logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Horia Ungureanu
prozator, Arad

 

Aradul văzut din Turnul de apă[1]

 

logoCa mulţi alţi semeni de-ai mei, trăiesc şi eu (convieţuiesc cu mine însumi) într‑un mic paradox: îmi place să văd, să cunosc lumea, dar nu-mi place să călătoresc. Aşa că mă adaptez. Vreau să spun că mă plimb prin lumea largă stând comod, în fotoliu, citind sau uitându-mă la televizor. La filme documentare, la emisiuni culinare, la trasee turistice. Printre altele, mă impresionează (uneori chiar mă emoţionează) oraşele europene de astăzi, cu străzile, monumentele şi clădirile care înmagazinează în arhitectonica lor inegalabilă o întreagă istorie. Viena, Brno, Praga, Budapesta, Barcelona, Roma, Paris…

Dar şi Aradul, din punct de vedere arhitectural, este un oraş european sută la sută. Arhitectonica străzilor şi clădirilor sale reprezentative reflectă (ca o oglindă fidelă) stilurile care au dominat Europa în ultimele două veacuri: seccesion, modernist, baroc, renascentist, eclectic, clasic sau neoclasic. Stau mărturie despre acest fapt incontestabil vestitele palate edificate de-a lungul timpului şi care dăinuie, măreţe, şi astăzi: Palatele Szantay şi Bohuş, Neuman sau Cenad, Palatul Administrativ, Palatul Culural, Palatul Herman. Strada Cloşca, în întregul său, poate fi trecută, fără nicio ezitare, în această înşiruire de frumuseţi arhitecturale arădene.

Chiar şi Turnul de apă.

Turnul de apă este o construcţie emblematică a Aradului. Toată lumea ştie cum arată, unde este amplasat şi la ce a servit Turnul de apă. Este chiar un reper. Fie ca loc, ca localizare, ca punct de orientare („lângă Turnul de apă”, „dincolo de Turnul de apă”, „peste drum de Turnul de apă” etc), fie ca moment distinct în evoluţia istorică şi culturală a urbei noastre. În modernizarea ei. Turnul de apă a făcut şi încă face parte din viaţa cotidiană a noastră, a arădenilor. Aşa că nu este de mirare că, până la urmă, s-a găsit un arădean care s-a gândit că trebuie să scrie o carte despre Turnul de apă. Iar faptul că acest arădean este nimeni altul decât profesorul Horia Truţă, iar nu-i de mirare. Doar ştim cu toţii că domnia sa se ocupă de istoria Aradului încă de pe vremea când „tăifăsuia pe laviţă” cu jurnalistul Dan Codre.

Bănuiesc că lucrarea Turnul de apă şi împrejurimile (de care ne vom ocupa în rândurile care urmează) face parte dintr-un proiect mai amplu al lui Horia Truţă, acela de a ne prezenta Aradul, în întregul său, dar pe fragmente bine delimitate urbanistic, istoric şi cultural, adică de a reconstrui Aradul de astăzi pornind de la ceea ce se ştie despre el din mărturii, scrieri, descrieri şi hărţi mai vechi sau mai noi. Veţi spune că asta au făcut-o şi alţii, înaintea domnului Horia Truţă. Foarte adevărat. Numai că în demersul său cultural, profesorul Horia Truţă este atent şi la personalităţile care au dat sau dau viaţă astăzi Aradului, personalităţi pe care le aşază, firesc, în casa în care au locuit sau locuiesc încă şi creează. Cu adresă precisă: stradă şi număr de casă. Astfel că, dintr-odată, ca şi când ar mânui o baghetă magică, strada şi casa despre care vorbeşte prind viaţă.

Volumul Turnul de apă şi împrejurimile este structurat în trei secţiuni mari, la care se adaugă o Prefaţă, 5 Anexe şi o Bibliografie. Prima secţiune se ocupă de geneza şi evoluţia urbanistică a Aradului modern, a doua secţiune, mult mai extinsă, vorbeşte despre alimentarea cu apă a Aradului în sistem centralizat, despre tehnologia exploatării apei şi, legat de asta, despre Turnul de apă şi, mai apoi, despre Galeriile Turnul de Apă. În secţiunea a treia ne sunt prezentate (mai ales urbanistic şi arhitectural stilistic) treisprezece străzi, un parc şi o piaţă.

După cum precizează autorul în Prefaţă, „În lucrare se prezintă clădiri, monumente, personalităţi, evenimente (…), discursul fiind structurat spaţial, pe principalele puncte de interes alese de autor: Turnul de apă, Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare, Piaţa Catedralei, Piaţa Sârbească şi împrejurimile”.

În secţiunea întâi a lucrării, Aradul modern: geneză şi evoluţie urbană, autorul vorbeşte despre Aradul secolului al XVIII-lea, o localitate de câmpie, aflată mai mereu sub stăpânirea „apelor stătute şi a miasmelor”, iar vara, locul apelor stătute „era luat de un praf gălbui-albicios care, în zilele caniculare, plutea răscolit de uşoare adieri şi de forfota străzii”.

„Într-o schiţă executată în 1752, inginerul militar chezaro-crăiesc Suly prezenta Aradul ca fiind o aşezare urbană incipientă, înconjurată de o pădure deasă, traversată de la est la vest de un braţ nordic al Mureşului”, Mureşul Mic, braţ care „împărţea oraşul în două: Civitas Germanica (oraşul german) şi Civitas Rasciana (oraşul sârbesc)”.

Civitas Germanica (Die Deutsche Stadt) era ocupat de coloniştii germani, în general meseriaşi, care s-au stabilit şi au dezvoltat Aradul pe axa sud-nord, din actuala Piaţă Avram Iancu până în dreptul Primăriei de astăzi. Ei au trasat şi ocupat, printre altele, şi Herren Gasse (strada Domnilor), actuala stradă Eminescu. Civitas Rasciana (sau Raczvaros, sau Die Raitzen Stadt) se întindea spre sud, pe malul drept al Mureşului, pe câtă vreme Walachay (părţile româneşti) se afla în „perimetrul actual al străzilor Andrei Şaguna, Episcopiei, Ştefan Cicio-Pop” şi era populată în general de agricultori şi crescători de vite.

Prezentând Aradul în evoluţia sa istorică, autorul ne vorbeşte despre trecerea de la străzile acoperite cu pământ sau „nisipate cu material scos din Mureş”, la cele pavate cu piatră brută, piatră spartă, macadam şi piatră cubică, de la casele construite perpendicular pe stradă, la cele „închise în careu”, sau la cele oblonge, edificate paralel cu strada.

„Sfârşitul anilor 1800 şi începutul veacului următor au marcat (…) naşterea arhitecturii urbane moderne în întregul Imperiu Austriac, fapt care nu putea trece neremarcat nici la Arad”. Atunci au fost constrite, printre altele, Biserica Reformată (1852), Biserica-Catedrală Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (1862-65), Reşedinţa Episcopală Ortodoxă (1880), Palatul Seminarial (1885) sau Palatul Sârbesc (1913). Tot în acea perioadă, mai precis în 1896, pe strada P.I. Ceaicovschi, a fost ridicat Turnul de apă, o instalaţie indispensabilă bunei funcţionări a apeductului civil din oraş.

Tocmai despre acest Turn de apă şi despre apeductul civil arădean se vorbeşte în a doua secţiune a cărţii profesorului Horia Truţă. Astfel, aflăm că până în 1896, când a fost edificată instalaţia centralizată de alimentare cu apă a oraşului, aceasta (adică apa) se scotea din Mureş, din canalele afluente, din fântâni sau din puţuri cu acţionare manuală. Apa din fântâni era de proastă calitate, „încărcată cu materii organice şi multe săruri, caldă (…) şi cu gust de putregai” (iz provenit probabil de la buştenii cu care erau căptuşite unele fântâni).

Primele turnuri de apă au fost construite în Cetatea Aradului (1858), la gara feroviară (1897), la Macea (1881 – bazin aşezat în turnul Castelului), apoi la conacele de la Conop, Odvoş, Petriş, Şofronea. Creşterea consumului de apă a determinat şi mărirea numărului şi a adâncimii puţurilor forate pentru captarea apei, ajungându-se până la 423 de metri (Indagrara, 1948). De altfel, în acest capitol, autorul ne prezintă cronologic procesul de edificare a sistemului de alimentare cu apă a Aradului, de la primele demersuri (1885) până la construirea Turnului de apă, a apeductelor şi  la forarea puţurilor, cronologie care începe în 1885 şi se încheie în 2016, an în care, de acest sistem, beneficiau 275.000 de locuitori ai Aradului şi 118.000 de locuitori din judeţ. În acest context, autorul alocă un număr impresionant de pagini (23) edificării şi funcţionării Turnului de apă şi, apoi, a Galeriilor Turnul de Apă, folosind o mulţime de schiţe, planşe şi fotografii, unele inedite. Despre Galeriile Turnul de Apă aflăm că, începând din 1996, oferta culturală a galeriilor cuprinde expoziţii temporare şi permanente de artă contemporană arădeană, un muzeu al apei şi al pompierilor, sală de conferinţe, activităţi de club, expoziţii în aer liber şi belvedere.

Partea cea mai extinsă a lucrării lui Horia Truţă este dedicată unor spaţii publice: străzi (13 la număr), parcuri şi pieţe. Ne sunt prezentate pe rând strada P.I. Ceaicovschi, Parcul Reconcilierii Româno-Maghiare, străzile Ioan Calvin, Mihai Eminescu, Episcopiei, Ioan Popovici Deseanu, Piaţa Catedralei, străzile Ioan Russu Şirianu, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Ioan Meţianu, George Bariţiu, Academia Teologică, Emanoil Gojdu şi Alexandru Gavra. În prezentarea fiecăruia dintre aceste „obiective”, autorul foloseşte acelaşi algoritm: localizare şi delimitare, denumiri succesive, clădiri reprezentative din punct de vedere cultural sau politic, foşti sau actuali locatari (dintre cei cu notorietate recunoscută).

Astfel, aflăm că, de exemplu, pe strada Ceaicovschi a existat (până în 1977, când a fost demolată) Capela Sfântului Florian, ctitorie a berarului Thomas Jung, iar la numărul 26 a locuit profesoara Felicia Constantinescu, mama dramaturgului (era să spun, de tristă amintire) Paul Everac; pe strada Ioan Calvin au funcţionat, de-alungul vremii, mai multe fabrici: de mobilă, Muller Henrik (la numărul 13) şi Kenderessy Ludovic (la numărul 38), de oglinzi (Pinter & co, la numărul 39), de piepteni Riedl Edmund (la numărul 50), sau cea de mobilă, SA Leopold Bruckner (la numărul 15). Tot pe această stradă, dar la numărul 4, s-a aflat locuinţa poetului şi profesorului (i-a fost profesor şi tatălui meu, la liceul Moise Nicoară, prin anii 1920) Al. T. Stamatiad, precum şi redacţia revistei Salonul Literar; pe strada Eminescu se află clădirea fostului hotel Crucea Albă, în saloanele căruia au fost găzduite personalităţi celebre ale vremii, precum împăratul Franz Josif, muzicienii Franz Liszt, Johann Strauss, Johannes Brahms, Pablo Casals, scriitorii I.L.Caragiale, G. Coşbuc, Octavian Goga, Morics Zsigmond şi alţii; la numărul 3, pe aceeaşi stradă, a trăit şi creat mulţi ani prozatorul Florin Bănescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, coordonator al Cenaclului din Arad al U.S.R., la numărul 17 a fost locuinţa pictorului Pavel Alaszu, la numărul 18, Palatul Diecezan, la numărul 30, reşedinţa Protopopiatului Ortodox Român din Arad, la numărul 37, Palatul Tribunei, iar la 55-57, Casa Jelen (un complex cultural, proprietate a scriitorului Böszörmeny Zoltan).

O astfel de înşiruire (ca cea de mai sus) poate fi plictisitoare pentru cititori, dar eu consider că astfel de informaţii, pe care nu le găseşti oricând şi oriunde, pot prezenta interes şi importanţă pentru cei care doresc să cunoască (mai îndeaproape şi mai amănunţit) istoria culturală a Aradului, aşa că îmi permit să reţin atenţia cititorilor cu încă unele informaţii de acest tip.

Deci, continuâd demersul de mai sus, pe strada Ioan Russu Şirianu, la numărul 2, au funcţionat locuinţa şi atelierul cunoscutului arhitect Lajos (Ludovic) Szantay, cel care a proiectat clădiri celebre în oraş, precum Palatul Cultural sau Biserica Evanghelică; pe strada Ştefan Cicio-Pop, casa de la numărul 3, a găzduit nu numai reşedinţa familiei dr. Ştefan Cicio-Pop, ci şi sediul Consiliului Naţional Român, de aici lansându-se în 1918 apelul Către Naţiunea Română şi tot „în acest imobil au fost luate măsurile pentru organizarea Gărzilor Naţionale”; casa de raport de la numărul 16, construită după planurile arhitectului Milan Tabacovici, marchează debutul stilului secession în arhitectura Aradului; la numărul 18 s-a aflat locuinţa scriitorului Poiană Volbură – Năsturaş, poet şi prozator, „amintit de Nicolae Iorga printre vechii semănătorişti”.

Strada Vasile Goldiş poate fi considerată, în întregul său, o filă importantă din istoria Aradului. „Trasată pe direcţia est – vest încă de la începutul secolului al XVIII-lea, sub numele de Teather Gasse”, este una dintre cele mai vechi artere de circulaţie arădene. La numerele 1 – 3 ale străzii se ridică impozantul Palat Bohuş, construit în 1913 după planurile arhitectului Ludovic Szantay, clădire care (lucru rar pe vremea aceea) „era dotată cu instalaţii performante de încălzire centrală şi apă caldă menajeră pentru bucătărie, baie şi spălătorie, produse de firma germană Naţionale Radiator Gesellschaft”. În această clădire a funcţionat ani la rând un cinematograf (cu diferite nume: Select, Apollo, Forum, Studio, Nicolae Bălcescu), aici pot fi văzute locuinţele şi atelierele artiştilor plastici Mihai şi Flory Takacs, Sever şi Zizi Frenţiu, sau ale artistei Maria Tamaş; la numărul 6 a fost organizat, de către Universitatea de Vest Vasile Goldiş din Arad, Muzeul memorial „Vasile Goldiş”, aceasta fiind clădirea în care a trăit Vasile Goldiş între anii 1862-1934, tot aici funcţionând şi redacţia ziarului „Românul” , precum şi editura şi tipografia „Concordia”.

Pe strada George Bariţiu sunt evidenţiate, printre altele, locuinţa arhimandritului Vasile Magra (la nr. 29) şi locuinţa şi atelierul pictorului Nicolae Chirilovici (la nr. 35), unul dintre marii colorişti ai Aradului, iar pe strada Alexandru Gavra, locuinţa pictorului Corneliu Artimon (la nr. 6), un adevărat maestru în iconografia bizantină, cu lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Ungaria, SUA, Franţa, Suedia, Australia şi Africa de Sud.

Fără nicio urmă de îndoială, lucrarea Turnul de apă şi împrejurimile este rodul unei intense munci de cercetare, făcută cu profesionalism şi dedicare. Întinsa bibliografie studiată de autor şi care a stat la baza elaborării volumului, dovedeşte intensul efort intelectual depus de profesorul Horia Truţă pentru buna cunoaştere, stăpânire şi interpretare a mulţimii de informaţii adunate în timpul cercetării, despre marele număr de ore alocate studierii atâtor documente. Dar mai dovedeşte ceva, fără de care o astfel de lucrare ar părea seacă, fără viaţă: dragostea autorului pentru urbea sa natală, pentru istoria şi oamenii săi.

 

[1] Horia Truţă, Turnul de apă şi împrejurimile, Editura Mirador, 2016