LECTURI PARALELE

Anton Ilica
eseist, Arad

Doamna Jeanine Birtolon ori „vous, qui pleurez sous les fardeaux”[1]

Nouă personaje meditează, în jurul coşciugului cocoţat pe un postament drapat cu satin alb şi văl brodat, în care se află orizontalizat trupul inert al lui Alexandru Aurel Liviu Birtolon, nepotul „corifeului Unirii”, Ştefan Cicio Pop. La un loc, mărturisirile reconstituie crâmpeie din viaţa tulburătoare a defunctului, constituindu-se într-un document istoric romanţat cu destule informaţii inedite. După cum se cunoaşte din celelalte romane ale Liei Alb (Alexandru, Maica Anghelina, Pădurea din Biserică, Paşi pierduţi), autoarea este inspirată de evenimentele „realităţii imediate”, care i-au amprentat emotivitatea şi i-au stimulat interesul narativ. De această dată, viaţa tulburătoare a lui Alexandru Aurel Birtolon, căruia i-a fost avocat în numeroasele procese de redobândire a proprietăţilor moştenite de la Ştefan Cicio-Pop şi familia acestuia. Prin vocile meditative şi confesionale ale unor personaje, Lia Alb transpune în emoţii o stare de viaţă a unui om, care, prin dramatismul existenţei, şi-a dobândit dreptul de a fi personaj de roman. În plus, ca un observator tenace a figurilor care înconjoară trupul defunctului, autoarea textului desenează – prin cuvânt – atitudini, comportamente şi portrete, citindu‑le ţinuta, mimica, vorbele şi stările afective. Există numeroase informaţii istorice, având ca sursă mărturii diverse şi complementare, care pot fi reutilizate pentru vreo monografie dedicată lui Ştefan Cicio Pop, unul dintre distinşii generoşi oameni cu viziune, devenit personalitate politică naţională.

Ceremonia funerară, după ritual greco-catolic, devine prilej de reconstrucţie – din fragmente mărturisite – a vieţii „zvăpăiatului familiei”, al celebrei familii Ştefan Cicio Pop, care în cei 84 de ani, a supravieţuit privaţiunilor, deportărilor, umilinţelor (slujbe de zidar, şofer, muncitor), exilului în Germania, Italia şi Africa. Dar, spune Padre, preotul greco-catolic din Arad, „dacă n-ar fi fost mizeria prin care a trebuit să trecem cu toţii, nu şi-ar fi cunoscut soţia, pe Jeanine” (p. 132). Am ţinut să citez, pentru că figura cea mai luminoasă a cărţii este Doamna Jeanine Birtolon, soţia, urmaşă regală din Togo, negresa cu ochi strălucitori, purtători de durere şi deopotrivă de dragoste. Acest „country gentleman a purtat povara fără să se plângă (vous, qui pleurez sous les fardeaux)”, iar „cu ţinuta elegantă şi şarmul aristocratic” şi-a iubit mult ţara, construindu-şi un ideal: acela de a reface moştenirea spirituală şi materială a familiei Cicio-Pop. Pentru Jeanine, Madam Jeanine, cum spuneam, figura cea mai luminoasă a romanului, autoarea foloseşte extrem de elegante figuraţii stilistice: „trandafirul negru, elegant, distins, o ţinută de regină, cu spatele drept şi ochi mari ca două felinare albe”, „regina neagră – bien bronzé”, „statuie de abanos”, „perla mea regală”, „regina mea africană”, cum îi spunea soţul.

Cartea Cimitirul istoriei şi-a dobândit dreptul de a consuma admiraţia cititorului, având câteva ingrediente narative şi de arhitectură textuală. Deşi se inspiră dintr-o întâmplare cotidiană, naraţiunea se ramifică pe o perioadă mai întinsă, memoria personajelor (care subţiază momente din intervenţia unor persoane uşor identificabile) conduce spre secvenţe biografice mai ample, spre activitatea lui Ştefan Cicio Pop, a avatariilor recuperărilor de proprietate pe baza unor rapoarte şi documente de arhivă, a Casei – monument, a altor fulguitoare date cu aromă istorică. Lia Alb recurge la un frumos artificiu narativ: acelaşi eveniment este văzut şi dezvoltat prin prisma şi viziunea a nouă personaje, fiecare păstrându-şi limbajul, atitudinea şi emoţionalitatea. De altă parte, imaginaţia dă farmec narativităţii. Exemplu, la parastas, „ca prin farmec, chipul delicat, distins, chipul Anei Cicio Pop s-a desprins din ramă, a prins viaţă şi a cuvântat într-un grai şoptitor, urcând împletiturile limbii spre umplerea vorbelor: Originar din părţile Năsăudului, tata venise la Arad în 1894 ca avocat…Cu ajutorul lui Victor Stroescu s-a construit frumosul edificiu al Şcolii de fete… Drumul spre Alba Iulia a fost unul triumfal. Am călătorit spre Sala Unirii într-o trăsură trasă de doi cai albi.”

Am lecturat „cimitirul istoriei” de două ori la distanţe diferite, dar la a doua lectură mi s-a construit în intenţie o configuraţie complexă de gânduri şi sentimente. Scriitura matură, parfumată cu esenţe narative developate în contexte istorice înălţătoare, mi-a alimentat admiraţia pentru trăirea elevată pe care Lia Alb a pus-o în scrisul său. Personaj masculinizat, avocatul cu un client înflăcărat de o pasiune istorică, e martor şi confident, lăsând să se scurgă în cuvinte surplus de emotivitate şi de devotament pentru o idee. Am avut impresia că Lia Alb a scris această carte să se elibereze de ecoul unei suferinţe, a unei nedreptăţi şi să se reconstruiască, participând la un ospăţ spiritual şi deopotrivă la un seducător spectacol încărcat de suferinţă. Scriitura sa este expresia unei vieţi exilate în cuvinte, demonstrând aplecarea autorului spre inginerii narative, injectate cu lirism, cu delicateţe şi cu ornamente figurative. Purtând un titlu de epitet nedeghizat în vreun gând ascuns, textul Liei Alb emană odorul mirositor al unor personaje înzestrate cu nobleţe; frumuseţea textualizării îndemnă la o lectură plăcută, al cărei ecou zămisleşte un sentiment de sinceritate şi zâmbet de satisfacţie că după punctul final persistă încă dorinţa relecturii.

[1] Lia Alb, Cimitirul istoriei, Arad, Editura Tiparnița, 2019, 194 p.