RESTITUIRI

Horia Truţă
eseist, Arad

Icoana şi satul românesc. Expoziţia retrospectivă de pictură Corneliu Artimon

Corneliu Artimon
Foto: Horia Truţă

La începutul Sărbătorilor de Iarnă, Corneliu Victor Artimon, un sârguincios absolvent al maeştrilor români şi onorabil titrat al bunei educaţii artistice, s-a exprimat pe deplin prin mijloacele artei sale, ca pictor şi creştin, într-o expoziţie retrospectivă de icoane pe sticlă. Evenimentul nu a putut trece neobservat deoarece a constituit unul din rarele ieşiri publice ale artistului octogenar, manifestarea datorându-se unor generoşi amfitrioni: Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Ierarh Nicolae” din Bujac, condus de preotul paroh Vasile Pop şi Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură,

Şi-a justificat genericul expoziţiei, inspirat exprimat prin cuvintele Icoana şi satul româ­nesc, asociind imaginile creştine sacre cu motivele decorative decupate de pe umeriţele spătoiului, pumnari, poneve, şterguri, şube sau alte textile din spaţiul rural. A fost lesne de înţeles că ornamentele fitomorfe (şiru cu pomu, penele cu păhar, cu şerpălău, cu steaua, cu rujiţa, cu pupi, etc.), ori geometrice (rombul, dreptunghiul, cercul, turteaua, stâlpul), se regăsesc atât în chenarele icoanelor cât şi în alte spaţii ce se cer umplute decorativ. Introducerea acestei note de culoare locală naţională este un alt argument în sprijinul ideii unităţii stilistice a creaţiei artistice din satul românesc.

Om blând şi cu privire prietenoasă, zelos dar plin de modestie, Cornel Artimon a lucrat timp de decenii în învăţământul arădean, obţinând succese meritate. A scris şi publicat studii de specialitate, a organizat şi participat la expoziţii, tabere de pictură, deschizând lumea culorilor pentru un număr însemnat de tineri, unii dintre ei ajungând la înalte performanţe artistice. Dar domeniul în care şi-a afirmat cel mai mult forţa creatoare a fost iconografia bizantină, intuind cu har că pictura religioasă ortodoxă nu este legată de arta portretului, peisajului sau acţiunii. Iar dacă există vreo asemănare, aceasta nu e decât de natură ideatică, ca suport al meditaţiei.

Specializat în pictură religioasă bizantină, Cornel Artimon s-a făcut cunoscut în lumea ecleziastă ortodoxă prin ample lucrări de restaurare a picturilor murale şi iconostaselor în numeroase biserici. Este de ştiut, de asemenea, că lucrări de-ale sale se află în colecţii private din întreaga lume.

Bunavestire (icoană pe sticlă, 2017)
Foto: Horia Truţă

Studiile de specialitate au demonstrat că meşteşugul realizării icoanelor pe sticlă în spaţiul românesc a pornit în secolul al XVIII-lea la Necula, un sat de lângă Gherla (judeţul Cluj) de unde a iradiat în toată Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia şi o parte din Moldova. Deşi o mare parte din aceste produse fiind realizate fără pricepere, erau rudimentare, lipsite de calităţi estetice, succesul comercial a fost deplin. Văzându-le, istoricul Nicolae Iorga le-a caracterizat ca fiind „cea mai ciudată şi originală formă de pictură din Transilvania”. Pe ţăranii analfabeţi şi asupriţi, încărcaţi de superstiţii, puţin îi interesau la vremea respectivă, rafinamentele anatomice, coloristice, proporţiile sau expresia feţei. Ei cumpărau icoanele din târguri, nu pentru a-şi împodobi odăile ornându-şi pereţii, ci exclusiv pe considerente religioase. Erau preocupaţi mai ales de tăria numelui sfântului şi mesajelor dezvăluite prin texte şi recuzita imaginii.

Cu timpul, picturile conturate primitiv şi inexpresive au găsit în sensibilitatea colectivă calităţi estetice, imaginea încorporând bunul gust prin culoare şi desen. Preocuparea pentru o locuinţă împodobită cu lucrări decorative ca blidarele, lăzile cu zestre, scoarţele sau costumele populare, a transformat şi rolul exclusivist al icoanelor din obiecte de cult în tablouri care să încânte privirea. Aceste noi idei i-au obligat pe autori să se desprindă de constrângerile şabloanelor vechi, concepând alte criterii de exprimare plastică, bazate pe estetică.

Asemenea altor mari artişti cu har, Cornel Artimon, fără a altera bogatul fond religios tradiţional, a încorporat în meşteşugul popular noi valori estetice, schimbând imaginile necultivate stilistic în lucrări de artă. Pentru el stângăciile, lipsa de proporţionalitate, perspectiva copilărească din vechile icoane, au devenit linii de forţă cu alte calităţi. Personajele şi retorica au rămas proiectate în spaţiul convenţional tradiţional, tratat bidimensional, cu ignorarea legilor academice. Tematica şi maniera de lucru au rămas la fel, discursul biblic şi timpul fiind prezentat prin mai multe scene redate succesiv asemenea unor benzi desenate fără ca unitatea tabloului să sufere. Originalitatea picturii constă mai ales în decorativismul compoziţiei în care schematismul original a fost subordonat valorilor expresive. De aceea, marea frumuseţe a icoanelor lui Cornel Artimon constă în explozia de culoare aşternută aparent fără nici o regulă, culori tari şi degradeuri care susţin armonios desenul, din necesităţi exclusiv decorative. Acest lucru se observă inclusiv la chenare, construcţii antice, mobilier, flori, rame, draperii şi recuzita personajelor.

Lumina este plină, nu vine de nicăieri, astfel că nici volumele nu fac umbră.

Repertoriul tematic este divers, cuprinzând şi elemente de influenţă apuseană. Maica Domnului este înfăţişată, fie cu pruncul Isus în braţe, încoronată, sau ca mamă îndurerată alături de fiul răstignit. Isus Cristos apare singur, pe cruce sau contorsionat asemenea viţei de vie care creşte din coasta străpunsă de suliţa romană. Mai sunt expuse icoane cu Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Emanuel şi mai frecvent Sfântul Gheorghe, care asemenea lui Făt-Frumos din basmele româneşti ucide Balaurul pentru a o salva pe Fata de Împărat. Demne de amintit şi comentat sunt şi lucrările mai complexe cu personaje numeroase pictate pe mai multe registre ca Izvorul Tămăduirii sau Sfânta Treime inspirată din celebra icoană a lui Andrei Rubliov.

Întreaga expoziţie îmbie la pioasă reculegere, relevând originalitatea şi talentul de iconar al maestrului Cornel Artimon. Poate că într-un alt mediu, cu un teren de muncă continuă şi fără presiunea unor atât de intense preocupări didactice şi administrative în care s-a lăsat antrenat, atras sau obligat de probleme existenţiale care i-au temperat zborul, munca şi talentul său l-ar fi condus şi consacrat spre o glorie binemeritată.