LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Androginie şi disipare – sau hrana bogată în proteine mitologice, arhetipale şi teologice a literaturii puternice[1]

La editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, Carmen Dărăbuş, conferenţiar la Universitatea Tehnică din Cluj, dar şi la Universitatea din Sofia, publică studiul Despre personajul masculin. De la unitatea androginică la disiparea postmodernă. Continuare a studiului Despre personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir.

Fireşte, primul gând zboară la spaima că avem de-a face cu alt tom din colecţia ideologizată a Studiilor de gen (Gender Studies) cu care au fost îmbuibate universităţile româneşti, nu doar cele occidentale. Însă autoarea acţionează în domeniul comparatisticii literare, aşa că bogatele-i lecturi nu o lasă să eşueze în ideologeme.

Dovadă este că studiul pleacă de la o mini-istorie a definirii personajului literar: formaliştii şi structuraliştii îl strangulează până la a deveni o funcţie sau un rol (Vladimir I. Propp, Étienne Surriau, Claude Bremond), un oarece actant (Algirdas Julien Greimas, Tzvetan Todorov), sau cât de cât actor (Lubomír Doležel şi Jaap Lintvelt). Naraţiunea ajungea să domine protagonistul.

Dacă tot s-a modificat impactul literaturii, măcar să avem înţelepciunea modernă de a practica o „hermeneutică a interferenţei artelor”, nu tot abordări universitare unilaterale, conform standardelor impuse. Autoarea îi cunoaşte bine pe teoreticienii care au dezvoltat hermeneutica ontologică bazată pe multiplicitate, dintre care îi preferă pe Gilees Deleuze, Felix Guattari şi pe Adrian Marino. Din păcate, interdisciplinaritatea – ca să nu mai spun de transdisciplinaritate – este greu de găsit nu numai în mediile academice de la noi, dar şi în cele externe. Pentru simplul motiv că ar implica mult mai mult efort intelectual.

Firul roşu al cărţii este analiza personajului masculin „articulat psiho-social”. Plecarea este de la arhetipurile lui Jung (animus-anima, umbra şi inconştientul biologic), Adler (masca şi natura), Freud (sinele şi supra-eul). Un studiu intens folosit este cel al lui Nicolae Mărgineanu, Psihologie şi literatură, 2002, care uneori este inferior până şi subtilităţii problematice a lui Freud în interpretarea culturii. De exemplu, Mărgineanu preia cunoscuta afirmaţie că până la lumea greco-romană mentalitatea magică bazată pe o interpretare antropomorfică şi sociomorfică restrângea orizontul cunoaşterii. Or, se pare că tocmai incapacitatea de a traversa empiricul a limitat cunoaşterea modernă şi a generat o antroposferă ce a nenorocit planeta şi a rupt omul de armonia naturală. Ca să nu mai spun că mereu ne întoarcem la preistorie pentru a ne împrospăta resursele artistice. Oricum, niciodată nu i-am înţeles pe cercetătorii care şi-au investit viaţa în studierea mentalităţilor şi credinţelor vechi când ei din start erau plini de prejudecăţi şi de înfumurare epistemică. Noroc că Dărăbuş depăşeşte elegant aceste abordări cvasi-marxiste şi îşi conservă prospeţimea gnoseologică în demersul ei comparatist. Tocmai abordarea ei cu adevărat dinamică o face să înţeleagă că neo-criticismul, structuralismul şi close reading-ul nu sunt suficiente pentru a interpreta complex un text adânc. Ea susţine ideea lui Mărgineanu după care teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale are nevoie de cunoştinţe literare în colaborare cu altele din biologie, psihologie, sociologie, culturologie, antropologie socială şi istoria civilizaţiei. Poziţie la care ader şi eu, de partea opusă multor colegi de breaslă ce consideră că un cercetător serios trebuie să fie hiperspecializat, să vâneze apariţiile bibliografice dintr-o arie de cunoaştere mai restrânsă. Să nu ne doară capul, să nu facem riduri în jurul ochilor!

O atenţie specială în această cercetare este acordată androginului şi hermafroditului. Cum ştim, Eliade a descris miturile şi ritualurile androgine prin care se încearcă recuperarea stării „totale”, nediferenţiate a strămoşului. Un fel de refacere a unei originare coincidentia oppositorum. Unii au încercat această întoarcere la Adamul „neîmpărţit” prin asceză, precum Naasenii, Scotus Eriugena, în De divisione natura, era de părere că separarea sexelor e un fel de dat al emanaţiei cosmice, în filiaţie neoplatoniciană, dar că ar fi consecinţa păcatului. Diviziunea Substanţelor se va vindeca eshatologic prin unirea cercului terestru cu Paradisul.

Noul Testament (Galateni 3:28) vorbeşte despre o treaptă superioară sexualităţii prin uniunea în Iisus. De aici şi susţinerea principiului androginic până în secolul al XX-lea: Friedrich Schlegel, N. Berdiaev, C. G. Jung, Georg Koepgen. Doar că aceasta ar implica ieşirea din timpul istoric şi pătrunderea în cel anistoric.

Literatura, orgolioasă cum o ştim, apelează la soluţii mai puţin ascetice, căci ei îi place viaţa mundană. Cum se ştie, H. de Balzac a avut şi propensiuni romantice. Séraphita, roman din seria Studii filosofice a Comediei umane e inspirat de doctrina misticului baroc Swedenborg. Eliade deplângea incapacitatea europenilor de a păstra puritatea şi semnificaţia metafizică a simbolurilor, cedând tentaţiilor descompunerii morale şi a satanismului.

Romanul balzacian Séraphita are ca protagonist un asemenea specimen baroc-romantic. Amplasată în puritatea geografică a Stromfiord-ului, acţiunea are în centru un individ văzut de Wilfrid ca femeie iar de Minna ca bărbat. O dualitate fizică şi vestimentară păstrată la nivel al purităţii, aşa cum îşi imagina Nichifor Crainic androginul: arhetip etern ce „pluteşte mai sus de orice păcat, în zăpada spirituală a unei feciorii fără sfârşit” (Nostalgia paradisului). Ultimul capitol din roman se şi intitulează Séraphe, consfinţind deproblematizarea oricărei sexualităţi.

În Thalassa lui Macedonski cei doi îndrăgostiţi îşi schimbă hainele şi se întrepătrund atât de intens încât el o va ucide, apoi îşi va lua viaţa.

La fel, în Cezara lui Eminescu, Ieronim şi Cezara Bianchi depăşesc orice limită inter-sex pe Insula lui Euthanasios – o utopie ciudată, puritate a excesului şi instinctualitate de muşuroi sau de prisacă. Reconstituirea androginului are loc printr-o consumare sălbatică şi panteistă a dorinţei.

Şi André Gide în Simfonia pastorală reia mitul lui Pygmalion şi o vede pe Gertrude ca pe o „fiinţă incertă care părea adormită: volumul greu al părului său îi ascundea aproape complet faţa”. Comunicarea cu pastorul care o descoperă se face non-verbal, prin intermediul unei „călduri întunecate”. Cvasi-statuia se va anima printr-o sinestezie afectivă.

La Robert Musil, în Omul fără însuşiri, Ulrich, destrămat de contactul cu societatea, îşi recuperează individualitatea în izolarea alături de Agatha, doar că intervin tuşe incestuoase. Fraţii se spiritualizează boccaccian, într-o întrepătrundere ardentă şi cam stranie.

Fireşte, sunt doar câteva exemple dintr-o carte extrem de bogată opere literare discutate. Se vede că autoarea citeşte cu plăcere, este un filolog pasionat. Volumul se va încheia cu discutarea unor romane ale lui Ismail Kadare: Succesorul şi Fiica lui Agamemnon. Cum se ştie, Kadare este un romancier enorm al atrocităţii comuniste, aşa că androginia ia forme bizare şi monstruoase aici. E o artă cum reuşeşte Dărăbuş să închege o demonstraţie pertinentă din analiza unor cărţi atât de diferite între ele.

Singura recomandare ar fi ca la o eventuală reeditare să fie introduse mai multe subcapitole, astfel încât actul lecturii să fie uşurat şi gândirea cititorului să poată decela mai bine informaţia şi punctele de vedere.

[1] Carmen Dărăbuş, Despre personajul masculin. De la unitatea androginică la disiparea postmodernă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj, 2019