LECTURI PARALELE

Florea Lucaci
eseist, Arad

Noica sau despre o viaţă sub imperativul ideii

La finele anului trecut, de sărbători, Editura Eikon din Bucureşti a făcut un frumos cadou iubitorilor de filosofie. Este vorba de o carte semnată de Ioan Biriş, şi anume Constantin Noica Holomeria simbolică^[1]. Cartea distinsului profesor, prin problematică şi demersul analitic, este un elogiu exemplar adus ideii de filosof şi filosofie. În sensul acestei aserţiuni putem justifica următoarea afirmaţie: Constantin Noica aparţine filosofiei şi nu lumii de întâmplări a oamenilor^[2]. În susţinerea ideii pot fi aduse multe argumente, dar în economia unei simple cronici de carte am în vedere două, suficiente cred, adică:

1. În prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple^[3], Constantin Noica lasă să se înţeleagă că aspiră la un sistem filosofic, ideal posibil într-o cultură de tip geometric, controlată de principiile gândirii logice, nicidecum într-o cultură de tip istoric. Întreaga sa viaţă a fost credincios idealului asumat şi adoptând exigenţa ca principiu imperativ în cercetare, îşi va distila ideile din operele lui Platon, Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger, a marilor filosofi care au marcat istoria gândirii. Deşi Noica îşi proiectează sistemul în conexiune cu marea filosofie, el stăruie pentru valorificarea potenţialului limbii române, deoarece crede că „poartă cu ea întregul logos-ului, chiar dacă nu este limbă universală”^[4], fiind astfel potrivită să însufleţească gândirea şi să-i dea întruchipări originale.

2. Noica dă o neconvenţională definiţie filosofului, indicându-l pe Hegel şi modul în care poate să apară o autentică problemă filosofică. Astfel, el afirmă că „deosebirea dintre filosof şi ceilalţi este că într-o aserţiune obişnuită, ca «pomul este verde», oricine se gândeşte la pom şi la verde, în timp ce filosoful întreabă ce însemnează «este»”^[5]. De ce micul cuvânt „este”? Întrucât deschide spaţiul logic în care se constituie lumea gândirii. „Trebuie să reflectăm la sensul cuvântului a fi; în afara acestei reflecţii, nu există decât vorbe goale şi metafore poetice”^[6]. Că Noica şi-a trăit viaţa sub imperativul ideii, a conceptului de filosof, rezultă şi din proiectul unei cărţi intitulată Autobiografia unei idei.

Aşadar, este firesc ca Ioan Biriş să nu scrie o biografie, ci să-l caute pe Constantin Noica exclusiv în lumea de idei a cărţilor sale, precum şi pe traiectul unor afinităţi ideatice cu filosofia universală. Prin urmare – susţine autorul – „ne interesează, în paginile acestei cărţi, o problemă fundamentală şi soluţia acesteia în concepţia filosofului român: problema holomeriei, respectiv logica partitivă de acest tip, o logică în care o parte, un individual reuşeşte să fie de puterea întregului.”^[7] În mod concret, Ioan Biriş este preocupat să descopere acea idee care îi conferă filosofului nostru originalitate nu doar în cadrul filosofiei româneşti, ci şi al celei europene. În acest sens, este deosebit de elocvent ultimul capitol, în care se face o analiză comparativă între holologia lui Brentano, mereologia lui Lesniewski şi holomeria lui Noica. De altfel, concepţia lui Noica privind ideea unei logici hermeneutice, distinctă ca principiu şi soluţii de a logicienilor austriac şi polonez, a fost abordată de Ioan Biriş şi la Congresul Mondial de Filosofie de la Atena, din 2013. Comunicarea a generat întrebări, dispute şi, desigur s-a luat notă despre contribuţia filosofului nostru la lămurirea posibilelor premise privind logica partitivă. Or, în acest fel s-a evitat o situaţie similară faţă de cunoaşterea poziţionării logicienilor Ion Petrovici şi Edmond Goblot relativ la universalitatea legii variaţiei inverse a conţinutului şi sferei noţiunilor. Deşi Ion Petrovici a demonstrat cu câţiva ani înainte de Goblot că legea raportului invers dintre conţinut şi sferă nu se aplică genurilor supreme, precum ar fi categoria de fiinţă, ci doar în cazul noţiunilor încapsulate sau înseriate, contribuţia filosofului român a rămas necunoscută. De aici imperativul toate la timpul lor, altfel există riscul ca recuperările istorice să fie taxate de unii ca protocroniste.

Pentru a înţelege geneza cărţii lui Ioan Biriş, consider necesar să ne referim pe scurt şi la Simpozionul Naţional Constantin Noica. La centenarul naşterii, adică 2009, Academia Română a constatat că-i este interzis să cinstească memoria filosofului Constantin Noica, adică să-i publice în ediţie critică opera, întrucât a devenit între timp marfă şi a căzut sub noţiunea de copyright. În această situaţie, la iniţiativa academicianului Alexandru Surdu, s-a organizat Simpozionul Naţional Constantin Noica într-o formulă inedită, respectiv itinerantă atât în sens cronologic, de la prima carte, Mathesis sau bucuriile simple (1934), la ultima, Scrisori despre logica lui Hermes (1986), cât şi geografic, prin oraşele şi universităţile din România. Ei bine, Ioan Biriş nu numai că a venit cu comunicări^[8] originale la toate cele unsprezece ediţii de până acum, dar a fost şi co-organizator la trei dintre acestea.

Dacă ne referim acum la conţinutul cărţii Constantin Noica Holomeria simbolică, se cuvine să evidenţiem faptul că Ioan Biriş a căutat să pună în lumină imaginea unui filosof pentru care demersul logic nu este un simplu instrument metodologic, ci o formă de cultură exemplară. În acest sens, el recuperează şi valorifică analitic modul în care gândirea lui Constantin Noica se constituie în timp, de la o carte la alta, prinzând forme adecvate unei culturi animate de spiritul matematic, în care „treptele realului”, de la Platon şi Aristotel până la Kant şi la modulaţiile fiinţei în câmpul limbii române, devin substanţa întrebărilor metafizic-filosofice.

Ioan Biriş îşi structurează cartea în douăsprezece capitole, ceea ce presupune, pas cu pas, o descriere analitică a evoluţiei gândirii lui Noica şi concretizarea sa în forme conceptual-operaţionale. Aşa se explică de ce bucuria simplă, aceea de a gândi, este un sentiment ce însoţeşte raţiunea opţiunii pentru o cultură de tip geometric, cea care a dat identitate Occidentului. Că Noica dorea ca acest ideal să fie asumat şi în gândirea şi viaţa românului reiese indirect din năduful exprimării sale, adică: : „Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei. […] Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte ori spiritualiceşte, simţim că nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eternă; vrem o Românie actuală.”^[9] Noica îşi justifica astfel opţiunea la filosofia occidentală. Plecând de aici, Ioan Biriş concepe o paralelă Kant – Noica, analiză din care rezultă patru idei-forţă care pot restructura gândirea, implicit un model cultural. Între acestea, individualul este ideea care va face carieră în filosofia lui Noica, regăsindu-se ipostaziat sub diverse forme, în chip de metaforă în Şase maladii ale spiritului contemporan, concept ontologic în Devenirea întru fiinţă, simbol logic, adică holomerul, în Scrisori despre logica lui Hermes. Încă de atunci, cu Mathesis sau bucuriile simple, tânărul Noica „se arată fascinat de metodologia matematică, fiind convins de faptul că întreaga cultură europeană este una de tip matematic-geometric”^[10].

Am insistat asupra primului capitol întrucât aici se regăsesc premisele construcţiilor ideatice ce compun întregul cărţii, adică în acest context se afirmă ideea de individual, care intră ca parte în logica relaţiilor, ca agent în logica invenţiei spirituale, constituie referinţa esenţială în metodologia identităţii, intră în calculul logicii partitive etc. Analizând ideile lui Noica, Ioan Biriş evidenţiază modul în care un filosof îşi asumă ceea ce am putea numi „obligaţiile filosofiei”, în acest caz tematizarea unei idei, individualul care dă holomeria, adică imaginea unui concept ca un spaţiu al relaţionării filosofului atât la filosofie, cât şi la ştiinţa contemporană.

Problematica individualului este pentru Noica obsesivă, fiind legată de holomer şi logica partitivă, respectiv proiectul său de logică hermeneutică. Din ceea ce scrie Noica şi, desigur, evidenţiază şi Ioan Biriş, individualul este înţeles ca o funcţie ce are un spaţiu logic. În matematică funcţia este definită ca relaţie care asociază unor elemente dintr-o mulţime (domeniu) elemente dintr-o altă mulţime (codomeniu). Or, de aici reiese că individualul ca funcţie are atribute active, de compunere. Se poate susţine că într-un anumit contex individualul poate fi interpretat ca având funcţie creativă. Din perspectiva logicii, această chestiune, creativitatea, este o stare paradoxală, deci inacceptabilă. Mai precis, atât deducţia, cât şi inducţia „conduc la pierderea individualului”. Soluţia lui Noica este a câmpului logic, care ar permite „o «împlântare» directă a generalului în individual”. Numai că o asemenea posibilitate „este un act demiurgic, de aceea Noica ne spune că metodologia invenţiei spirituale are nevoie de un act de decizie”^[11]. La acest nivel, individualul se identifică în Demiurgul lui Platon, care şi el „împlântă” generalitatea celor două modele în individualitatea unei existenţe, respectiv când foloseşte modelul fiinţei veşnice, atunci „desăvârşeşte totul ca ceva frumos”, iar când foloseşte modelul devenirii veşnice, atunci „el va săvârşi totul ca ceva departe de a fi frumos”^[12]. Într-o imagine sintetică şi în spiritul logicii lui Hermes, Noica vine cu exemplul romanului, care şi el este o lume, anticipând cu două decenii un calcul logic. „Un roman desfăşoară spaţiul logic n-dimensional al câte unui erou. Cu fiecare frază se dă un chip provizoriu funcţiei. Întregul contopeşte spaţiile într-unul: chipul individualului.”^[13]

Funcţia de agent activ, creator, al individualului face obiectul unei analize legate de indentitatea culturală. Desigur, referinţa este dată de manifestările vii din artă, literatură, filosofie, din varii domenii ale culturii, într-un moment istoric pentru România, perioada interbelică, în care conştiinţa critică a identităţii naţionale generează pentru Noica o problemă, şi anume: „cum poate o «indivualitate» să se  ridice la puterea universalului, cum poate joncţiona cu ordinea generală?” În studiile cuprinse în Modelul cultural european, Noica va încerca să înţeleagă „individualităţile culturale”, implicit cea românească, din perspectiva „raportului fundamental Unu-multiplu”^[14]. Chestiunea va fi reluată în Devenirea întru fiinţă şi în Scrisori despre logica lui Hermes, lucrări în care, din perspectivă ontologică şi a logicii hermeneutice, ne sunt date modele conceptuale operaţionale întemeiate pe holomer şi calculul relaţiilor I-D-G, concretizate în şase tipuri de judecăţi specifice (krinamenul) şi trei tipuri de raţionamente (synalethismul) cu variantele aferente. 

Ei bine, în cartea sa Ioan Biriş va căuta să problematizeze şi să lămurească unele dintre ideile lui Noica care ridică semne de întrebare. În acest sens, va proceda la analiza limbajului hermeneutic, înţeles ca limbaj-acţiune, deoarece exemplele filosofului nostru ţin de „situaţia holomerică din interiorul trinităţii creştine, despre situaţia holomerică logos-limbă, despre umanitatea socratică etc.”^[15] Totodată, apelul la logica analogiei i-au permis să facă o serie de observaţii care lămuresc un anume „exces de semnificaţie”. Originalitatea ideilor lui Noica sunt evidenţiate de Ioan Biriş şi prin subtile analize şi referinţe la unii logicieni contemporani.   

Limitat de spaţiul dat unei cronici, nu închei fără să semnalez importanţa şi originalitatea cărţii Constantin Noica, Holomeria simbolică, semnată de Ioan Biriş. Autorul ne convinge că şi Noica a tins să fie un holomer, aspirând ca prin rostirea filosofică românească (partea) să ne integrăm în marea cultură europeană (întregul), asumându-ne-o şi dând seamă de identitatea sa.

^[1] Ioan Biriş, Constantin Noica Holomeria simbolică, Editura Eikon, Bucureşti, 2019.

^[2] Dacă acceptăm distincţia lui Platon dintre esenţă şi aparenţă, atunci din perspectiva unei analize filosofice trebuie să excludem orice referiri legate de mişcarea legionară, de închisorile comuniste sau alte întâmplări din viaţa lui Noica. 

^[3] Cartea a apărut în 1934, când autorul avea doar 25 de ani.

^[4] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 144.

^[5] Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 43 (51).

^[6] Pierre Aubenque, Problema Fiinţei la Aristotel, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 129.

^[7] Ioan Biriş, Op. cit., p. 9.

^[8] Aceste comunicări revăzute şi rescrise parţial se regăsesc în ordonarea logic-coerentă a capitolele cărţii Constantin Noica Holomeria simbolică.

^[9] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp.7-8.

^[10] Ioan Biriş, Op. cit., p. 41.

^[11] Ibidem, p. 73.

^[12] Platon, Timaios, în Opere, vol. VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 142 (27 d – 28 a – b );

^[13] Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed.cit., p. 128 (283).

^[14] Ioan Biriş, Op. cit., pp. 93-94.

^[15] Ibidem, p. 264.