PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

Cariatidele POEMULUI (Cititorul de poezie)

...§. Trăim vremuri fragmentate. Suntem supuși ai unei epoci a fragmentariului. O suspectă diluare a concentrării ne definește. Cred că salvarea ar putea veni și din lecturi. Mai ales din lectura poeziei. Faptul că poezia este o secvență, uneori o strălucire de moment, ea poate fi o soluție la revenirea la normalitate. Prin poezie ocolim tranzițiile. Dar cititorul nu se salvează prin lectura poeziei decât dacă intră în cercul închis al esențialului, simultan cu cel deschis al concretului. Al esenței și al momentului. Lectorul poeziei parcurge densitatea, concentrarea sensibilității prin prisme multifragmentate...

Există medici care recomandă lectura poeziei pacienților, mai ales celor care au distorsiuni în problema focalizării atenției...

Evident, cititorul de poezie este, sau devine, un intelectual supus unor mecanisme culturale în formare, „ochiul interior” al cititorului de poezie, intelectual, este unul calibrat la esențe și la metafore... 

... §.

„Citeşte aceste poeme când e noapte şi linişte-n jur. Aprinde o singură veioză şi citeşte-le cât timp eşti singur într-o cameră în rest întunecată sau în timp ce o altă persoană doarme alături de tine. Citeşte-le atunci când eşti treaz de-a binelea dimineaţa devreme, atunci când toate simţurile îţi sunt ascuţite. Repetă-ţi-le în gând într-un loc în care domneşte liniştea şi unde zarva culturii – bâzâitul constant care ne înconjoară – s-a oprit pentru o clipă. Aceste poeme au venit de la mare distanţă pentru a te afla pe tine.” (Edward Hirsch, Cum să citeşti un poem şi să te îndrăgosteşti de poezie, Editura Universității Al. I, Cuza, Iași, 2016)

Mi-am permis, eu, cititorul de poezie, să pornesc discuția despre citirea ei, de la opinia unui mare cititor de poezie, Edward Hirsch, autor el însuși a nu mai puțin de 10 cărți de poeme, dar și a unor consistente eseuri și articole despre fenomenul poetic, mai exact despre actul poetic, în aceeași cheie cu ceea ce cred și eu că este literatura genului liric, și cine este sau poate fi cititorul de poezie. Poetul, crede E. Hirsch, nu se manifestă prin poemul scris doar ca un naufragiat într-o lume reală, dar bizară pentru el, și care își scrie poemul ca pe un mesaj așezat într-o sticlă a naufragiatului, cu speranța că undeva, cândva, acel mesaj „ar putea ajunge la țărm”. Oare? Dar, s-ar putea ca mesajul să se întoarcă din nou în inima insulei în care mai sălășuiește, încă, poetul așteptând!... Așteptând ce?... Există însă speranța... Speranța în mintea și spiritul poetului că cineva, cândva, va găsi totuși mesajul. Poetul nu este doar un naufragiat pe un tărâm necunoscut, plin de lumini orbitoare, dar mai ales de umbre nesfârșite, el este un alter-ego al POEMULUI. Cititorii, dacă vor găsi mesajul, vor descoperi însă ceea ce însuși Osip Mandelstam, mai demult, locuitor al unei insule de ghiață în gulagul stalinist, avea aceeași mirare sardonică când se întreba: „De ce nu s‑ar adresa poetul prietenilor, celor care-i sunt în mod natural apropiaţi?”. O întrebare care ducea atunci în plină dictatură distructivă la alte numeroase întrebări. Tot el, însă, va afla că poetul se adresează POETULUI, lui însuși, în același timp, însă, și alcuiva. Coincidență sau nu, sticla naufragiatului a fost găsită tot de un poet, poetul Siberiei înghețate. Ca un anticipator retro: „Eu l-am găsit. Acest lucru înseamnă că am devenit destinatarul lui secret!”.

În pupa navei lui Edward Hirsch, există un dat al singurătății – o altfel de singurătate – din afara singurătății naufragiatului. Eseisul realizează, de fapt, că este un destinatar secret al mesajului disperării: „Sunt la mine acasă, este miezul nopţii şi deodată mă trezesc chemat, pe nume parcă. Mă duc şi iau cartea de pe raft – mesajul din sticlă – fiindcă în noaptea asta sunt recipientul lui, posteritatea lui, inima ţinutului lui”.

... §.
Lucian Blaga
„Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.”
           (Lucian Blaga, Către cititori, în volumul În marea trecere,1924)

O artă poetică modernă, cu temă despre relația poet-cititor/cititor poet, când tăcerea devine o punte certă între cei doi. Este vorba despre abandonarea simțurilor în avantajul comunicării pure și sincere. Fără a face vreo trimitere la silogismul, astăzi prea patinat, devenit vers – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – poetul citat mai sus ne ghidează – „Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi” – spre un simbolism pur, grav, al soarelui sub care există o frenezie a dinamicii interioare, ca a unui stup cu albine. Citind versul, ne putem apropia cu ușurință de un expresionism pur, care ne dă senzația că vine de la poemul postum eminescian „Dacă treci râul Selenei”.

Venit dintr-o lume a Occidentului unde a studiat filosofia, acasă Blaga se raportează la sat. Satul este, pentru filosof, matricea spirituală a poporului cu care se contopește. Dar, în acel „spațiu mioritic” poetul, poate mai mult ca filosoful, se definește treptat, după cum a și dorit, devenind „o voce ce strigă în deșert celorlalți”, aidoma lui Coșbuc, Goga sau Aron Cotruș, toți patru „devenind” conștiințe tutelare ale Transilvaniei: „Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă și așteptați să vă vorbesc./ De unde să âncep?”.

Eu, cititorul, simt că lunec siderat și copleșit de aceeași emoție ca a poetului însuși, printr-un discurs aforistic, unde eu, cititorul, văd aproape materia unei arhitecturi cu muchii și linii ca de catedrală, și unde Cuvântul este un Rost, un rost al meu, și numai al meu printre atâtea noime care ne apropie pe amândoi. Sinele meu și al lui devine o lumină și o umbră în același timp, amândoi îndreptându-ne spre noima de a vorbi, de a cuvânta. Dar: Ce e Cuvântul? Ce e Adevărul?: „Despre orișice vorbești cât vrei/ Despre soartă și despre șarpele binelui/ Despre arhanghelii care ară cu plugul/ Grădinile omului/ Despre cerul spre care creștem/ Despre ură și cădere, tristețe și răstigniri”.

O tulburătoare declarație se află la sfârșitul poemului, acesta fiind, de fapt, o contrapondere ca a unei depresii venite din venele unui cititor cioranian: „Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de aceea lăsați-mă/ să umblu mut printre voi/ să vă ies în cale cu ochii închiși”. Dacă în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii poetul își afirma încrederea în lumina cunoașterii, și care nu desacraliza „corola de minuni a lumii” prin curiozitate empirică, lumească, el potența misterele cosmice – poetul devine acum mut și orb: „umblu mut printre voi” și „cu ochii închiși”. Paradoxal, nu avem de-a face cu un contrariu, ci cu o sublimare a cunoașterii prin potențarea pisterelor cosmice, când poetul devine mut și orb. – și ne permitem să reluăm –: „umblu mut printre voi” și „cu ochii închiși”. Poesia nu mai este o cale spre cunoaștere, o revelație a Demiurgului cu față umană, de o umanitate strivitoare: „cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele”. Poezia nu mai e o cale de cunoaștere fiindcă „cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele”. Poemul devine, iată, un eseu liric. Esența cuvintelor devine lacrimală. Poezia e un hohot neauzit, versurile sunt un plâns nerostit.

§
Robert Șerban

Cum
cum ar fi
să mergi prin nisip
iar în urma ta
să nu rămână
nimic

Culorile norocului
dacă nu o să rămâi patetic
şi o să dai bine cu capul
vei avea noroc
mi-a spus tata în gară
când trenul a pornit
mi-a strigat
să nu mă întorc prea curând
nu m-am mai întors niciodată
fiindcă am tot aşteptat să vină chiar el
ca un recuperator după datorie
seara
ciorile zboară din centrul oraşului
spre pădurea de la margine
sunt câteva mii
şi se înmulţesc de la an la an
zâmbesc când stau sub aripile lor
şi când aştept
cu ochii închişi
să pice
norocul
 
Binefacerile întunericului
stai pe întuneric
tot mai rar găsești un loc
în care să nu intre lumina defel
să nu fie umbre
să nu se vadă la un centimetru
să fie perfect
n-aștepți nimic
și totuși din când în când
întorci capul
ca orice curios
zâmbești
în fond eşti un om vesel
sigur pe tine
pe micile ticuri
pe puținele lucruri pe care le-ai învățat prin repetiție
n-ai frici spaime terori
zâmbești din nou
prin manșeta cămășii
fosforul de la ceas
îți răspunde

Și legea morală
am acoperit repede cu palma
un pahar
și-am prins înăuntru o muscă
pe vremuri
n-aș fi ezitat s-o omor
acum o privesc cum merge pe pereții de sticlă
cum se izbește de ei
cum se oprește și își freacă uneori capul
cu picioarele din față
de parcă s-ar gândi la ceva important
ce nu suferă amânare
nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă
însă dacă-aș deschide degetele
aș deschide cerul

Asonanţă
clopotul morții
și
clopotul sărbătorii
sunt aceleași
dar
niciodată
nu bat
la fel
   (Robert Şerban, din volumul Tehnici de camuflaj,
    Editura Tracus Arte, 2018)

Ieșind din paradigma speculațiilor, și din cercul mai mult sau mai puțin închis/deschis al cititorului de poezie, și unde metafora are o acoperire filosofică, încercăm să ne apropiem de data aceasta, cu încredere, spre poezia zilei, a concretului, unde „filosofia vieții” pare eliberată și eliberatoare. De data asta parcurgerea faptului divers, al „mersului prin nisip” (Cum) devine cu certitudine, o descoperire a miraculosului etern, vai, atât de vizibil. Îngroșarea realității este un strigăt împotriva trivialului, al banalului care umbrește seninătatea simplității. Nimicul din urma poetuluiexistă. Este! cu certitudine, da! Există foamea de tensiune, de dramă, de profunzimi. se simte printre versuri o claritate care, vrei nu vrei, te duce tot la reflexivitate. Au existat cititori avizați ai poeziei lui Robert Șerban care căutau originea sacrului în mundan. S-a vorbit chiar despre un minimalism mistic în poezia autorului. De fapt autorul ne duce într-o poezie a detaliului, a microscopicului ce trebuie neapărat văzut: „stai pe întuneric/ tot mai rar găsești un loc/ în care să nu intre lumina defel/ să nu fie umbre/ să nu se vadă la un centimetru/ să fie perfect/ n-aștepți nimic” (Binefacerile întunericului). În același timp, eliberarea de sacru duce tot la o formă de spiritualitate. Cineva, vorbind despre poezia lui RȘ spunea că vizibilitatea dorinței unei spiritualități intrinsece este „dublată de o postmodernă frică de păcat. Cotidianul, comunul obiectelor casnice, al obiceiurilor slab strălucitoare, naivitatea impusă, duc spre meditație, spre întrebări. Poetul pare un ins venit din Tibet iar poezia lui devine o variantă de psalm ca al unui ascet care-și caută zeul: „ clopotul morții/ și/ clopotul sărbătorii/ sunt aceleași/ dar/ niciodată/nu bat/la fel/” (Asonanță)

Oct. Soviany: „Refuzându-şi efuziunile patetice, mizând pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie, Robert Şerban scrie mici „tablete de înţelepciune”, în care lirismul e bine disimulat în spatele notaţiei în aparenţă prozaice. Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale.”

Cu toată incisivitatea versurilor, cu permanentul tangaj între bine și rău, imaginile simple, aidoma unor tușuri japoneze, cititorul din mine a văzut/ a citit despre prietenie, despre exteriorul care forțează intimitatea poetului, dându-mi o energie dinamică, plină de certitudini, cu care îmi umplu și eu disfuncționalitățile mele prozaice, când efemerul din jur nu-mi dă pace. Deznădejdea poetului devine și deznădejdea mea, așa cun, bănuiesc, că poetul caută cu dinadins comunicarea cu mine și cu ceilalți.

În toate poemele, camuflajul este o cămașă vie, uneori dureroasă, mai rar optimistă. Mie nu-mi rămâne decât nevoia de a căuta, de a observa detaliile cămășii poetului pentru ca, apoi, să mi le pun însumi pe spinarea mea unele lângă altele, având (și au!) datorită lui un camujlaj aidoma lui. „N-aștepți nimic/ și totuși din când în când/ întorci capul/ ca orice curios” spune el undeva, simțind că pânda mea, a cititorului, devine pentru el o altă cămașă, aceea a certitudinilor. 

.

... §.

Petru Ilieșu

Despre spațiul negru
și obsesia roșie

Cutia din capul meu are înăuntru
o cutie și mai mică
ce ascunde o altă cutie la fel de ferecată
și la fel de încăpătoare
pentru o cutie și mai mică
- un fel de spațiu intermediar
pentru ceva din ce în ce
mai mic
și mai închis
care să poată adăposti în cele din urmă
ceva – pentru mine – nimic mai cunoscut
ori altfel oarecum o cutie
temeinic ferecată
dar fin fisurată de uscăciune și aburul roșu care vag
răzbate dinăuntru ca o răsuflare interioară
o mare topindu-se
în împrejurimile pereților
în materia neagră a spațiului care înconjoară
ușor vulnerabil
unei noi pulverizări de răsuflare interioară
topindu-se
împrejurul pereților
sau retrăgându-se acolo unde se află poate „miezul palpitant și
        crunt” al clipei
și semnele tainice ale unor amintiri reprimate
au poate o altfel de cutie
desigur închisă
dar fin fisurată de uscăciune și freamătul roșu al unui
șir subțire de furnici
ivindu-se ca o răsuflare interioară
și retrăgându-se la fel de topitor în materia neagră a spațiului
care înconjoară
o altă cutie la fel de ferecată
care să poată adăposti
un fel de spațiu intermediar
fin fisurat de răsuflarea interioară
și freamătul roșu al unui șir subțire de furnici
care se hrănește cu timpul și spațiul
retragerii lor
în interiorul unei alte cutii
minuscule
la fel de ferecate
și care conține
închisă în sine
unica și falsa copie
a unei pierdute
chei roșii
(Petru Ilieșu, din volumul În căutarea lui Tank Man, Editura Planetarium, 2017)

Uneori poezia iese din tiparele ei convenționale. Canonic sau nu, modern sau nu, poemul acesta, care introduce istoria trecută, recentă sau mai veche, în viața noastră, a mea (și a ta), este plin de nevoia eliberării. Poemul acesta devine o pagină care se citește simțind respirația autorului alături de respirația și auzul meu, al cititorului. Autorul, știm, a fost și este un purtător de cuvânt al revoltatului, al revoltei, dar a unei revolte plină de speranță. Tank-Man, știm, a fost un grăunte de nisip de pe o plajă aflată la gura unui fluviu în revărsarea acestuia în ocean. Sfâșietoarea poveste a celui care și-a pus viața în slujba umanității devine obsesivă. În slujba unei umanități dincolo de rigorile istoriei. A istoriei îngrădită de ferocitatea dictaturilor, îngrădită de imperialismul devenit o bubă a umanității.

Într-un câmp poetic, unde sensibilități diafane conlocuiesc cu stări amorfe, unde nu mai simți armonii, unde contra-punctul nu se mai orientează după semnul consacrat al busolei lirice, poezia Omului, a Cetățeanului devine tot mai rară. Iată că răzbate din când în când o rază de soare în griul fără umbre și lumini a acestui conglomertat de cuvinte, unde metafora devine o iluzie, și care este textul care se spune că ar fi poezia.

Petru Ilieșu își deschide pledoaria despre Revoluție, invocând imaginea unui Anonim. Cutia umanității este deschisă, ivindu‑se în, și din ea, alte și alte Cutii.

Eugen Matzota: „Iată-l pe Petru Ilieșu, aproape singur în fața ofensivei unei adunături care-ar fi trebuit să facă doi pași înapoi, măcar din respect pentru oamenii care-au murit atunci, ca ei să fie azi ceea ce au ajuns a fi. Este el acel om care stătea singur în fața tancurilor în Piața Tienanmen în 5 iunie 1989, chiar înainte de schimbările din Europa de Est?”

Piața Tienamnen, China, iunie 1989 – Timișoara, Piața Operei, decembrie 1989 – Piața Universității, București, iunie 1990 –, sunt mai mult decât simboluri. Sunt crudul Adevăr al Istoriei. O bulversare a istoriei, parcă răsturnată cu susul în jos, plină de amărăciune și de speranță. Optimismul și disperarea tragică sunt o singură condiție a Timpului. Anii aceia, apocaliptici dar și plini de lumină, în același timp, s-au îngroșat atât de mult încât seva istoriei s-a cristalizat diamantin. România „trăia”, dar trăia apocaliptic sub perna sub care „se aude ticăitul mașinii infernale a fricii”. Cînd pe zidurile îndurerate, într-un grotesc melanj de speranțe și dispreț se prelingea un sunet: „nechezatul fantomei ceaușiste”...

Poemul de mai sus introduce pe cititor, obișnuit cu reveriile, reflexivitățile ieșite din cuvântul Cărții de poezie, într-o altă lume: într-o carte-album, carnet și simeză în același timp. Un performance-scenariu, devenind un happening pentru poetul-plastician și, în aceeași măsură, pentru cititor. Un scenariu care rupe, sau anulează, distanța dintre realitate și creația artistică.

Ar fi multe de spus... dar gândul mă duce pe mine, cititorul, în acea lume teribilă a Momentului istoric, cu suporții lui: o spontaneitate magistrală, împreună cu un program revoluționar. Și toate în același timp... Concretul istoric, drama realității, mă rupe din jocul imaginației, care uneori mă cuprinde citind poesia.