LECTURI PARALELE

Adrian Ţion
critic literar şi prozator, Cluj

Raza de lumină a unei pasiuni[1]

Din producţia de cărţi lansată de Editura Romhelion din Bucureşti în colecţia Vise spulberate, romanul Bufniţa de pluş (2014) de Ion Dulugeac îndeplineşte rolul unui nucleu tematic major şi original din care îşi trag firele epice în mod progresiv celelalte romane din serie, scrise în avalanşă confesivă de autorul bucureştean în anii care au urmat. Sunt subiecte tratate în cheie realistă, care gravitează în jurul unui ax prozastic devorator, maximal, dezvăluind din primele pagini o mare pasiune: dragostea pentru cal, acest animal nobil. Un grandios expozeu tehnic şi fictiv se clădeşte pe temeiul acestei pasiuni. Tot fluxul romanesc, unitar din punct de vedere stilistic şi conceptual, autoreferenţial în proporţie de 70 sau 80 % – din care amintim Paradisul decăderii (2015), Cotul destinului (2016), Vise spulberate (2016) şi Povara condamnării (2017) – stă sub semnul acestei iubiri nemărginite pentru creşterea cailor şi promovarea lor în spaţiul românesc dâmboviţean. Este tăvălugul narativ de bază al ciclului, transferat în spaţiul ficţionării transparente, în care este aşezat eroul principal Ioan Brâncovenescu, el însuşi mare crescător de cai, mai exact „cel mai mare crescător de cai din România din acea epocă”, după cum îl gratulează naratorul pe simpaticul proprietar al Academiei Ecvestre Mogoşoaia.

Bufniţa de pluş este o introducere în această lume a hipologilor pasionaţi de munca lor, ţintind rezultate şi performanţe. Romanul e scris după reţeta unei cărţi de succes, într-un limbaj curat, accesibil, cu scurte descrieri pentru integrarea personajelor în cadrul real al povestirii, cu dialoguri vii, antrenante, fără zorzoane, dar cu bogat conţinut informativ-tehnicist, fără preţiozităţi stilistice savante. Preţiozităţile sunt doar de ordin monden, specifice acestui gen de scrieri: maşini de lux, băuturi fine, ţigări adecvate, haine de marcă, lume bună. Autorul îi creează personajului central ascendenţe nobiliare ce merg până la familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, făcând legătura cu vechile familii boiereşti din Ţara Româ­nească. Distincţia, eleganţa crescătorului de cai e subliniată prin gusturile lui de aristocrat rafinat care ies la iveală cu orice prilej. El e „îmbrăcat într-un costum Armani, cu cravată Versace şi mirosind a Charel”; consumă Whisky, „eu vreau numai Dimple sau Chivas Regal”; e interesat de maşini din gama Chrysler, are „o geantă neagră din piele de Cordoba”etc. Astfel descris, prozatorul îşi poartă personajul din apartamentul deţinut în Bucureşti pe proprietatea lui de la Mogoşoaia unde sunt grajdurile şi la Universitatea din Iaşi unde susţine sesiuni de referate în vederea obţinerii unui doctorat în zootehnie. Intră în relaţie cu oameni importanţi ai vieţii universitare, cu politicieni influenţi. Referatele lui sunt extrase din lucrarea mai amplă Metode de management în creşterea cailor de rasă pentru sporturile hipice din România şi cunosc un răsunător şi rapid succes. În discuţii, deplânge crudul şi nedreptul adevăr conform căruia Bucureştiul e singura capitală din lume unde nu există hipodrom. Se angajează să susţină ideea construirii unui hipodrom, stabileşte legături cu oameni interesaţi să cumpere cai de rasă de la el, cum este americanul Mortymer născut la Bacău, crescut în Israel şi stabilit în USA. Interesele lui exclusiv cabaline îl ţin legat de angajaţii săi din herghelie, oameni simpli şi hâtri, devotaţi trup şi suflet stăpânului. Cu aceştia poartă dialoguri fireşti, amuzante, arătându-şi deseori mărinimia şi făcând cu ei ceea ce se numea „culturalizarea maselor”, adică dă explicaţii ca de dicţionar unor cuvinte necunoscute de aceştia, cum ar fi Bachus, admonestându-i şugubăţ să nu urmeze calea zeului grec. De fiecare dată când trece pe la caii lui favoriţi le strecoare o bucăţică de zahăr în gură şi-i mângâie cu afecţiune. Pe potcovar îl instruieşte din carte cum să execute potcovirea cailor pentru ca aceştia să performeze, se îngrijeşte îndeaproape de calitatea furajelor, vrea să ridice interesul românilor pentru caii de curse. A iubi caii înseamnă a face şi ceva important pentru ei.

Referatul citit la Facultatea de Zootehnie din Iaşi, în 2005, cu titlul Studiul raselor de cai în lume, stârneşte vii aplauze, doctorandul e felicitat mereu, pretutindeni, toţi roiesc în jurul lui, vajnic bărbat bine dotat fizic şi intelectual, după care studentele întorc admirativ capul sau îşi dau coate. El îmbracă tipologia eroului-şablon, impecabil, imbatabil, frumos şi manierat, dintr-un roman de succes. E evident că Ioan Brâncoveanu are un ego exacerbat şi electrizează spiritele prin personalitatea lui accentuată, manifestată cu orice ocazie în relaţiile cu oamenii. Sunt conturate alte câteva profiluri de personaje, mai mult prin dialog cu acesta, cum ar fi profesorul Vasile Ujică, secretarul general al Ministerului Agriculturii Sorin Chelmosu, profesorul Usturescu, ironizat colegial Mujdei, Amedeo Cosmănescu, profesorul Şonescu, cel care îi propune să intre în programul european Leonardo da Vinci pentru realizarea planurilor sale ambiţioase. Din discuţiile lor se desprind o seamă de tehnici şi catalogări aduse la zi referitoare la creşterea şi îngrijirea cailor. În procesul de selecţie al cailor sunt incluse cele trei direcţii fundamentale ale hipologiei: rasa, morfologia şi performanţa. Autorul face risipă de informaţii din domeniu, astfel că scrierea extrem de bine documentată pare un roman-eseu despre cai şi povestea lor în istoria omenirii şi în prezentul României. Ingeniozitatea autorului face ca interesul cititorului să fie mereu antrenat prin observaţii de prozator şi vivacitatea dialogului. Fiind un erou exemplar, admirat de femei, Ioan Brâncoveanu, deşi familist, nu rezistă tentaţiei de a se lăsa iubit de moldovence apetisante, surorile Luciana şi Rodica bunăoară, dar o respinge pe Anastasia, dintr-un sentiment de plictis şi autosuficienţă.

Drumul eroului e ascendent. Calcă din succes în succes, astfel că, atunci când, seara, rătăceşte prin Copou şi ajunge la teiul lui Eminescu, îi vine ideea să tipărească o carte de specialitate (aceasta?) şi să facă lansarea ei la susţinerea doctoratului său. Dar norii se adună deasupra destinului eroului şi romanele următoare din serie vor detalia curbura destinului celui ajuns să cunoască şi reversul medaliei.

Romanele lui Ion Dulugeac devoalează cu eleganţă şi empatie fenomenul hipic trăit şi studiat. Lectura te duce cu gândul la performerul Felix Ţopescu, ofiţerul de cavalerie, membru al echipei hipice a României care a participat la Olimpiada de la Berlin din 1936,  tatăl celebrului crainic sportiv care s-a stins în 2018.  Desigur, aceste romane vor încânta pe toţi cei ce iubesc sincer şi pasional calul –, elogiat aşa de frumos în romanele lui Ion Dulugeac, dar nu numai pe aceştia. „Lumea bună e înţesată de iubitorii de cai”, crede cu tărie prozatorul şi anexează catrenul de o sinceritate şi de-o simplitate cuceritoare: „Prin galop în viaţa mea,/ Ei parcurg un drum de rai./ Şi nu-mi pot imagina/ Viaţa asta fără cai”.

[1] Ion Dulugeac, Bufniţa de pluş, Editura Romhelion, Bucureşti 2014