LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Ieşirea din zona de confort[1]

Unul din personajele din Veghile de noapte, de Bonaventura este un poet.  Decepţionat de faptul că marea lui operă (cu sau fără ghilimele în jurul lui marea), Omul, nu-şi găseşte editor, încolţit de creditori, hotărăşte să-şi pună capăt zilelor în mansarda lui mizeră, încredinţat că viitorul va face dreptate creaţiei lui, desconsiderate de contemporanii obtuzi, ceea ce stîrneşte comentariul cinic al naratorului:

„Poeţii sînt nişte oameni inofensivi, cu visele şi exaltările, cu cerul plin de zeităţi greceşti, pe care le poartă cu sine în fantezia lor. Devin însă răutăcioşi de îndată ce pun în paralel idealul lor cu realitatea., lovind cu mînie în aceasta din urmă, deşi n-ar trebui s-o facă.  Ar rămîne însă inofensivi dacă li s-ar lăsa, în realitate, locul lor liber şi nestingherit şi dacă, din pricina hărţuielilor şi a înghesuielii de pe acest locşor, n-ar fi siliţi să privească înapoi spre realitate” (p. 77)

La o anumită scară, cel mai recent volum al Teodorei Coman* se conformează acestui stereotip nu întru totul pozitiv, însă nici pînă la capăt negativ: de la debutul cu Cârtiţa de mansardă şi pînă acum poezia ei marchează progresia de la un spaţiu protector (pe cît se poate concepe aşa ceva) al interiorităţii fizice şi psihice, la luatul la trîntă cu realitatea. Cîrtiţa, simbolul auto-instituit, o ia în jos, săpîndu-şi o galerie care iese în stradă, şi se implică în viaţa celorlalţi, în aspectul public al acesteia. Dimensiunea civică, a fi împreună cu ceilalţi, o ia înaintea celei individuale.

Avem de-a face cu poeme scrise, aparent cel puţin, în priză directă în timpul mişcării de protest Vă vedem din Sibiu, texte testate parţial prin postarea pe Facebook şi care înregistrează stări, reflecţii, expresii/ citate păstrate în memorie într-un amalgam care schimbă succesiv greutatea electronilor pe un suport electronic în cea a pixelilor pe ecran, pentru a ajunge în final din nou la cea a cernelii (de tipar) pe hîrtie. Există deja chiar o tradiţie, incipientă, a poeziei protestatare, a poeziei asociate mişcărilor de stradă postdecembriste, începînd, să zicem, cu cartea lui Petre Soica, Piaţa Tien An Men II, apoi, ca să nu cităm decît două titluri care au fost discutate recent, Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară şi Cosmin Perţa, Cântec de leagăn pentru generaţia mea; una din lozincile mişcării #REZIST, care afirmă continuitatea de generaţii între cei care au ieşit în stradă în ’89 şi cei de acum, ar rezuma perfect spiritul acestor cărţi.

Chiar de la început, poemul care deschide volumul, analfabetism funcţional, ilustrează modul în care este construită această poezie: prin subminarea clişeelor (încet, dar nesigur), reflecţii de tot felul (ne uităm la cuvinte: mintea nu le asimilează), observaţii, nu tocmai candide (atunci când ne simt privirea/ unele păsări zboară/ alte lucruri tremuă/ şi sensurile se volatilizează), cu o concluzie la urma urmei pesimistă, în care reflecţia se îmbină cu memoria cotidianului, înnobilat de citarea unei figuri simbolice a culturii înalte, receptate însă pe un canal al culturii populare: „poate că nu putem fi cu realitatea la zi/ într-o cunoaştere birocratizată/ şi da, e mult mai simplu să cobori nivelul/ aşa cum a spus şi M. Cărtărescu/ într-o emisiune de seară”.

Viziunea (auto)critică, implicarea şi distanţarea se succed rapid şi dau tonul dominant al cărţii, pentru a explicita încă o dată, dacă mai era nevoie, determinantul soft din titlul acesteia: „din obsesia de a avea o voce proprie/ te trezeşti că îţi cresc volumul şi timbrul fără să fie nevoie/ că îţi încingi vorbele ca şi cum te-ai certa de unul singur/ în faţa lumii nepăsătoare”. Avem un jurnal căruia nu-i putem spune liric decît dacă putem cădea de acord asupra ideii că liric nu înseamnă însumarea unor clişee ‘lirice’, ci exprimarea liberă, neîngrădită a propriei subiectivităţi, un pic divergentă totuşi de distanţa pe care o cerea Eliot în Tradiţia şi talentul personal. O abordare care pune în discuţie totul, inclusiv pe sine, cu autoarea sa cu tot: „ce cauţi tu aici în peisajul ăsta/ care contrazice cele mai frumoase reclame?/ cu sinceritatea ostilă bunelor maniere,/ nu poţi găsi oameni în stare să dărâme prejudecăţi/ fără efecte secundare/ nu poţi evita afirmaţii/ care trebuie mereu dezminţite;/ eşti dispusă să accepţi/ provocări în necunoştinţă de cauză,/ cu tot ce implică un dram de efort/ pentru a deveni un pic mai curajoasă?” Şi: „tăceri fără factorul de complicitate/ alegeri în necunoştinţă de cauză/ refuzul de a dezminţi/ orice zvon legat de tine/ inclusiv minciuna că autorul produce/ doar pentru el/ ca un bătrân care ajunge să vorbească/ de unul singur”.

Poemul care dă titlul cărţii o mai rezumă o dată, ca un mesaj care are nevoie să fie repetat insistent pentru a avea o minimă şansă de receptare. Nepoetic, în sensul convenţional al termenului, dar poezia pentru a supravieţui, trebuie să se adapteze unei realităţi în permanentă mişcare. Cu un termen la modă, să se reinventeze: „tăcerea ne legitimează fără acte, invers faţă de cum o fac jandarmii./ vă vedem./ noi, subiecţi curtaţi de mass-media,/ unii abia ieşiţi din neutralitatea naivă de a nu avea cont pe facebook”.

Lumea-i cum este: strîmbă, nesatisfăcătoare, nedreaptă şi lista epitetelor negative poate continua. Stă în puterea noastră să o lăsăm aşa sau să încercăm, cu şanse minime de reuşită, să o schimbăm: „o întreagă industrie promite să ne pună la adăpost/ de standarde etice. toate reclamele cu paste de dinţi, credite bancare, medicamente, consumabile, se termină invariabil cu un zâmbet, etapa finală a oricărei campanii de racolare./ o întreagă industrie a inversat paradigme:/ ecologia a luat-o înaintea naturii/ fascinaţia, înaintea raţiunii/ post-adevărul înaintea adevărului/ dizgraţia, înaintea dreptului la (a doua) şansă/ numele, înaintea persoanei/ de când oricine are căderea/ să se exprime pe orice subiecte”.

Supravegherea continuă, umbra lui Big Brother care se proiectează asupra întregii societăţi contemporane, indiferent de regimul politic, societatea spectacolului, unde persoana nu mai contează, realitatea nu mai contează, iar autenticitatea este doar un deziderat al propriei conştiinţe marchează trist tonul poeziei: „e destul să te asculţi citind în variantă înregistrată/ să nu mai vrei să o faci a doua oară./ chiar dacă vocea are gen/ cei profesionişti îl pot neutraliza suficient/ cât să nu mai stârnească interes biografic./ şi să dea tonul potrivit oricărui personaj/ din filmele de animaţie./ pregăteşte-te din timp pentru lectura publică,/ ar fi bine să te asculte şi aproapele, chiar dacă tu nu-l iubeşti/ şi nu-l soliciţi/ tocmai fiindcă el îţi vrea doar binele./ exersează singură în faţa oglinzii/ cu pauze generoase între versuri. Imită-l pe poetul preferat”.

O concluzie dezamăgită, într-o lume în care e greu să te mai dezamăgească ceva e poemul păcii nu ar trebui să i se acorde nici un premiu, cu atât mai puţin nobelul: „atâtea renunţări imposibil de contabilizat, atât de rara/ simplitate la care ajungi după înlăturarea unor tone de balast/ inutil de cântărit, în anonimitatea cu adevărat constructivă,/ căreia puţin îi pasă de greutatea unui nume, de luciul/ ecognoscibil al uni afiş. pacea, captura perfectă a unei linişti/ privilegiate, nicidecum armistiţiul perfid încheiat cu semnături/ între părţi beligerante. pacea boicotează tacit trofeele cu care se împăunează victoriile, îi place mintea eliberată de/ subiect, regimul consensualului pe care nimeni nu a reuşit să/ îl instaleze, dragi laureaţi ai Premiului Nobel, cu tot respectul/ pentru numele voastre sonore, aţi acceptat recompense şi/ aţi transformat-o în categorie, deomeniu, interviu, curent de/ opinie şi, la limită, post-adevăr.// pacea aduce răsuflarea uşurată după un ultimatum ratat, când/ fotografii nu mai seamănă cu lunetiştii, când nu mai e nevoie/ să se re(cu)pereze nimic în starea de lucruri aşezată de la sine,/ fără slogan”.

Pe scurt, un amalgam din care putem alege (aproape) orice, rezultînd o stare relativ adecvată, relativ similară cu cea pe care (pare a o) transmite autoarea: problematica unei generaţii nemulţumite, revoltate faţă de o realitate, mai ales socială, care ne malaxează, mai hard sau mai soft, în diverse tipare, ne controlează gîndurile şi reacţiile. Şi reacţia adecvată, pînă pentru cei mai retractili, mai timizi, cum e ea însăşi pare a fi doar revolta. Armătura unei cărţi puternice. O putere de tip yin, dar nu mai puţin de luat în seamă din această cauză.

[1] Teodora Coman, soft guerilla, Bistriţa, Casa de Editură Max Blecher, 2019.