ZONA F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

Actualitatea ficţiunii politice (cu Dănuţ Ungureanu)

SF şi basme, fără părinţi

Ficţiunea speculativă românească (fie că vorbim de scrieri fantasy, science fiction, political fiction ori istorii contrafactuale) se dezvoltă şi rafinează în prezent prin contribuţiile unor autori maturi şi sensibili, atenţi la nuanţe, preocupaţi de coerenţa narativă a lumilor imaginate, cu fapte, idei şi opinii uşor şi necesar de recunoscut în peisajul politic, economic şi social al României de astăzi, în contextul mai larg al aşezării dificile în lume. Unul dintre autorii reprezentativi de ficţiune speculativă din România este Dănuţ Ungureanu. El este nu doar un pilon solid al literaturii science fiction, ci şi un extrem de incisiv autor de ficţiune politică, domeniu cu puţini reprezentanţi în geografia literară românească. Două sunt cărţile din ultimii ani ilustrative pentru acest subgen: Luna în oraşul blestemat şi Experimentul Păpuşa. Ambele sunt focalizate pe Bucureşti, utilizând tehnici diverse pentru a evidenţia enorma degradare a vieţii social-politice de pe plaiurile mioritice.

Dănuţ Ungureanu este unul dintre cei mai inteligenţi scriitori români, inteligenţă dublată de o mare sensibilitate, contrazicând cumva faptul că profesia lui de bază este cea de inginer. În fiecare dintre scrierile date la iveală până acum, povestiri sau romane, se vede repede că are o ştiinţă deosebită de a construi structuri narative, de a pune în scenă personaje de o mare diversitate, de a alimenta intrigi şi de a introduce nuclee de suspans pentru a dinamiza acţiunea. A debutat înainte de 1989, textele lui putând fi regăsite în toate publicaţiile dedicate genului în perioada respectivă. Debutul editorial se va petrece abia în 1993, când va ieşi pe piaţă cu romanul Aşteptând în Ghermana şi cu volumul de proză scurtă Marylin Monroe pe o curbă închisă. Autorul va fi acaparat, aşa cum li s-a întâmplat şi altor sefişti de marcă, de ziaristică, Dănuţ Ungureanu fiind jurnalist şi editor de bază la câteva publicaţii importante.

Abia după 15 ani va reveni editorial în actualitate, în 2008, când va publica Basme geostaţionare, un volum de referinţă pentru literatura SF românească. Astfel, statutul său de autor de prima linie al SF-ului românesc s-a întărit, iar astăzi putem spune că trioul format din Mircea Opriţă, Silviu Genescu şi Dănuţ Ungureanu este tot ce putea da mai bun acest subgen al ficţiunii speculativ româneşti. Statutul va fi consolidat cu volumele Mineral şi Vegetal, scris împreună cu Marian Truţă, un experiment delicios pentru iubitorii genului. Ulterior, tot mai prolificul autor bucureştean îşi va încerca puterile, cu bune rezultate, şi în alte arii, în fantasy şi romance, fiind prezent în câteva serioase antologii tematice. Se va manifesta şi în domeniul creative writing, cu volumul provocator Autor de unul singur.

Calităţile de autor de proză scurtă şi le-a dovedit Dănuţ Ungureanu în volumul Basme geostaţionare. Regăsim aici sound‑ul cald-poematic din vremurile de început, preferinţa pentru cadre SF puternice, cu personaje insolite, însă nu radical postumane, o violenţă când blândă, când tenebroasă şi o raportare ironică, aproape duioasă, la personaje şi întâmplări. Este o împletire de exotism, întâmplări tragice, lirism difuz, personaje cu diverse apucături, surprinzătoare ca şi elementele de tehnologie, deloc ostentative, ceea ce arată un scriitor atent, exersat, rezultatul fiind materializat în texte rafinate, uşor de parcurs, deoarece povestirile sunt îndelung şlefuite. În acest volum au apărut două dintre cele mai bune texte SF scrise în limba română, Noaptea în oraş, fără părinţi şi Dragostea la căpuşe. În 2017 autorul a publicat un roman cu acelaşi titlu, o extindere a nuveletei Noaptea în oraş, fără părinţi, dar parcă acesta nu se mai ridică la nivelul primului text.

Bucureştiul comisarului Luna

Luna în oraşul blestemat este un roman cu titlu straniu, atipic, mai ales că în pagini regăsim (doar parţial, cum vom vedea!) Bucureştiul nostru atât de apropiat şi atât de contradictoriu. Sigur, la fel de straniu, provocator, poate doar ceva mai poetic, ar fi fost Luna în Bucureşti, însă atunci când aflăm că Luna este un nume de familie, al unui fel de poliţist, lucrurile se limpezesc în privinţa faptului că autorul l-a căutat cu sârg, întinzându-i direct şi cu un pic de sadism o capcană naivului, dar şi temutului cititor. Pe măsură ce lectura înaintează, aflăm şi de ce Bucureştiul s-a transformat într-un oraş blestemat, în care nu ar trebui să se adăpostească nimeni, dar totuşi este locuit, deoarece nu există locuri de refugiu.

Luna în oraşul blestemat a apărut la Editura Tritonic şi este un roman science fiction evident, una dintre cele mai bune cărţi ale genului din ultimii ani, printre cele scrise de autori români. Încadrarea în gen nu ar trebui să fie prea dificilă, pentru că regăsim uşor câ­teva dintre elementele SF: viitorul catastrofic, cu o societate în regres, vorbind despre limitele sistemului democratic, de prăbuşirea lui, dincolo de care nu mai există sistem şi o minimă coerenţă, ci doar haosul, viaţa la întâmplare, pândită de pericole la fiecare pas, o societate dominată de frică, în care drepturile şi libertăţile sunt (aproape) o iluzie sau o amintire pentru cei mai în vârstă. Este şi o istorie contrafactuală, o distopie cruntă, dar nu neagră, ci în culori reci, în care şi cele calde sunt extrem de agresive. Astfel, romanul se poate citi şi în cheia literaturii de avertisment, ca o proiecţie a ceea ce înseamnă postdemocraţia, viaţa dincolo de limitele unui sistem care nu este perfect, când după prăbuşirea lui nu mai este decât agonia. Însă în roman aceste aspecte sunt doar sugerate, ceea ce arată pricepere de mare scriitor, deoarece toată acţiunea are o derulare rapidă, sacadată, fiind dezvoltate tehnici ale prozei detectiviste sau mai degrabă thriller.

Luna este un poliţist atipic, unul care încearcă din răsputeri să-şi facă meseria, se pricepe destul de bine la acest lucru, adică să-i identifice şi chiar să-i prindă pe răufăcători, însă niciodată nu-i poate învinge definitiv, autorul dând astfel glas unei enorme frustrări, furiei ce mai izbucneşte uneori în conştiinţa unor cetăţeni oneşti reali ori în reziduurile morale incomplet eliminate ale unor foşti cetăţeni fictivi, cum sunt cei din carte. Romanul este unul dur, feroce în anumite porţiuni. Nu este loc pentru lacrimi, regrete, melancolii. Totuşi, un sentiment de uşoară duioşie, devenită o trăsătură specifică scrierilor scriitorului complex care este Dănuţ Ungureanu, o umbră de sentimentalism, adică de umanism evanescent, foarte ceţos totuşi, răzbate în anumite pasaje, făcând mai uşor de suportat această confruntare permanentă, fără sfârşit, o violenţă greu de suportat de protagonişti şi de lectori. În acest peisaj dezolant, o urbe în care aproape niciun serviciu social nu mai funcţionează (transport, salubritate), iar altele sunt la limită (aprovizionarea cu alimente, sănătate şi apă curentă), populaţia trăieşte doar cu ce-şi poate procura cu eforturi deosebite. E un lent sfârşit de lume, unde Luna face ceea ce ştie să facă, adică să-i urmărească pe infractori, pe cei răi. Îi caută, încearcă să-i elimine sau măcar să-i oprească, eforturile lui având o tentă caricaturală, de Don Quijote şi mai naiv decât originalul. Însă comisarul este la fel de tenace, beneficiind şi de mai multă forţă, fiind şi mai perspicace. E maniac în demersurile lui, dar paradoxal, acest aspect, încercarea de a face dreptate, îl umanizează, deşi nici el nu se sfieşte să recurgă la gesturi violente. Doar că violenţa lui nu este agresivă, nu este gratuită.

Semicetăţeni pe cont propriu

Fost comisar în poliţia metropolitană, Luna se vede obligat să lucreze în forţele auxiliare, un fel de gărzi înarmate, cu rolul de a menţine ordinea, atât cât se poate, pe străzile Bucureştiului aflat într-un proces de degradare rapidă. Evident, nimeni nu se mai ocupă de cazurile minore, decesele individuale şi cele în grupuri mici, crimele ca rezultat al unor reglări de conturi adesea din nimic ori pentru amuzament, ca parte a spectacolului, fiind la ordinea zilei (şi a nopţii!) printre locuitorii obişnuiţi, aceşti semicetăţeni forţaţi să se descurce pe cont propriu în cea mai mare parte a existenţei lor mizere şi... inevitabile. Este un regres cu care nimeni nu vrea să se obişnuiască, deşi cei mai mulţi arată semne de resemnare. Ascuns în cutele sufletelor chinuite stă un firicel de iluzie că ei vor putea face România „great again”, ba chiar mai mult decât atât, că totul se va lega din nou, mai bine decât în defuncta Uniune Europeană.

Luna este un om al străzii, ştie să „citească” mulţimile, dar şi lipsa oamenilor, este un copoi inteligent, văzând în micile accidente şi în diversele coincidenţe exact ceea ce sunt ele cu adevărat: piese într-o conspiraţie de proporţii. Nu de proporţii naţionale, deoarece România este federalizată, iar regiunile nu prea mai comunică între ele. Este o conspiraţie de metropolă în derivă, deoarece un grup de tovarăşi, poate şi prieteni, tocmai se pregătesc să preia toate frâiele puterii, pentru a instaura un regim autocratic, dacă nu totalitar, pentru a guverna ce a mai rămas din năpăstuitul Bucureşti. Mişcările de trupe sunt discrete, cu dese şi deosebite puneri în scenă, spectacole de faţadă, unde regină este, evident, maneaua, menite să acopere total adevăratele intenţii. Furat de spectacolul textului, poţi pierde firul, semnele roşii de avertisment narativ plasate de Dănuţ Ungureanu nu prea la vedere, ca un scriitor iscusit ce se află, punând cititorul inteligent să muncească, dar nu foarte mult, poate să se irite.

Desigur, se pot face conexiuni cu situaţia politică şi cu jalnica guvernare din prezent. Te şi sperii când observi că ficţiunea din Luna în oraşul blestemat nu este departe de realitatea curentă, anticipată cu atâta... realism! Limbajul este frust, dur, divers, fără a fi însă vulgar, contribuind decisiv la caracterizarea personajelor, ceea ce arată rafinament scriitoricesc. Desigur, personajele sunt individualizate şi prin caracteristicile fizice, prin ticuri şi obişnuinţe, conturând o lume pestriţă, savuroasă, cumva ireală. Printre aceşti suberoi sau promisiuni de eroi literari evoluează oameni cum este comisarul Luna, partenera lui, devotaţi unul altuia şi meseriei, întruchipând o speranţă de ieşire la liman, într-o lume care nu face altceva decât să se prăbuşească. Foarte discreta melancolie ce răzbate din pagini, fără a fi estompată nici măcar de vuietul acţiunilor cu împuşcături, arată că Bucureştiul acesta atât de decăzut şi hulit are energii ascunse în cotloane, capabile să-l ridice sau să-l îngroape definitiv.

Păpuşa intră în scenă

Ar fi fost păcat ca Dănuţ Ungureanu să nu ducă mai departe această aventură în oraşul blestemat. A făcut-o în 2019, când a ieşit la rampă cu un nou roman, intitulat Experimentul Păpuşa, editat în seria de autor pe care o are la Editura Tritonic. Noua poveste reduce din apetitul aventuros, intriga poliţistă este înlocuită cu una politică, thrillerul lasă loc dramei satirice, iar istoria contrafactuală este înlocuită de ficţiunea politică. Ne aflăm însă în faţa unei ficţiuni foarte... realiste, aproape de documentar, deoarece în centru se află fapte şi personaje din istoria recentă a României. Satira grosieră, anihilantă, mai reduce din senzaţia apăsătoare a delirului evenimenţial ca realitate istorică. Autorul intră în subteranele şi detaliile, adesea scabroase, ale vieţii politice româneşti, având grijă ca universul diegetic să se contureze fără fisură. În acest sens, Dănuţ Ungureanu este permanent atent la coerenţa interioară a operei, capabilă să supravieţuiască şi după ce reperele concretului se vor fi şters din memoria unor martori reali.

Romanul se dezvoltă pe două planuri. Primul este la vedere, cu fauna de partid în faţă. Scopul este cel de a câştiga alegerile parlamentare, într-un sistem aparent democratic. Preşedintele formaţiunii politice este Vadim, însă el îmbină elementele fictive cu unele reale, împrumutate nu doar de la politicianul omonim, ci şi ce este mai rău de la Iliescu, Băsescu sau Năstase. El este înconjurat şi susţinut de vechi oameni de cadre din sistemul comunist, cum este Achim, dar şi de tineri, naivi, dar carierişti, precum Carla W., viitor premier, o Viorica Dăncilă doar ceva mai tânără şi mai şi mai sexy, voluntara Laura ori debutantul Andreas. Un loc aparte este ocupat de „greii” partidului, senatori, deputaţi cu ştate vechi, baroni locali şi alte lichele post-revoluţionare. Până aici nimic nou faţă de ceea ce un cititor inteligent ar fi putut observa în tumultuoasa viaţă politică românească. Peste toţi pluteşte satira nemiloasă a autorului, hotărât să arate la fiecare pas că avem în faţă doar nişte canalii parvenite, lipsite de scrupule.

Pentru a câştiga alegerile, echipa lui Vadim nu se sfieşte să apeleze la manipulările clasice: promisiuni, demagogie, ajutoare pentru votanţi, aducerea lor la urne cu mijloace puse la dispoziţie de partid, cumpărarea lor cu funcţii sau bani pentru liderii formali şi informali, cu nimicuri pentru cei mai mărunţi, subordonarea presei. Există însă şi un alt program, derulat prin social media, iar aici Dănuţ Ungureanu se arată original şi priceput. În subsolul de la sediul partidului există computere puternice şi o echipă de IT-işti famelici şi alienaţi, care adună date despre milioane de persoane (votanţi). Astfel este realizat portretul fiecărui alegător, iar acestuia i se asociază „prieteni” virtuali, capabili să-i influenţeze decisiv opţiunea electorală. (Ro)boţii (aplicaţiile digitale) îşi fac astfel eficient datoria. În acest al doilea plan al romanului evoluează însă şi alte personaje, misterioase, motivul acţiunilor lor rămânând ascunse. Se încadrează aici vigurosul şi agerul Moş Martin, inventivul Papi şi eficienta doamnă Erica.

Fără îndoială, cheia o reprezintă tânărul Andreas. El este Păpuşa. Are caracteristicile tânărului carierist politic, naiv şi umanist, dezvăţat treptat de aceste lucruri de mult prea experimentatul Vadim, pe care trebui să-l ucidă (şi la propriu, şi la figurat) pentru a-i lua locul. Lunga experienţă în domeniul SF a autorului iese şi acum la iveală, prin devoalarea lui Andreas ca păpuşă reală, adică un android cu aspect uman perfect. Va fi Andreas şi un robot politic, aşa cum metaforic sunt desemnate personaje din sfera publică românească ori de aiurea? Acest aspect urmează să fie lămurit de cititori.