LECTURI PARALELE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

„Trandafirul lui Basarab”[1]

Volumul Trandafirul lui Basarab, semnat Mihai Man, ne este prezentat ca ficţiune istorică, încă de la începutul cărţii. O are ca redactor pe Corina Victoria Sein, şi este o carte self published de autor, prin intermediul Amazon, în 2018.Autorul este timişorean, se află la primul său volum de proză şi a mai publicat două cărţi de versuri şi o traducere. Cum nu sînt o fană a lui Sadoveanu, trebuie să recunosc că m-a nemulţumit puţin că mi se arăta să citesc o carte ce risca, măcar după epoca aleasă pentru acţiune, să fie plictisitoare. Dar autorul a compensat, frumos şi lin, prin scriitură.

De altfel, o bună carte de vizită pentru acest volum ne-o oferă chiar autorul, în debutul cărţii: „În egală măsură dedic cartea memoriei principelui Radu cel Frumos Basarab al Ţării Româneşti (domnitor între 1462-1475), ale cărui convingeri şi fapte în sprijinul ţării sale au fost deseori trecute sub tăcere de istorici şi cronicari, inclusiv datorită orientării sexuale diferite pe care nu ţinea să şi-o ascundă şi care, într-o societate ipocrită cum era cea din epoca feudală, nu dădea bine în cronici.”

Asta aşa, ca să ştim de la început despre ce vorbim. Şi nu, autorul nu a ţinut să ascundă multe, ci, pe lîngă ipocrizia sutanelor, chiar de rang înalt, a prezentat şi tradiţionala trădare. Dăm aici şi de clerul vremii, cu aceleaşi metehne, dar şi de cîrdul de paharnici, spătari, logofeţi sau ce-or mai fi, de intrigi de la curte, de atacuri, replieri, negocieri de alianţe şi, cum deja menţionasem, clasicele trădări. Ingrediente bune pentru a duce lectura cărţii spre masochism. Şi totuşi, nu e aşa. Ceea ce m-a mirat şi m-a şi bucurat. Pentru că, prin scriitura frumoasă poţi încînta chiar dacă vorbeşti despre un chibrit.

Cartea are pasaje multe şi relativ scurte ce-mi amintesc de textul de ziar, spart prin intertitluri. Ele (pasajele) sînt bine construite, garnisite cu o vastă cultură a autorului, cu rezultatele documentării lui asupra epocii (dar, iar, un prilej de frustrare pentru mine, care m-am gîndit mai mult decît mi-ar fi plăcut, pentru un roman, pînă unde ţine istoria, de unde începe ficţiunea, şi dacă liantul dintre cei doi plauri e făcut fără stridenţe faţă de trecut). Şi probabil e fără stridenţe – dar aici depinde şi cît de „român verde” se consideră cititorul. Pentru că, în plăcutul ping-pong dinspre dialog spre descriere, Kasim, Trandafir, Radu şi alţii chiar trăiesc. Vedem felul în care se fac şi se desfac iubiri în lumea lor, şi scene în care sentimentul este punctat de... aţi ghicit!... sex! Adică exact ca şi viaţa noastră: „Erau amândoi goi sau, mai degrabă, înveliţi în îmbrăcămintea de eter şi fericire divină care se spune că îi înveşmântase pe strămoşii oamenilor în grădina Edenului. Acel eter şi acea fericire care iau naştere în spirit şi care răzbat prin toţi porii trupului, încât cei care percep acest fenomen pot ghici o aură pe jumătate vizibilă şi pe jumătate intuită radiind din omul îndrăgostit.”

Pasajele/capitolele în care e împărţit volumul îţi aduc o bună respiraţie între idei, între tablouri, dar, cu un lipici aparte, pe care îl au cei hăruiţi spre scris – este ceva acolo care te face să treci la capitolul următor, fără să laşi cartea din mînă. În multe din zonele ultimelor rînduri unui capitolului, autorul vine cu o cugetare proprie, cu un gen de concluzie, cu o imagine frumoasă, care îţi rămîne în minte, şi, mai tîrziu, te pomeneşti că începi să măsori lucruri cu ea. Probabil exact asta înseamnă un scriitor bun, nu? A crea metrică. Poate o idee care mi-a marcat cel mai tare gîndurile de după închiderea cărţii este aceasta: „Radu Basarab, cu oastea domnească şi Kasim cu otomanii de la Dunăre, având sprijin în avangarda oştii lui Suleiman îi loviră dinspre vest şi îi împinseră în apele reci şi învolburate, morminte lichide, anonime şi fără cruce.” Şi Dunărea va fi, de acum, altfel, pentru mine...

Au rămas lucruri pe care nu le înţeleg. Personajele sînt bine conturate, au adîncimi, au credibilitate, acţiunile se înlănţuie interesant. Şi totuşi, rămîi cu întrebări. Şi te uiţi, ca la un teatru de păpuşi, puţin de deasupra, şi te întrebi de ce s-au întîmplat una sau alta, sau cum va curge pe mai departe ceva ce a pornit sub ochii tăi. Dar autorul are un răspuns: vor urma două noi volume, care vor aşeza lucrurile şi mai mult, spre buna înţelegere. Deocamdată, aceste întrebări rămîn drept nadă pentru cititorul deja cîştigat.

[1] Mihai Man, Trandafirul lui Basarab, self published/Amazon, 2018