LECTURI PARALELE

Remus Giorgioni
poet, prozator Lugoj

Textul întemeietor, sau cum s-a pierdut autorul în arcanele poeziei lui Ion Tudor Iovian

„– dar nu găsesc/ nicio urmă din textul de la temelia lumii...” (ITI); „că rădăcinile mele sunt între stele/ sunt în cuvânt”

ITI (vom păstra această conveţie abreviativă de-a lungul acestui articol) este unul din greii generaţiei optzeci – în orice caz face parte din plutonul fruntaş. De-a lungul timpului – începând cu debutul semnificativ-răsunător de la Junimea, din 1982: Să a runcăm în aer tristeţea, a fost apreciat de nume mari ale criticii noastre de întâmpinare, începând cu Nicolae Manolescu; continuând cu Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Iulian Boldea, Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu, Cristian Livescu.

ITI face parte din tribul poeţilor vizionari – chiar dacă viziunea lui nu este întotdeauna foarte luminoasă; ba, din contra, socotindu-l un baudelairian tipic, critica îl plasează în vecinătatea lui Virgil Mazilescu şi Ion Mureşan. Poezia marca ITI ar fi – după Dan C. Mihăilescu – „confină cu morbidul lui Cristian Popescu şi grotescul macabru din viziunile lui Ioan Es. Pop”. În opinia noastră (care ne-am propus să ne sprijinim mai puţin pe cârja conceptelor altora), există – dacă nu descendenţă sau ecou – o afinitate semantic-tematică între autorul nostru şi un alt poet apreciat, dintr-o generaţie precedentă, Daniel Turcea.

Ne propunem astfel să relevăm aici o latură mai puţin vizitată a poeticii ITI: cea luminoasă, religioasă, în care descoperim afinităţi (s)elective cu Epifania lui Turcea; iar în latura cealaltă, mai sumbră – cu Entropia. Fiindcă remarcăm o ciclicitate a întregii opera ioviene, care porneşte de la accente optimist-pozitive: poetul îşi propusese să arunce în aer tristeţea lumii, ca în prezent să-şi imagineze că poezia mai poate genera existenţă (mă leg şi de minunata dedicaţie a poetului, care-mi hărăzise o „carte cu poeme scrise ca să generez existenţă în lumea asta care trage să moară”; conform şi unui titlu de poem, eu scriu ca să generez existenţă).

Mică şi vicioasă…, absconsă şi trimbulindă; POEROZA cu scârţ

Poeţii vizionari poartă cu ei toată viaţa iluzia unui text infinit – aşa explicându-se şi poemele lungi, literatura de largă respiraţie: „şi pasărea aceea/ care a venit din asfinţit astă vară şi avea culoarea lunii/ va fi azi/ mai neagră ca pământul şi grea ca el/ şi va intra/ în carne/ tot mai adânc/ şi se va hrăni/ din ţesuturile luminiscente/ ale textului care nu vrea să sfârşească” (cuvintele noastre de toate zilele sângeră). Autonomia textului este un deziderat tipic optzecist: textul poetic vorbeşte singur – în sine şi pentru sine (uneori în deşert...) – este ca statuia lui Pygmalion, cea subit însufleţită. Din această cauză, un poem optzecist dă uneori senzaţia de galimatias, incontinenţă verbală sau limbaj paralel; trebuie să ştii a scrijeli sub pojghiţa lui, spre a da peste sens.

La ITI noroiul realităţii este cu totul altceva decât „noroiul greu al prozii” la Eminescu (dar nici nu este foarte departe de el): „şi luna a fătat pe dealurile în balans/ un ghem/ de sârme şi intestine şi nervi carbonizaţi/ pentru fiinţe fără ochi” (p. 80). După optimismul şi autoiluzionarea primelor poezii, la ITI intervine criza, vacarmul existenţial. Dar dacă îi vizitezi biografia, n-ai de ce te mira: poetul a fost anchetat în mod repetat: „vânat, prins, bruscat”; „înhăţat într-un anticariat... umilit, bruscat...” Autorităţile comuniste l-au mirosit pe blândul poet pletos că este din altă stirpe, altă stofă decât vulgul comunizat şi l-au tot agasat, torturat. (De aici i s-au tras acestui om minunat numeroase belele, dintre care acuzata hipoacuzie nu pare a fi singura. Autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă începe să constate pe propria piele ce înseamnă acest defect, similar cu al profesorului de defectologie.)

Dincolo de moda viziunilor sumbre: poeţilor li se pare în trend a fantaza despre moarte, în poezia lui ITI moartea este prezentă ca un sentiment asumat. Dar înainte de ea, care este-ntr-un final şi marea eliberare, mai avem de furcă cu neajunsurile vieţii: „nici un pământ nu ne primeşte/ nici cerul/ sămânţa ne e strivită de bocancii lui Nimeni/ din măduva cuvintelor ce/ se-nfruntă – râgâind de plăcere/ moartea şi nimeni...”. Între birtul Nevermore şi Cabaretul Voltaire (în care „salvatorul popoarelor” Lenin juca şah cu poeţii suprarealişti) – bodega los desperados – se desfăşoară o viaţă ca de pe altă planetă, teritoriu terifiant. Care este, în fapt, arealul de fiinţare-desfăşurare al Trimbulindei, „mica vicioasă”, Poezia.

Împrumutând un invent lexical de la Nichita – pentru care toţi fantaştii lumii erau „trimbulinzi” – ITI îi face un portret plastic „vicioasei”. Plutind pe străzi „îmbătată de ecstazy”, „icnind, abia trăgându-şi sufletul/ prin realul cu o mie de intrări şi nici o ieşire... „trimbulinda” se lasă purtată „pe aripi de celuloid” de poetica şaizecistă, cea pe care optzecismul a contestat-o vehement: „metaforele străpezite/ din anii şaizeci/ trase cu forcepsul dintr-un ovar în suferinţă”; „azi nu va mai coborî/ draga de ea/ absconsa de ea trimbulinda/ de la etajul 11 al turnului de fildeş/ ca să fericească norodul...”. Iscată „din cârpele gloriei de doi bani/ din fotografiile trucate/ de o istorie vicleană şi rea la Cabaretul Voltaire/.../ vom face – zice – o poeroză cu scârţ” (azi nu va mai coborî draga de ea absconsa de ea trimbulinda).

„... dar nimeni nu le vrea/ nici mica vicioasă poezia – ea te vrea/ ras tuns frezat cu bagajul făcut/... când mica vicioasă poezia/ îţi cere fiinţa tot sufletu-ţi vrea” (p.135); „şi ea ticăloasa şi draga de ea/ risipeşte aşa în transă descheiată la capot/ ambră prin odăile nefericirii/.../ şi ea pofticioasă şi rea/ umblă cu gheara învelită-n mătăsuri/ prin sufletele celor în care lumina s-a stins astă-noapte...” (şi ea ticăloasa şi draga de ea mica vicioasă poezia). Iată un răsfăţ postromantic al poetului postmodern, în care poetul îşi plimbă de braţ cititorul prin odăile Poeziei, încărcate de miresmele dulci, izuri ale ambroziei zeilor, în crepusculul zilei – care poate fi sau seară sau dimineaţă.

Peste oda abjecţiei, poezia cu iz teist. Convertirea monştrilor frumuseţii

Un titlu de rezonanţă ca Să aruncăm în aer tristeţea nu putea să nu facă o bună impresie, ba chiar carieră în contextul anilor trişti... El era geamăn cu Eu vă iubesc pe toţi al lui Dan David. Sau cu altele apărute la cumpăna anilor optzeci, din care (ne) amintim: Va fi linişte, va fi seară, Corabia lui Sebastian, De neatins de neatins, Lebede ale puterii, ş.m.a. Dar adevărata cristalizare a poetului în propria substanţă se va împlini cu Pădurea de pini (1983) şi Presiunea luminii (1987), volume multipremiate. „De la alegoriile ocrotitoarei păduri cu pini şi ale monştrilor frumuseţii care devorează fiinţa poetului, la poetica agresivităţii şi violenţei, şi de aici la poezia generatoare de existenţă, lirica lui Ion Tudor Iovian a parcurs un traseu sinuos” (Cristian Livescu, 2014).

Apariţia în Colecţia Ex-Centrica a editurii băcăuane nu garantează neapărat poeticii ITI o excentricitate marcată, ci mai curând tendinţe divergente. Semne ale acesteia întâlnim în multe – mai toate – piesele volumului, dublate însă de semn(ale) pozitive: „... de parcă ar fi trebuit să plec pentru totdeauna/ cu textul acela în zvârcolire/ neîncheiat”. Motivul păsării este frecvent în poezia lui Iovian: „ şi era în asfinţit/ şi o pasăre cât degetul mic (mi) s-a aşezat pe umăr şi nu/ avea nici o greutate/ şi era tăcută/ şi aducea cu ea mult frig/ multă irealitate/ pe nepregătite s-a aşezat pe umărul meu/ şi-a înfipt ghearele în carne de parcă aici ar fi fost cuibul ei” (cuvintele noastre de toate zilele sângeră). Elixir tare, poezia aceasta îi are „din ţări ciudate de dincolo de moarte/ de dincolo de spaime/ de la barul Nevermore/ ca oaspeţi/ pe Charles pe Cesare pe Alvaro pe Arthur pe Vladimir...” (şi mica vicioasă mă trage de mânecă).

Dar dincolo de monştrii şi căpcăunii, „oamenii de câlţi” de care colcăie poezia lui Iovian – care au existat în realitate, insinuaţi cu cizmele şi bocancii în viaţa blândului poet – descoperim o oază de linişte înserată (nu degeaba împrumută el titlul lui Virgil Mazilescu Va fi linişte ca fi seară), susceptibilă a schimba viaţa poetului, dar şi lumea toată. Elementul trist al poeziei lui ITI este urmat de unul teist, pe care-l decelăm în multe din poemele ultimului volum: ai venit la ai Tăi şi ei nu Te-au primit,Te uiţi Doamne în oglinda acestei lumi şi nu-Ţi vezi chipul şi nu Te recunoşti; dar eu n-am vrut să deschid toate uşile fără Tine, ai uitat să tragi uşa după Tine Doamne când Te-ai dus să Te odihneşti. Iată o enumerare de titluri lungi – ca şi poemele – grăitoare în şi prin sine.

„şi mieii sunt ucişi/ în numele Tău Doamne/ ca energia lor să-nvârtă caruselul plăcerilor de doi bani/.../ şi ei sunt omorâţi în timp ce se cântă/ imnul de slavă al abjecţiei/ oda nimicului” (p.75). Este o lamentaţie pentru sacrificarea inocenţei, cu efecte la nivel înalt: în cer, nu doar pe pământ: „dar cum să uit/ că Tu eşti sub cuţit că Tu eşti scuipat/ că Tu vei urca Golgota în locul nostru/ acum şi întotdeauna”. Toate aceste titluri constituie un poem interogativ la adresa nedreptăţilor lumii, a obiceiurilor sacrificiale, în care Dumnezeu însuşi – Domn al durerilor/ al puterilor, „Doamne al dragostei nesfârşite” – este dat la moarte ca Miel de jertfă în persoana lui Christos. Poetul deploră degradarea planetei şi a moralei umane, la acest sfârşit de veacuri şi de milenii: „dar răul/ îşi cerne pulberile aurifere peste noptieră cearşafuri/ peste cărţi/ peste piramidele trufiei noastre// ce Ţi‑am făcut Doamne ce-am făcut din grădina Ta” (p.80).

„unde s-a rupt Doamne coerenţa lumii/ când au sărit lacătele paradisului Tău şi-n grădinile/ Tale au năvălit/ furii cu foarfecele...”. Poetul deplânge căderea în lume, cu păcatul originar: „Dar lumea Ta s-a prăvălit în timp/ s-a urâţit/ s-a întomnat/ şi stă să moară” (p.145); „Te uiţi Doamne/ în oglinda acestei lumi şi nu-Ţi vezi chipul şi nu Te recunoşti/ «Este timp, a fost timp, dar timp nu va mai fi...»”. „Ai venit Doamne întru ale Tale şi Te-au izgonit dintru ale Tale/ ai venit cu lumină/ presărată cu flori/ pe botul umed al mieilor... [...] Te-ai lăsat învins Doamne/ de privirea copilului nerăbdător...” (ai venit la ai Tăi şi ai Tăi nu Te-au primit).

Printre personajele lirice care populează poezia lui ITI se află el şi ea – perechea primordială devenită de-acum finală: „ea plutea cu eşarfa în flăcări”, în timp ce-i făcea lui „cu un aparat luat de la antichităţi” fotografii în sepia; „REGE şi REGINĂ –/ stăpâni/ peste pustia neagră peste o durere densă/ fără contur” (poveste dintr-un câmp de maci). Peste o lume sordidă, plină de ură şi noroaie, acizii nenorocirii, plouă sentimentul zădărniciei, dar şi un strop de speranţă: „dar lumea asta e din paie şi cârpe şi cauciuc/ – îţi spui –/ ... în zadar picură/ din cerul apropiat/ sângele lui Iisus.” Un picur care îndulceşte viziunea marca ITI, probând că nu este doar una sumbră, apăsătoare, macabră. Stropul de sânge divin e susceptibil a genera existenţă – nu doar texistenţă!