut să-l suporte singur, de n-ar fi fost susţinut şi de celelalte trei familii, dovedind că o prietenie îndelungată îşi are, pe lângă longevitate, şi caratele ei. Astfel, Patricia urma să se bucure de acest dar, oferit chiar în toiul petrecerii, socotiseră, amintindu-i de-o aniversare specială, cât şi de legătura lor, care a mers în pas cu anii, fără să se fi vestejit vreodată.

La orişice mişcare, furându-ţi ochii, perlele se rostogoleau în direcţia indusă de balansarea corpului, răspândind o sumedenie de irizări jucăuşe, unice pentru fiecare componentă a şiragului şi aflate în perfectă sincronizare cu ansamblul, după iluminiscenţă, mărime şi nuanţă. De la verde regal, violet închis şi păun iridiscent, la ciocolatiu, albastru, purpuriu sau gri-argintiu şi încă multe alte nuanţe fascinante, perlele captau atenţia oricui, fie bărbat sau femeie. Alcătuiau un adevărat spectacol de lumini difuze, de licăriri şi culori sidefii, uimitoare.

Patricia aruncă o privire fugară spre stânga şi întâlni, îndată, uitătura apreciativă a Violetei. Clipitul acela scurt, insesizabil altora, de aprobare, vizându-i ţinuta şi înfăţişarea „de top”, cum îi plăcea să i se spună, îi dădu un plus de siguranţă. Prin urmare, putea fi liniştită: neobservată de alţii, îi venise confirmarea la care ţinea, căci arbitrul cel mai exigent – „arbiter elegantiarum” – pentru ea fusese şi va rămâne, mereu, Violeta. Iar dacă acesteia îi plăcea, uneori, să seducă câte un bărbat puternic, cu o situaţie bine definită în anturajul lor, ţinta Patriciei se vădea a fi total diferită, conţinând o dorinţă de „seducţie globală”, cum o definise, cu ani în urmă, un cunoscut, îngemănând plăcerea cu strădania continuă de-a fi admirată de toţi. Bărbaţi şi femei, laolaltă.

– Linişte, vă rog, le ceru, adresându-se foştilor colegi, faceţi puţină linişte! Se aude?! insistă, nerăbdătoare.

Întotdeauna avusese o voce puternică; timbrul ei inconfundabil putea acoperi, cu uşurinţă, rumoarea unei săli sau vreo piesă corală, în anii de liceu. Fără a avea calităţi solistice, cât mai degrabă o deosebită intensitate sonoră, o puteai detecta, lesne, după glas, dintr-o mulţime. Şi după râs.

Da, râsul mai presus de toate, ce părea să ţâşnească, vertical şi arogant, dintre amicii în cercul cărora se afla, minimalizând orice zgomot. Sunetele se ridicau in crescendo, deasupra lor, purtate nu de triluri, ci de-o exclamaţie sacadată, o succesiune de „ha”– „ha”-uri distincte, până când, ajungând la un anumit prag, amuţeau subit, parcă epuizându-şi sursa. Pentru câteva momente, doar, căci putea, la scurt timp, s-o ia de la capăt. Într-un fel, era arma ei secretă, asemenea unui bumerang, aruncat înspre alţii şi aducând, la înapoiere, un surplus de vitalitate.

– Laura vrea să vă spună ceva, îi înştiinţă, îndată ce aprecie că atmosfera se mai calmase iar atenţia sălii era, în mare parte, concentrată asupra sa.

Patricia îndreptă o uitătură circulară în jur, conţinând mici sclipiri de viclenie, de-o intensitate schimbătoare, în timp ce, ducându-şi o mână la ceafă, ridică o şuviţă bogată de păr, pe care, strecurând-o printre degete, o răsuci puţin, lăsând-o apoi să cadă. Un truc, folosit şi-n alte împrejurări, menit, în clipa de faţă, să deschidă calea unei invitaţii incitante, sortită a stârni interesul.

– Spune-le, scumpo, o îndemnă, înclinându-se spre dreapta şi întinzându-se peste creştetul lui Goran, silindu-l să-şi dea scaunul mai înapoi, pentru a-i înlesni apropierea de Laura. Spune‑le, nu-i mai fierbe!

– Hai, zi femeie, o îndemnă şi Boss, nu te mai codi atâta, că nu mai eşti domnişoară!

Laura se îmbujoră şi se sculă, c-o vagă încetineală. Nu scontase că va fi aşa, deodată, împinsă în centrul atenţiei tuturor. Se simţea stânjenită, chiar uşor speriată. Patricia bătu mărunt din palme, în semn de încurajare. „Zi-le!” îi şopti, reluându-şi locul pe scaun şi, ducându-şi indexul la buze, trimise înspre ea un mic sărut.

– Noi, ştiţi, se bâlbâi iar obrajii i se încinseră mai tare, ceea ce oferi chipului său, de regulă, palid, o tuşă pastelată, adică Patty şi cu mine, preciză, întorcând privirile către cea numită, am zis să vă propunem un joc. O provocare, o clipă de... mărturisire, şovăi şi parcă ochii-i deveniră şi mai rugători iar Patricia găsi că-i momentul să intervină. Îşi făcu loc lângă Laura, după ce ocoli scaunul lui Goran, c-o unduire expertă a şoldurilor. Acum stătea dreaptă lângă ea, cumva rigidă, din pricina pozei căutate. Umăr lângă umăr, alungindu-se, era c-un cap mai înaltă decât aceasta.

– Am xeroxat vreo patruzeci de coli, cu o unică întrebare, veni lămurirea, rostită cu glas răspicat. Clară, de lungimea unui rând, preciză. Fără polilogii inutile, să priceapă tot omu’.

Schiţă în aer conturul unei coli, punându-şi în valoare unghiile aplicate, de un albastru în degradeuri, pentru a sublinia, cu degetul arătător, întinderea textului.

– Răspunde numai cine vrea, continuă, apoi citim. Nu se semnează. O să fie amuzant!

Un început de râs păru a fi pe cale să se desprindă de pe buzele ei, dar îşi acoperi gura c-o mână, înecându-l.

– Şi, mă rog, doamnelor, care-i întrebarea asta amuzantă? întrebă c-o voce leneşă Tiberiu, aflat la vreo trei mese distanţă de ele, în partea stângă a careului, de acolo putând s-o privească cu atenţie pe Laura. Întotdeauna i se păruse o femeie cam tristă, sau reţinută, ajungând până la a fi ştearsă, deşi, în felul ei, avea o frumuseţe delicată, ca de porţelan. Trebuia doar să ştii s-o însufleţeşti. Dar, gândi, alături de Boss, nefiind o dameză explozivă, ca, de pildă, Violeta, nici n-avea cum să fie altfel. Şi iată că tocmai ea vine să le propună o întrebare „amuzantă”…

– Ce ai vrea – citi cu voce şovăitoare Laura, pe când, ţinută strâns între degetele-i încordate, coala de hârtie tremură puţin – ce aţi dori, se corectă repede, să retrăiţi? Care clipă a vieţii, din ce moment?

– Sau, dacă nu vă place, sări, gureşă, Violeta, putem schimba: există o secvenţă din viaţa voastră pe care aţi vrea s-o uitaţi? S-o anulaţi, cu desăvârşire?

Se lăsă o linişte subită, netulburată decât de zgomotele de pe terasă şi din holul clădirii, venite dinspre Sala de masă a pensionarilor. Tocmai isprăviseră cina şi ieşeau, pe rând, din incinta Hotelului, să-şi facă plimbarea de seară. Cei aflaţi în Restaurant se cercetară, în vremea asta, între ei, văzându‑se aşa cum erau: încremeniţi pe scaune, crispaţi şi evitând să răspundă.

– Haideţi, că nu-i mare scofală, chicoti Anisia şi înălţă un pahar, înclinându-l către Patricia. Apăi, hai, noroc! îi ură. Şi vouă! le dori celor de la masă, înainte de a duce paharul la gură. Pot să mă amuz de pe acum! râse c-o ironie forţată, dar Tiberiu-i curmă elanul:

– Rămâne prima variantă, hotărî scurt.

– Bine, şi eu zic la fel, îl susţinu Boss. Du-te, fato, o îndemnă pe Laura, şi scapă-te de colile alea. Iute, că pierdem timpul!

Îi dădu ascultare şi porni să împartă foile, parcă cerându-şi scuze. Mergea de la o masă la alta şi câte unii-i făceau semn să treacă mai departe, nedorind să participe; alţii, în schimb, le acceptară şi, despăturindu-le, priveau acum gânditori suprafaţa albă şi netedă a hârtiilor. Urmau, curând, să le maculeze cu scrisul lor, mărunt sau lăbărţat, trecându-şi gândurile ori amintirea vreunei fapte, asupra cărora le venea destul de greu să se decidă, desprinzându-le din magma pietrificată a unei vieţi, căci păşiseră cu toţii, binişor, peste pragul jumătăţii de veac, aşa cum punctase Goran. Iar dacă lucrul acesta-n prezent nu însemna decât o cifră şi nicidecum o stare de spirit, încă era de apreciat. De aici încolo, însă, chiar optimist, trebuie să fii ceva mai precaut, mai drămuit în a consuma fără risipiri inutile cealaltă jumătate a centenarului pe care, probabil, nimeni nu-l va aniversa şi poate că, în majoritate, nici nu-şi doreau acest lucru. Oricum, întrebarea, departe de-a fi amuzantă, putea, mai degrabă, să frisoneze, sau să îndemne la un exces de „joie de vivre”, în atitudine, preferabil unei alunecări pe toboganul descurajării. Nu văicăreală, ci curaj, dorinţă. Dar în acele clipe nu era cazul, o asemenea perspectivă nu intra-n discuţie; dacă exista, cumva, era destinată altora şi nu lor, cu atât mai mult cu cât vocea lui Boss îi smulse din pasagera melancolie în care se afundaseră unii, aruncându-le colacul de salvare:

– Şi, iute, insistă, lăsaţi blegeala pe altă dată! Zece minute pentru răspunsuri, după aia altele, tot zece, pentru citit, căci încă-i rost de zbânţâială. Să te gândeşti bine, Tonny, ce muzică ne pui! Să fie ceva strong!

Tonny zâmbi, sau, mai curând, rânji, aprobator, frecându-şi mâinile între ele. Pe urmă, le duse la spate, îndesându-le-n buzunarele blugilor, în timp ce-şi lungi gâtul înspre Laura, curios s-o asculte. Ba chiar se apropie cu câţiva paşi.

Iar din mulţimea amintirilor, aş da orice să aud, din nou, vocile părinţilor, strecurându-se prin uşa întredeschisă a sufrageriei, în faţa căreia să stau ţintuit, reţinându-mi suflarea, ştiind că ei sunt şi nu mai sunt, trăiesc doar în mintea mea şi odată cu mine şi, cu toate acestea, năzărindu-mi-se, de la un timp, că le aud glasurile, să mă bucur – mult mai intens ca atunci când totul ţinea de realitatea zilei.

Mâna Laurei aşază coala pe unul din platourile de pâine, rămase goale, îi dă drumul dintre degete şi aceasta se aşterne pe suprafaţa nichelată. Pe urmă, întinde braţul să primească următoarea filă, ce pare să vină-nspre ea, plutind prin aer. O apucă de-un colţ şi-o transferă Patriciei, spre lectură.

Aş vrea să retrăiesc intensitatea acelei prime întâlniri, devenită, fulgerător, iubire de-o viaţă…

Să vrei să regăseşti clipa de uimire când – condusă de braţ şi obligată, de la un timp, să ţii ochii închişi – ai păşit, cu mici bâjbâieli, percepând, în tălpi, arsura nisipului, parcă tot mai fierbinte, ca, mai încolo, să-l simţi cum se răceşte şi devine un soi de masă compactă, umedă şi granuloasă, strângându-ţi glezna. Înaintând, să începi să auzi un foşnet ritmat, crescător, venind înspre tine, să-ţi simţi buzele uscate, pudrate de un strat subţire de sare, urme ale stropilor înalţi de apă călduţă, ce par să vă împroaşte din toate părţile, şi-n clipa-n care, oprindu-vă, ţi s-a permis să deschizi ochii, să te copleşească uimirea aceea mută, colosală, din faţa imensei întinderi de apă, de-un albastru schimbător şi plin de viaţă, rostogolind vălătuci de spumă, odată cu talazurile care se sparg, pe rând, lăsând pe buza plajei ghirlande de alge încâlcite, fragmente de scoici şi fărâme colorate de pietriş! La scurt timp, c-un muget, asemănător unei sorbituri prelungi a unei zeităţi marine, aflată în larg, să pornească înapoi, refăcând traseul şi crescând, val după val, până la a se confunda cu dunga de cobalt a zării. Tu, însă, ştiai că hotarul e iluzoriu; că zarea de cobalt nu există, există numai fuga aceea necontenită şi zbuciumată a apei, săltând şi liniştindu-se şi, iarăşi, învolburându-se, fără odihnă, până s-atingă un loc nevăzut cu ochiul de unde să revină, însoţită de zborul agitat al pescăruşilor: la fel de înspumată, la început, apoi parcă îmblânzită, despletindu-se pe malul de nisip, până la a vă spăla, umilă picioarele, ei bine, clipa aceea dintâi…

Înţelegeţi ce vreau să spun?

Patricia depuse, la rându-i, coala de hârtie peste cea citită de Laura, potrivindu-le, cu grijă, marginile, încât să se suprapună exact, după care cercetă chipurile celorlalţi şi-i văzu gravi, preocupaţi, curioşi. Unii ascultau, alţii scriau încă. Primi câteva dintre foile fluturate deasupra capetelor, adunate de Radu, indicând că posesorii lor au răspuns. O zări, fugitiv, pe Anisia cum recitea; nu părea mulţumită, corecta, mai tăia câte-un cuvânt, înlocuindu-l cu altul, n-avea de ce s-o grăbească, ca, în final, ordonând filele să i le încredinţeze, cu tot cu tavă, Laurei.

– E rândul tău, îi zise-n surdină. Gata. De-acum le citeşti pe toate, te descurci. Eşti în stare, o asigură, nu mai fi emotivă.

Îi strânse palma unei mâini, simţind-o uşor umezită. La rândul ei, Laura îi percepu mâna caldă, uscată şi se linişti. Patricia ocoli scaunul lui Goran, a doua oară, reluându-şi locul.

Tonny, din pragul uşii între ale cărei canaturi se retrăsese la o ţigară, având sub ochi şi sala Restaurantului dar şi culoarul ce conducea spre hol, dădu din cap, în semn de aprobare.

– O.K., Boss, m-am şi gândit între timp, zise, profitând de acel scurt moment de pauză. Zâmbi pişicher, trecându-şi palma peste cap şi netezindu-şi părul ţepos şi rebel. Da’ pot să mă şi sucesc, îl anunţă, imediat, după ce aud ce se mai citeşte pe aci, că poate mă inspiră. Vreau ceva pe gustul a tuti şi…

– Bine, bine, n-o mai lungi că pierdem vremea, îi reteză vorba Boss; alegerea îţi aparţine. Zi, drăguţă, se răsuci către consoartă, îndemnând-o, că nu ţi-ai înghiţit limba! Ridică o mână şi-o puse, cu încetineală, pe masă, abţinându-se, la timp, să nu-i aplice o lovitura familiară, peste fese.

Laura roşi violent, ferindu-se cu discreţie, cunoscându-i năravul. Se execută, în grabă, întrucât o nouă foaie ajunsese, deja, la ea. Urma să le parcurgă pe toate, lecturându-le ceva mai rar decât obişnuia, aşa cum îi veneau, pe rând, spre a fi înţelese pe deplin şi bine auzite.

Să vrei să-ţi regăseşti elanul, dorinţa de competitivitate, să jinduieşti să fii, iarăşi, puternic şi, mai ales, dinamic, ca-n zilele în care conduceai motorul, cu acea beţie a vitezei ce te-a împins, mereu, înainte, până a nu te fi oprit, deodată, epuizat, staţionând îndelung, în halta platitudinii şi-a rutinei, de unde ţi-e atât de greu să te urneşti, de la un timp…

Să doreşti să retrăieşti senzaţia aceea de fericire unică, egoistă şi ocrotitoare, când strângi în braţe, ţinându-l strâns la piept, trupul fragil al unui sugar…

 Să-ţi aminteşti tavanul grandios, acoperit de fresce, să simţi, din nou, fiorul de iubire şi de supunere, dorindu-ţi ca Mâna Domnului, întinsă către Omul Dintâi, aflată şi deasupra ta, să‑ţi dea şi ţie o fărâmă din binecuvântarea pe care, nu o dată, o acordă muritorilor, cum ai perceput în ziua când te-ai aflat sub bolta Capelei Sixtine, şi încă în multe altele, care-au urmat…

Să mai crezi c-ai putea avea, firească, încrederea de odinioară în forţele proprii şi, în special, în cuvintele celor din jur; să mai crezi în altruism, onestitate şi bunătate, fără a te îndoi de ele, precum ai ajuns să o faci…

 Mărturisirile curg una după alta, da, iată clipele pe care am dori să le retrăim, chiar dacă nu se mai poate, măcar să le conservăm amintirea, să vedem ce-am câştigat sau am pierdut, ce s-a schimbat şi ce nu. Şi mai ales cum. Indiferent la receptarea altora, pentru el era o limpezire a sinelui, asupra căruia nu mai stăruise de mult. Numai acela care scrisese înţelegea foarte bine transformarea, opţiunea dintre bine şi rău; eşecul sau biruinţa.

Să vezi ca aievea acel răsărit al lunii, urcând, silenţioasă, din spatele unei culmi, al cărei nume l-ai uitat, din Retezat; dar n-ai uitat lumina, cu desăvârşire curată, vârfurile brazilor şi drumul şi piscul ce se puteau distinge ca-n miezul zilei şi, mai ales, să „auzi” liniştea nepământeană a firii, cum te învăluie, sacră…

Să mai trăieşti acea bucurie când strânsoarea braţelor lui părea de nedesfăcut…

 Să mai asculţi glasurile colegilor, dintr-un amurg de vară, poate puţin moleşiţi, în legănarea bărcilor, mărturisindu-şi până târziu, în noapte, noianul aşteptărilor care, peste nici doi ani, ar trebui să devină realitate…

Să-ţi mai poţi mângâia animalul iubit, al cărui trup mic şi fierbinte să-l simţi lipit de genunchii tăi; să-i revezi ochii încrezători şi tandri şi să înţelegi, pentru a nu ştiu câta oară, de ce l-ai socotit, mai târziu, de neînlocuit…

Să jinduieşti după o chemare, după un cuvânt de alint, să tresari auzind timbrul unei voci, pe stradă, atât de asemănătoare, şi să nu te mai înşeli, ca de atâtea ori. De astă dată, să fie …

Să scormoneşti jăratecul de sub grătarul din curtea casei, amplasat între cele două sălcii, cea tânără trăgându-şi seva din rădăcinile mult întinse ale celei bătrâne, simţind atingerea umărului femeii ce stătea foarte aproape de tine şi s-o cuprinzi, cu braţul rămas liber. Să vă fie obrajii încinşi de căldura jarului şi a inimii…

Să poţi înlocui râvna, ambiţia nestăvilită a reuşitei, cu sentimentul prieteniei şi al fair play-ului, aşa, ca pe vremea când încă nu învăţaseşi a-i îmbrânci şi călca în picioare pe cei din calea ta…

Să poţi descreţi fruntea copilului şi să-i ştergi reproşul, din glas şi din ochi, când îţi spune, cu vocea lui mică: „Păi, tati, mâine e ziua mea” de care ai uitat; să renunţi a merge la Târgul de Joburi – aşa cum ai făcut-o –, găsindu-l acum atât de neimportant…

Nu vreau să retrăiesc anumite secvenţe decât în măsura în care aş putea să le schimb finalul. Să îndrept acolo unde am greşit, unde am fost egoist şi neatent şi am lovit tocmai în cei dragi.

Crâmpeie de vieţi, secvenţe diverse, nici explozive, nici debordante, cum s-ar fi putut crede că vor fi, ci amintiri discrete, încărcate de nostalgii şi, mai cu seamă, de păreri de rău. Oglinzi strâmbe în care, privind şi ştiindu-te cum ai fost, să întâlneşti, cu surprindere, un alt chip. Şi nu succesiunea anilor să fie cea care frisonează, lăsând anumite urme ale trecerii pe feţele voastre, în mare parte încă tinere şi acum, cât expresia aceea străină: uneori de tristeţe, alteori de nesiguraţă, adesea de aroganţă, de înfumurare ori de nepăsare şi mulţumire de sine. Chipuri lipsite de zâmbete – în clipa de faţă, după încheierea lecturii – încordate sau îngândurate; ochi care, întâlnindu-se, mai curând se pleacă, ruşinaţi, dar nu-i exclus să şi sfideze, să provoace, trufaşi – „ei, slabiştilor, aşa-i viaţa: răzbesc numai cei tari şi potenţi! Ţineţi pasul? De nu, aveţi ce meritaţi!”

– Finito, bambini! se auzi glasul DJ-ului. V-am văzut, v-am ascultat „sonetele”, ştiu acum ce vă trebuie. Nu-i chiar piesa la care m-am gândit la început, când mi-a cerut Boss să aleg ceva „strong”, da-i mai bine. Vi se potriveşte la ţanc. V-am „citit”, ştiu ce-i în sufletele voastre. O caut şi v-o pun.

Urcă în fugă cele câteva trepte ale podiumului şi, instalându‑se la pupitrul de comandă, revăzu lista pieselor de laptop. Un zâmbet scurt, de mulţumire, îi destinse trăsăturile, în timp ce potrivea un halou de lumină asupra ringului de dans, după care bătu cu degetul în microfon şi ceru:

– Ia ascultaţi! Îndreptă raza proiectorului spre ecran, iar în sală se făcu linişte. Părea să coboare din tavan, cumva apăsătoare, cuprinzându-i pe toţi, laolaltă, dar şi izolându‑i, în miezul unei aşteptări încordate pe fiecare-n parte, fără a înţelege prea bine din ce pricină preparativele Disc-Jockey-ului le induceau starea asta. Apoi lumina se stinse şi doar ecranul rămase ca un careu alb, strălucitor, atrăgând privirile celor aşezaţi la mese.

Câteva acorduri lente, pe fondul unui cer noptatic, însufleţit de licăriri stelare, precedară apariţia interpretului a cărui voce, ciudat-chemătoare, plină de nelinişti dar şi de-o bucurie calmă, se desprinse de pe ecran:

 „Let’s dance in style, let’s dance for a while

 Heaven can wait we’re only watching the skies”^[1]

…auziră, după care DJ-ul întrerupse derularea videoclipului, plimbând raza proiectorului deasupra lor, într-un joc rapid de lumini şi de umbre, în care le surprinse feţele consternate. Un oftat de bucurie se desprinse de pe buzele multora, odată cu recunoaşterea şlagărului, neuitat, întru totul, dar parcă umbrit, în ultima vreme, de alte hituri, mult mai dinamice, aşa cum deveniseră şi vieţile lor şi ale tinerilor, care impuneau, de-acum, ritmul. Dar era o iluzie; pe moment îi târa după sine numai „clipa cea repede”; în fapt, sufletele lor se aflau pe o altă lungime de undă, în aparenţă uitată, situată pe o altă scală de unde, acum, regăsită, melodia, se desprindea, triumfătoare. Iar ei jubilau, pe măsură ce vechiul şlagăr părea a-şi desface aripile, dobândind amploare; la fel ca şi vocea interpretului, întărind aceeaşi stare de spirit. Era cântecul generaţiei; se maturizaseră fredonându-l, în săli de dans, pe stradă, la o plimbare; se mulţumiseră, adesea, numai să-l asculte, în câte o discotecă ori pe-un C.D., lăsându‑se învăluiţi de vraja cuvintelor care le pătrundeau în suflete, răscolindu-i. Asemenea lor s-au comportat şi descendenţii, fiii şi câteodată nepoţii, ajunşi la adolescenţă, piesa supravieţuind până‑n prezent. Deşi nu chiar la cotele emoţionale ale anilor ’80.

– Ei, la dans, prieteni! îi îndemnă DJ-ul, aprinzând spoturile din părţile laterale ale tavanului, dar scaunele rămaseră nemişcate. Trimise asupra sălii un jet de lumină viorie, blândă, şi apăsă pe una din clapele laptopului. Aceeaşi voce, tandră şi chemătoare, reveni şi cuprinse comesenii ce-i răspunseră-n ecou, repetând primele cuvinte, cu timiditate.

– Nu aşa! strigă Tonny, de astă dată asaltat de-o idee spontană, pe care-o găsi formidabilă, adică „super cool”!, potrivită momentului şi dispoziţiei generale. Fiţi atenţi la mine! Lăsă hitul să se desfăşoare, până la primele versuri cu care debuta refrenul:

„Forever young
I want to be forever young”^[2]

Pe urmă mixă, scăzându-i tonalitatea, atât cât să solicite un plus de atenţie, lăsând să se încheie refrenul şi imediat întrerupse piesa.

– Şi acum, de la capăt şi după mine! Mai întâi doamnele.

Se ridică, schiţând un gest de invitaţie către ele.

„Forever young...” intonă şi înţelegând, pe dată, ce se dorea de la ele, glasurile femeilor se uniră, cântând cu înflăcărare.

– Suu-per!

Le reteză, apoi, cu latul palmei avântul şi, când tăcură, puse el, singur, întrebarea:

„Do you really want to live forever?”^[3]

ca, imediat, să facă semn bărbaţilor, să dea replica:

„Forever, and ever”^[4] răspunseră, cu voci grave şi puţin voalate.

Se priveau uimiţi, simţind, ca odinioară, fluidul iubirii cum trece de la unul la altul şi-i leagă, în vreme ce pe ecran videoclipul se derula mai departe, aducând, din când în când, în prim-plan, chipul luminos al solistului. Părea să aparţină unui alt tărâm, strălucitor în neverosimilu-i costum portocaliu, asemenea unui mesager intergalactic, hărăzit să aducă pământenilor deşteptarea şi iubirea, trezindu-i dintr-un somn adânc – copii, femei şi bărbaţi, din epoci diferite –, readucându-i la viaţă, iar ei să‑i vină-n apropiere, înconjurându-l, neclintiţi şi solidari. La fel se întâmplă şi-n sală, când vocile femeilor se intersectară cu cele ale bărbaţilor, preluând refrenul, iar patosul şi dezinhibiţia crescură, în măsura-n care li se amplificară glasurile şi plăcerea de a cânta.

(Fragment din romanul în pregătire Stil Diwal)

^[1] „Să dansăm cu stil, să dansăm un timp
   Raiul poate să aştepte, cerul doar îl privim”

^[2] „Pururea tânăr
   Vreau să rămân pururea tânăr”

^[3] „Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?”

^[4] „O veşnicie şi încă una”