logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

 

Felix dies[1]

 

logoAtât în istoria scrisă, cât şi în cea orală, dăm de „momente astrale” care au schimbat brusc mersul lucrurilor, iar scribii, poeţii, dar şi oamenii de ştiinţă, au încercat să descopere motivele acestor răsturnări neaşteptate. Unii au invocat cutremure politice, alţii au explicat modificările prin toanele unor decidenţi, cei mai credibili rămân cei ce-şi susţin teza pe baza documentelor de arhivă.

Un astfel de moment a avut loc în ziua de 13 octombrie 1942 pentru evreii din România – şi în primul rând pentru cei din Arad, Timiş şi Turda. În spiritul „soluţiei finale” adoptate la Wannsee la 20 ianuarie 1942, cea care stabilea paşii ce urmau să fie făcuţi pentru exterminarea evreilor, „Într-o scrisoare adresată consilierului pentru chestiunile evreieşti (Hauptsturmfuhrer-ul SS Gustav Richter), vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, s-a declarat de acord cu evacuare evreilor din România şi cu expedierea imediată a evreilor din judeţele Arad, Timiş şi Turda. În scrisoare se precizează că aceasta este inclusiv dorinţa mareşalului Ion Antonescu. Directorul ministerial Radu Lecca va sosi la Berlin la data de 19 august pentru tratative corespunzătoare cu Comandantul de Poliţie şi de Siguranţă şi al SD[2]”. După cum se vede, maşinăria nazistă a pornit cu cerbicia cunoscută aplicarea planului genocidal.

Într-un articol din ziarul Cotidianul din 20 noiembrie 2018, scriind despre cartea lui Teşu Solomovici O istorie altfel a evreilor din România, apărută sub egida Academiei Române, am subliniat că „Modul cum povesteşte Teşu Solomovici cele întâmplate cu evreii români se citeşte ca un roman de cea mai bună calitate, chiar dacă multe capitole nu sunt deloc vesele. Bazându-şi afirmaţiile – toate! – pe o imensă cunoaştere venită din documente şi din experienţa personală, venerabilul autor ne oferă o perspectivă panoramică a unui subiect ce, la fel ca însuşi destinul evreilor, este infinit”. Şi în cartea Mareşalul, Hitler şi evreii, afirmaţiile – toate! – vin de pe urma studierii documentelor şi din experienţa personală; şi cartea aceasta se citeşte ca un roman şi oferă o perspectivă panoramică a faptelor ce au dus la oprirea – în ultima clipă! – a deportărilor plănuite, deportări plănuite cu precizarea în amănunt a modului cum urmau să aibă loc.

Filmul acţiunii este descris atât din perspectiva călăilor, cât şi a viitoarelor victime, precum şi a celor ce au luptat pentru oprirea deportărilor, dar şi a participanţilor mai mult sau mai puţin neutri. Personajele se mişcă aşa cum este precizat în documente, foarte puţine afirmaţii vin doar din gura autorului. De aceea criticile la care a fost supus acesta sunt greu de acceptat: documentele vorbesc de la sine. Mai mult, titlurile capitolelor pun întrebări şi oferă răspunsuri din optici diferite, de pildă, rolul lui Radu Lecca, împuternicitul Guvernului antonescian pentru reglementarea regimului evreiesc din România. Profesorul Victor Neumann aminteşte că în întâlnirile acestuia la Berlin nu a fost tratat conform rangului său, ceea ce l-ar fi făcut s-o lase mai moale cu aplicarea imediată a „soluţiei finale”. La rândul său, Teşu Solomovici scrie în capitolul „Radu Lecca: «Eu i-am salvat pe evreii din România»”: „E un puzzle complicat, cu multe piese vizibile şi invizibile, toate sunt importante, niciuna nu e hotărâtoare, esenţial e doar faptul că mareşalul anulează la 13 octombrie 1942 deportarea evreimii române în lagărele de exterminare din Polonia. Ulterior, mulţi vor spune că intervenţia lor a fost decisivă. Unul dintre aceştia, Radu Lecca, fostul împuternicit al Guvernului antonescian pentru problema evreiască, a şi scris, după război, în închisoare fiind, o carte de memorii intitulată Eu i-am salvat pe evreii din România. Radu Lecca nu era un killer sângeros, ci pur şi simplu un negustor odios, pentru el, evreii din România erau o afacere.[3]” Da, ne explică Solomovici, Lecca a calculat că evreii ucişi nu mai pot fi jefuiţi cu aceeaşi eficacitate cu care pot fi deposedaţi de bunurile pe care le vor scoate la iveală pentru a-şi salva vieţile. (Lecca a întocmit chiar şi un plan de deportare cu numeroase excepţii…, precum şi cu emigrări în Palestina.)

Însă exemplul cel mai elocvent al acestui „puzzle complicat” îl reprezintă tocmai figura Conducătorului Statului. În capitolul „Antonescu a ucis evrei. Tot el a salvat evrei?”, este reprodus dintr-un interviu, (Petru Clej, ACUM, 14 iulie, 2008) concluziile lui Ottmar Traşcă: „…paradoxal, Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi salvatorul evreilor. Călău până în 1942, salvator din toamna anului 1942 până la căderea sa, în august 1944. Asta nu înseamnă că în 1942 şi-a schimbat concepţiile faţă de evrei. În niciun caz. Antonescu a fost şi a rămas un antisemit până la capăt.”

Cartea lui Solomovici este un roman documentar care urmăreşte tragedia poporului evreu, în special a evreilor români, de la Wansee şi până la miraculosul moment din 13 octombrie 1942, momentul când iminenta deportare este brusc oprită. Acest roman are numeroşi protagonişti, mulţi simpli participanţi, precum şi corul victimelor. Printre personaje sunt şi oameni ce s-au opus în mod direct, viitorii „drepţi între popoare”: Casa Regală – Regina-Mamă Elena şi Regele Mihai, Mitropolitul Nicolae Bălan, Maniu şi Brăteanu, Gheorghe Stroiescu – medicul personal al mareşalului, generalul Tudor Cristescu Orezeanu, dar şi alţii, unii eroi anonimi. Din partea evreilor, în special cei doi lideri, Şef Rabinul Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România. Dar au participat şi alte personalităţi cu rol major, cum a fost baronul Francisc von Neumann, evreu creştinat, însă care nu şi-a uitat originea şi a cumpărat cu sume enorme amânările deportărilor. Ca într-un roman poliţist, călăii şi opozanţii lor se confruntă într-o dispută inegală, dispută în care, totuşi, călăii pierd lupta finală.

Întrebările şi răspunsurile la ce a determinat, la 13 octombrie 1942, anularea deportărilor sunt multiple. Radu Ioanid, director în cadrul Muzeului Holocaustului din Washington şi proaspăt propusul ambasador al României în Israel, „crede că anularea deciziei referitoare la deportarea evreilor din Vechiul Regat s-a datorat:

a) Orgoliului lui Ion Antonescu;

b) Faptului că Hitler îl respecta pe mareşalul Antonescu;

c) Caracterului şovăitor al birocraţiei româneşti;

d) Cotiturii favorabile a războiului din Est[4].

Personal, cred că la toate acestea, la care trebuie adăugată şi corupţia endemică din România, la Felix Dies trebuie însumat şi un element care a făcut ca poporul evreu să supravieţuiască mii de ani în ciuda nenumăratelor măceluri, pogromuri, izgoniri şi chiar şi a Holocaustului. Elementul acesta este miracolul evreiesc.

Tocmai când scriu aceste rânduri, au avut loc întâlniri la cel mai înalt nivel a zeci de conducători din toate colţurile lumii în vederea comemorării a 75 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz. Toţi înalţii participanţi prezenţi la acele întruniri au condamnat genocidul şi discriminarea rasială. Dar tot în aceste zile au avut loc şi noi manifestări antisemite în diferite ţări declarate cu „democraţie dezvoltată”. Indiferent de interpretările venite de la istorici sau de la simpli cititori, cartea lui Teşu Solomovici analizează circumstanţele unui moment din nesfârşita suferinţă a poporului evreu. Ea poate fi parcursă ca un studiu documentar, ca un roman cu intrigă clasică, dar şi ca un avertisment. Un avertisment de actualitate, din păcate, pentru o nouă ascensiune a antisemitismului în lume.   

 

[1] Teşu Solomovici, Mareşalul, Hitler şi evreii, Ce s-a întâmplat în ziua de 13 octombrie 1942? Felix dies, cu o prefaţă de Acad. Ion Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, Cuvânt înainte de Acad. Dinu C. Giurescu, Editura Teşu, Bucureşti, 2019.

[2] Cf. Op. cit., Documentul 98.

[3] Op. cit., p. 116.

[4] Op. Cit., p. 154.