LECTURI PARALELE

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

„Şoaptele luminii” aşezate în labirintul de cuvinte al poeziei[1]

Sonia Elvireanu este o poetă sensibilă. Poezia ei se circumscrie în arealul poetic din care face parte poeţi precum Angela Marinescu/Marcovici. Volumul Şoaptele luminii* ar trebui să fie comentat tocmai pentru că lirica feminină este astăzi virusată de o masculinitate ciudată. Însă, feminitatea poemelor din volum de faţă are un fel de violenţă care nu ucide. Poemele ei parcurg căile spre un anumit adevăr, un adevăr grav, tulburător, demn şi convingător. În poezia feminină a zilei vedem că iese în evidenţă acea „neputinţă cuprinzătoare” în faţa tragicului, acel patent recunoscut în poezia românească scrisă de poetese, vizibilă şi în poezia acestei autoare, şi anume acela al constrângerilor de gen biologic.

Citit cu atenţie, volumul pare un tratat, un catalog semnificativ al suferinţei, o reactualizare credibilă şi convingătoare a anumitor stări lirice, fiind în acelaşi timp un bestiar al tragicului: treceri „dincolo de asfinţit”, o căutare a privirilor „secătuite de melancolie”. Fiinţa pierdută, neantul atât de aproape care „doare stingerea ta, absenţa,/ lumina ce se stinge” (Lumina ce se stinge).

Citim o antologie de autor, care nu are nişte coordonate canonice, nu are o parcurgere biografică sau cronologică. Totuşi este extrem de vizibilă o mai mult decât surdă dramă, şi cu o puternică şi răvăşitoare demnitate a tragicului. „Cartea de versuri e toarsă dintr-un caier al suferinţei extreme care despică gândul, aruncând-o pe poetă într-o lume schizoidă, în care a dispărut valva ce desparte moartea de existenţa fizică prezentă, anihilată de spaţiul traumatizant al memoriei şi al absenţei celuilalt” (Maria-Ana Tupan, pe coperta a 4‑a): „am alergat bezmetic spre nicăieri,/ nu mai era nici capăt, nici început, niciun drum înapoi, nicio cale,// te‑am chemat, nu erai nicăieri,/ doar frunze şi pietre în jur,// m-am izbit de un trunchi,/ l-am agăţat cu braţele rătăcită,// nu erai nicăieri, doar frunze şi pietre în jur,/ îmi amintesc lumina prin arbori/ şi pe tine, înlănţuit de copac,// ne-am îmbrăţişat speriaţi,/ ne însingurase labirintul de ceaţă...” (Spaimă).

Volumul este o antologie a poemelor „suferite”, a poemelor devenite „psalmi ai iluminării”: „Şoapta îndurerată/ a pământului,// rădăcină primordială,// seva urcă din străfunduri/ ape îndurerate în mine,// tăcere iluminată, şoaptă divină,// şuvoiul vieţii/ pe ţărmul alb de lumină,// tăcerea pământului,/ şoapta luminii:/ psalmul iluminării” (Psalmul iluminării).

Citim o antologie de suflet, care ar vrea să sugereze o continuitate, o certă numărare a aceloraşi stări de spirit. Selecţia autoarei pare o proiecţie confesivă, o lirică a unui real îndrăgostit, o sublimare de constante şi vituperante stări sufleteşti.  Şi aceasta chiar dacă reflecţia pare marcată de discursuri raţionale alternative la stările intime şi intimiste. Se simt posibile necesităţi ale unui echilibru cu concretul, cu realul rece, uneori fad şi obiectiv: „Întinse sunt zilele/ peste tulburi cuvinte,// în ape neclare/ nu se mai ivesc peşti,// nu se mai limpezesc/ privirile în amurg,// se frâng răsărit şi apus/ în mâinile goale.” (Însingurare).

Se poate vorbi şi de o înscriere pe linia bacoviană, autoarea fără a se transcrie în sfera „minimalismului” Stanţelor. Poeziile sunt, de fapt, discursuri lirice  structurate secvenţial.

Secvenţe cu versuri scurte, permit sublinieri şi reluări semnificative, cu mici sintagme stilistice, cu scopul intensificării tensiunii lăuntrice, ţinută sub presiune.  Poezia autoarei vorbeşte despre o funciară singurătate. Singularitatea devine un sentiment al recluziunii, al golului şi absenţei. Este vorba de un soi de „sfârşit continuu”, cum spunea mai demult  Ion Caraion, numind agonia lui Bacovia, şi unde aici este sensibil vizibilă: „Toamna târziu,/ alunecă printre arini/ gândurile ca focul,/ dimineţile netrăite,// visele frânte/ se reclădesc în nervuri,/ frunzele întind palmele/ a rugă să învingă blestemul,// se înserează în suflet,/ nimeni nu plânge/ vântul ucigaş/ întârziat în arini” (Înserare).

Miza poeziei rămâne însă metafora, care punctează, din când în când, confesiunea cu reflecţia pură. Există o surdă dorinţă de sublimare, de autocenzură, pentru a ascunde neputinţa mărturisirii. În fapt, este căutată o anume varietate a percepţiei tragicului. O lume, de fapt ireală, se revarsă din dincolo spre realul  din dincoace, palpabil şi dureros. Urmele acelui real-ireal devin vizibile şi sunt căutate cu orice chip: „Mă ciocnesc de lucruri,/ mă agăţ de obiecte uitate, fără să vreau le atrag,// lasă urme dureroase, ca o amprentă ce arde/ pielea ca să nu uiţi,// într-o zi, durerea/ îmi pătrunde în creier,// atâtea urme-peceţi/ mi s-au înfipt în trup,// mi-am pierdut urma/ între atâtea urme străine/ ce vor să trăiască în mine”. (Urme străine).

Citind poeziile într-o notă prin care, eu căutătorul de slove vii, fierbinţi, încerc să reconstruiesc un scenariu asemănător, dar un scenariu al meu, al cititorului. Întrevăd un posibil proiect care pare, în primă instanţă, neverosimil. Discursul poetic al autoarei însă nu îmi permite o relaxare a trăirilor poetice. Raportul precar dintre real şi ireal care tot bate la uşa poemului, nu îmi permite, mie, cititorului, vreo relaxare. De ce? Fiincă simt o incomodă revărsare a corporalităţii în spaţii abstracte, aproape filosofice. Ideea, acest dat al certitudinii, gândul care se încheagă în poem, în metafore uneori neaşteptate, fac poesia: „Uluitor de albastru se pleacă/ cerul peste oraş,// privirea se frânge/ interogând drumul,// cerul nefiresc de albastru,/ se confundă cu marea,// mări invizibile ori reale/ au săpat ţărmul între atunci şi acum,// infinitul pe drumuri incerte,/ rătăcesc şi acum între ape,// homo viator/ în căutare de punţi” (Homo viator).

Poezia Soniei Elvireanu pare să vină dintr-un imediat, mai exact dintr-un trecut recent. Apoi suspectarea de autoiluzionări literare, o bănuită teamă sofisticată, uşor artificială, pune pe autoarea poeziei între barele unui univers al derealizării. Autoarea îşi afirmă ostentativ voinţa de autenticitate, de dorinţă a unei credibilităţi dincolo de convenţii. O exprimare nudă, o dezvrăjire a propriei corporalităţi, o ignorare violentă a rănilor reale, generează o ipostază ce se asociază cu firescul, cu aspiraţia către o trăire a realului pe care îl conservă cu violenţă: „Îngerii coboară pe trotuare,/ joacă şotron zâmbind,// oamenii se uită chiorâş,/ le-au confiscat drumul, trotuarul crăpat,// pe alocuri mijesc firele de iarbă/ sub călcâiele goale,// din tălpi cresc albăstrele,/ se împletesc în cununi,// ofrande pentru sufletele pierdute,// oamenii cad seceraţi de albastru,/ devin îngeri şi intră în joc:// iubirea mea e jocul,/ îmi şopteşte îngerul călător,// căderea nu se află sub semnul meu,/ doar jocul infinit de-a viaţa/ ce nu vrea să moară” (Jocul îngerilor). 

Sonia Elvireanu percepe literatura ca pe o stare de spirit. Autoare de poezie, are preocupări academice în promovarea literaturii române în medii ale geografiei literare, ale căror meridiane trec prin Paris, Scopje, Varşovia, Roma, Krakowia, Viena. Publică, de asemenea, eseuri, cronici, comentarii critice, monografii literare cu interes pronunţat în lumea literară românească şi nu numai.

[1] Sonia Elvireanu, Şoaptele luminii, Editura Ars Longa, Iaşi, 2019