LECTURI PARALELE
Nicolae Brânda
eseist, poet Oradea
Nicolaie Nica, o undă de mister[1]
Viaţa literară românească a ultimelor decenii, atât cât o mai frecventăm, pare destul de stranie.
Cred că a scăzut mult în intensitate începând chiar cu prezenţa ei în structurile educaţionale şi continuând cu disiparea ei în presa de specialitate respectiv cea literară în primul rând. Reviste tradiţionale de referinţă mai găseşti în chioşcuri de ziare doar accidental. La fel şi în librării. Televiziunile se relaţionează si ele centrifugal. Motivaţiile ar fi prea multe ca să le inventariem aici. Cert este însă că acest tip de comunicare, această realitate a determinat şi modificări importante ale scrisului românesc. Printre ele ar fi şi apariţia unei categorii de autori de cărţi ce apar prin autofinanţări. Unii dintre ei sunt născuţi pentru literatură, alţii sunt, cu prioritate, expresia unor vanităţi personale care chiar dacă uneori par şi ele nobile, sunt însă departe de a fi suficiente. Cred că dintre creatori, respectiv poeţii, născut din vocaţie se numără şi Nicolaie Nica autorul volumului O undă de mister apărut recent la editura Brumar. Este cred a şasea carte a poetului.
Deci el nu se încadrează între cei formaţi în relaţie cu exerciţiul exacerbat al vanităţilor.
S-a născut şi a crescut într-o lume pe care comunicând-o doreşte să o salveze de la neant. Are genetic născută această identitate şi idealitate pe care o oferă cititorului prin revelaţie: „Nu mi-am dorit să plictisesc pământul,/ ci-un vin spumant să beau cu tata-n cer,/ am vrut întotdeauna să îmi respect cuvântul/ şi să-mi păstrez în zâmbet o undă de mister.” (p. 7) Identitate şi idealitate pe care şi le asumă generic, odată cu Petre Ţuţea: „Ţin să subliniez că, întrucât motivul vieţii şi al morţii este învăluit în mister, artistul este liber să îl prelucreze cum vrea.”
Motivul, purtând poezia în el, îşi etalează dar cred şi modelează biografia după asemenea virtuţi.
Printre reperele esenţiale ale unei asemenea biografii se numără desigur percepţia sublimată a unui spaţiu generos, specific bazinului superior al Crişului Negru, zona Beiuş – Vaşcău, în care a copilărit poetul: „În crengile cireşilor sălbatici/ înfloriţi pe coastă mi s-a pârguit cândva dragostea”. Nu numai prima dragoste însă, căci: „Pădurea ne oferă răcoarea reconfortantă,/ florile ne impresionează retina/ cu toate culorile curcubeului./ Zorii ne îmbie cu fascinaţia luminii,/ roua îşi dă mâna cu aerul/ proaspăt care ne aeriseşte plămânii,/ seara ne ademeneşte cu/ odihna binemeritată,/ dar cu toate acestea poetul/ a ales, în mod misterios,/ să se odihnească/ între Frumuseţe şi Moarte.” (p. 26)
Un spaţiu referenţial al începuturilor al copilăriei dizolvat, din păcate, dar referenţial în memorie: „Cine i-o fi luat ţarinei/ fântânile cu ciuturi?.../ lângă care taurul negru/ mă privea cu ochi melancolici/ şi mă ruga pe mine, copilul,/ să-i arunc apă într-un jgheab/ pentru a putea trăi mai departe” (p. 51)
Din prospectul biografiei sale lirice, desigur erotismul nu putea să lipsească, dimpotrivă, chiar dacă el nu sublimează cum suntem obişnuiţi, ci de cele mai multe ori inspectează recesiuni: „Mi-ai trecut prin suflet/ ca o datină,/ iubita mea – un om fără noroc/ şi ai făcut iubirea noastră/ prea banalul joc,/ tu suflet simplu cu miros/ de mere şi de busuioc.” (p. 19) sau: „Noaptea dintre noi doi/ nu s-a terminat, urmăreşte/ cu ochi de smoală/ nisipul ce se scurge prea repede/ prin gâtul subţire al clepsidrei.” (p. 20)
Salvarea şi la poetul Nicolaie Nica este recursul la prima iubire: „Sunt purtător de doruri fără rost.../ căzând pe-un fir cu plumb fără simţire,/ mă doare chinuit, în mod anost, femeia/ din prima iubire.” (p. 44)
Comunicarea sa venind dintr-o percepţie personală trăită a universului în ipostazele sale generice nu sunt exclusiv pozitive, ci impuse de existenţial devin şi polemice.
Accentele polemice vin din inadvertenţele care-l agresează în planul socialului contemporan căci „Trăim în vremuri cu dreptate strâmbă/ unde arbitri ţin cu cei ce fură.” (p. 77) „Astăzi e prea târziu tataie,/ ni s-a uscat şi sufletul şi glasul,/ avem în România, conducători de paie/ şi e nesigur ţelul şi e nesigur pasul.” (10) Sau: „Mă doare acut ca o deschisă rană/ priveliştea-ntristată întinsă peste ţară./ Mă răscoleşte-adânc precum un dor de mamă, efortul celor ce-şi câştigă pâine-afară.” (p. 71)
Concluzionând am putea spune că poeziile lui Nicolaie Nica sunt de fapt năluciri ale universului care i-au populat biografia. Năluciri care subliniază acest univers căci: „Si-o nălucă-i lumea toată/ privită chiar de lângă soare/ căci rana Fiului ne doare/ şi-n Sfânta Mare Sărbătoare.” (p. 84)
[1] Nicolaie Nica, O undă de mister, Editura Brumar.