logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad

 

Game. Set. Meci: un schimb poetic de mingi[1]

logoTitlul acestei cronici s-ar fi potrivit mai bine unui meci de tenis de câmp decât unuia de ping pong. Dar dincolo de jocul de cuvinte din titlul cărții Pink pong, unde asocierea cu tenisul de masă era mult mai la îndemână decât cu terenul de zgură sau de iarbă, Andrei Zbîrnea chiar joacă tenis. Pentru el, sportul e mai mult decât un hobby, e o vocație. Volumul lui, Turneul celor cinci națiuni (frACTalia, 2017), demonstrează că se poate extrage poezie și din sport. A mai scris niște poeme și-n Dortmund, acolo unde se află echipa lui preferată de fotbal.

Pink pong este de fapt un schimb poetic de mingi între Andrei Zbîrnea și Claus Ankersen.  Doar că de această dată cei doi poeți părăsesc lumea sportului virând spre cea a muzicii. În esență, ei își aruncă unul altuia provocări, scriind texte pornind de la titlurile unor piese aparținând trupei Pink Floyd. Acest volum vine și ca răspuns la veșnica întrebare: cum poate fi scrisă o carte la patru mâini? Recunosc, m‑a frământat această enigmă încă de când citeam Femeia în roșu de Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș; fie romanele fraților Strugațki; fie trilogia Pandora de Frank Herbert și Bill Ransom; fie volumele SF semnate de Romulus Bărbulescu și George Anania. Care e raportul contribuției fiecărui autor în parte? Câte dintre pagini sunt scrie de Arkadi și câte de Boris?

Ei bine, în cazul lui Zbîrnea și Ankersen, contribuția fiecăruia e destul de limpede, spun destul pentru că cei doi au păstrat o undă de mister nesemnându‑se la începutul sau finalul textelor scrise în tandem, rămânându-i cititorului rolul de a le ghici și intui în funcție de amprenta poetică a fiecăruia dintre ei, ceea ce vă previn din start că nu e deloc o sarcină ușoară, fluiditatea poemelor lăsând mai degrabă impresia că există un singur autor, nu doi. Tot ce știm sigur e că fiecare dintre ei a scris câte 18 poeme, într‑o impresionantă ediție trilingvă (română, engleză, daneză), făcută posibilă datorită eforturilor de traducere și retroversiune ale Iuliei Stoichiț, ale Danielei Micu și ale lui Claus Ankersen.

Volumul debutează pornind de la albumul Atom Heart Mother, întreținând atmosfera psihedelică și science fiction din muzica trupei britanice. De altfel, multe fragmente din această carte ar fi putut foarte bine intra în voluminoasa și bizara antologie de poezie românească SF, Hotel Cosmos, coordonată de V. Leac, apărută deloc întâmplător tot la „frACTalia”, o editură dedicată aproape exclusiv experimentului poetic. Iată un exemplu de poem vizual concentrat și dens, care mă trimite cu urechea și la The War of the Worlds / Războiul lumilor, albumul-concept al lui Jeff Wayne, după romanul lui H. G. Wells:

„Şi navele spaţiale au venit/ o flotilă după alta/ dispuse în formă de săgeată/ navigând spre marginea/ ochilor/ dinăuntru invizibile/ clopote tubulare inversate/ pe drum spre vizibilitate totuşi/ planând ascunse în spatele retinei/ a acelui mare necunoscut/ pe cerul/ nopţii, tinerii/ în capsulele lor de curse,/ rămânând în urma unor sfere saturniene/ inelate undeva, aici, acolo/ pe covoare în stil hippiot, atârnând/ cu susul în jos sau afară/ aşteptând spectacolul/ şi ivirea/ în timp ce navele spaţiale dinăuntru/ s-au eliberat şi s-au ridicat/ o insectoidă angelică cu opt membre”, etc.

Citind poemul Learning to fly îmi vine în minte ecranizarea albumului The Wall, poate cea mai complexă compoziție Pink Floyd, devenită ulterior un film de mare succes, scenariul Roger Waters, regia Alan Parker, o bizarerie cinematografică cu inserții de desen animat. Poate apariția roboțelului din filmul de animație WALL-E să mă fi dus cu gândul acolo sau rătăcirile lui în labirintul navei-mamă, cumva aidoma rătăcirilor lui Pink, din The Wall, în purgatoriul propriei minți:

„inima ta e un fluture verde & roz/ inima ta ronțăie buchete de/ hortensii. la metrou în piața victoriei orașul preia/ superputerile navei-mamă/ ca un ganglion uriaș votat în mod democratic/ de popoarele deșertului/ ice is forming on the tips of my wings/ aripile curg și lasă urme/ Unladened, empty and turned to stone/   u    r   m   ă / aici nu vei găsi nimic să te incrimineze/ WALL-E e prietenul tău în momentele de cumpănă/ chiar dacă – mai tot timpul – are ceva de vociferat/ inima ta e un fluture verde & roz/ odată cu primăvara te-ai rătăcit și tu/ nava-mamă e un labirint/ WALL-E îl cunoaște de câteva secole/ și nu înțelege cum praful se pune la loc/ învață să zbori peste porțelanurile bunicii”.

Piesa Sheep de pe albumul Animals îi reamintește unuia dintre cei doi poeți (cine să fie oare?) de spiritul de turmă din timpul mișcării sociale #rezist (protestele anticorupție din intervalul 2017-2019) și de întregul repertoriu de grozăvii adiacente, dintr‑o perioadă în care spiritul civic al românilor s-a dovedit a fi surprinzător de poetic:

„mașinistul trece inofensiv mașinistul/ e noua versiune a lui/ WALL-E/ versiune pe care mai toate/ hypermarketurile/ o oferă la promoții lunare/ timpul a expirat / momentele de/ luciditate tot mai rare/ Am numărat oi multe oi în timp ce/ așteptam la coadă/ circula o glumă la proteste cum că/ george soros împarte cornuri și lapte/ la singurul shop & go din piața/ victoriei/ tot în seara aia mă gândisem la sloganul/ mai am un singur dor dragnea în ulan/ bator/ dragoș l. aproape că îl împrumutase/ pentru bannerul său/ totuși în ultima clipă s-a decis/ un vers la modă/ dintr-o melodie pop dance ceva”.

A Saucerful of Secrets este piesa mea preferată din toată discografia Pink Floyd. Aproape 12 minute de muzică exclusiv instrumentală, fără voce, în dulcele stil psihedelic și experimental, un fiasco instrumental în prima parte cu un final de un sublim extatic. A fost prima piesă de space rock pe care am ascultat-o vreodată. Poemul omonim întreține atmosfera de rock spațial, având totuși un set de reguli proprii:

„Nu avem secrete/ De obicei nu ne vorbim/ nu ne privim/ şi aşa trece ziua înconjuraţi de/ platouri cu produse artizanale & aspiratoare din/ universul star wars/ organizăm proiecte/ educaţionale/ dezvoltare/ personală şi/ voluntariat fiecare are un/ rol bine stabilit în organigramă/ d e c a l o g/ 1. nava-mamă ia forma teseractului/ 2. în săptămânile impare WALL-E nu face curăţenie/ 3. câmpul de păpădii deplasat dincolo de linia orizontului/ 4. maşinistul va efectua testul de paternitate/ 5. vom opri coagularea sângelui/ 6. vom opri timpul/ 7. nu vom accepta cover-uri pink floyd/ 8. culori interzise la bordul navei-mamă: verde absint, roz bombon, magenta, fucsia & indigo/ 9. serile de karaoke vor fi atent monitorizate/ 10. cultul soarelui – înscris pe ordinea de zi”.

Dansul cosmic care a stat la baza originii universului, din poemul În ochiul soarelui, este transpus tocmai în… originile trupei britanice, anume albumul lor de debut, The Piper at the Gates of Dawn. Se simte în fiecare vers efervescența începutului:

„În ochiul soarelui/ vara arde pentru totdeauna/ În timp ce flautistul cântă:/ Toată mişcarea este realizată în şase etape/ şi a şaptea este realizată în schimb/ De ce să nu vorbim/ în timp ce dansăm/ în dialectici ritmice & mişcări circulare/ de jur împrejurul stâlpului/ pe dealul nisipos/ în ochiul soarelui/ Roată de şapte ori/ mână în mână, spirit în spirit/ iubirea pentru înţelepciune/ săruturi pentru poveşti/ conexiune pentru înţelegere/ rezonanţă pentru informaţie/ În ochiul soarelui/ vara arde etern/ Est şi Vest dansează în jurul armindenului/ Votan şi Shakti/ Vorbesc şi agită/ în timp ce flautistul cântă/ şapte note ale şerpăriei/ strămoşi acoperiţi cu solzi şi tot acel Enki/ ascuns pe un meteor undeva/ accelerând/ un punct nevăzut al negrului/ în vreun vulcan cosmic/ De ce să nu dansezi/ în timp ce sitarul cântă la fluier şi fluierul devine/ un stâlp ce cântă, o gaură pe un deal/ în ochiul soarelui.”

Revenind la Animals, piesa Pigs on the wing, poemul Degetele lui Oliver Hardy, pentru cine e străin acest nume – actorul de comedie care îl interpretează pe Bran (așadar, o figură porcină), trimite cu gândul la un tablou grotesc și suprarealist de Salvador Dali, populat cu porci-copaci, prințese porcușor, vârcoporci și scroafe crommyoniene, într-un rai carnivor, porcesc:

„Ciudăţenia cu porcii zburători/ nu are legătură cu aripile lor enorme, nici cu solzii lor/ nu atât de mult cu ale lor coarne/ sau apetiturile lacome/ pentru a-şi fi devorat proprii lor semeni, peri ridicaţi/ în semn de bucurie, maxilare pocnind, tendoane şi oase zdrobind/ crezând cu tărie/ în vată pe băţ şi monede de aur/ Este pur şi simplu în natura lor/ şi faptul că/ ei zboară doar în minţile lor/ turme roz avântându-se în sus, pe orizonturi interioare/ ţipând în timp ce ei stau în cabinele alocate lor/ terfeliţi şi murdari/ pe rânduri nesfârşite şi vârful picioarelor, refuzând/ cu încăpăţânare realitatea, ochi larg închişi/ visând porci-copaci crescând ca o tulpină de fasole/ într-un Rai carnivor, porcesc/ Mica, inocenta prinţesă porcuşor/ înăuntrul unei scroafe crommyoniene/ și Jimmy Squarefoot cel cu talpa ușoară/ vârcoporci cu forma schimbată inconştient/ Babi Ngepets fără suflet pe partea întunecată/ a Lunii, unde toate acele nave spaţiale super-şmechere/ cu toţi acei adolescenţi intergalactici/ fumând substanţe halucinogene/ în afara timpului/ şi acel restaurant, unde părinţii lor se înghesuie/ în jurul meselor de pariuri, aşteptând/ marele final/ în timp ce Sæhrímnir este servit, agitând/ degetele lui Oliver Hardy/ în ritmul melodiei zilei de mâine/şi marele grohăit din cer.”

Cărțile și albumele muzicale reușite se remarcă prin diversitate. Oricât de inspirat ar fi un artificiu poetic sau un gen muzical, repetat la nesfârșit riscă să plictisească prin monotonie. Autorii încearcă o rupere de ritm de la rock-ul ambiental, progresiv și psihedelic printr-o mostră de punk, așa s-ar traduce poemul Sample post-punk (spp), inspirat de arhicunoscuta piesă Hey you, un poem care mai degrabă îmi sună a baladă blues:

am încercat să descompun vocea ta în elemente atomice nu/ cred că mi-a ieșit plutim deasupra tavernei un/ naufragiu către efes în noaptea asta/ degetele tale sunt cea mai frumoasă/ scurtătură spre creierul meu tastezi neîncetat pe/ whatsapp sau pe messenger dar atenția ta este dezlocuită de o/ șoaptă foarte apropiată de obrazul meu stâng nu am/ apucat să vorbim despre sunetul zăpezii transmis pe/ undele radio și nici despre brazii din deva sau/ iași părul tău ca un amfibiu vorbește despre revelioane în/ danemarca hamsteri de(cor) & căsătorii aranjate de/ familie vocea ta sună diferit pe sticlă la fel cum ar/ suna vocea mădălinei manole ca un ringtone polifonic/ înainte de cernobîl a fost vulcanul/ înainte de spațiul tridimensional/ au fost două perechi de gemeni/ înainte de ora de culcare te strâng în brațe/ înainte de plecare îmi adun mănușile de/ pe podea înainte de tine n-a fost decât/ un hol întunecat acum liniște somn un sample/ postpunk ce are grijă de tine/ doar tu și un film despre levitare”.

Spre finalul cărții găsim unul dintre cele mai frumoase poeme. Deși volumul se abate pe parcurs de la povestea science fiction inițială, cu nava-mamă, WALL-E și mașinistul, firul narativ își reia cursul oferindu-ne ceva după care tânjim cu toții: povești. Cu tâlc, moralizatoare, insolite. Povești din toată lumea și, cel mai probabil, din lumi încă nedescoperite. Poemul se numește O poveste pe care o spune mașinistul navei-mamă pentru a concluziona o mică dispută cu WALL-E și sună așa:

„Mulți fluturi plutesc deasupra grădinii/ bulele berii nefiltrate acompaniază un dans imaginar/ între un cocon albastru și o specie pe cale de dispariție/ viața pe marte e încă un mister pentru cercetătorii/ britanici la fel și rezultatele cele mai recente de la britain’s got talent/ în grădinile de vară din papua a fost descoperită o nouă/ specie de fluture policrom/ copiii secolului XXI nici/ măcar nu o vor observa ei vor trece mai departe/ între două sesiuni de swipe right & swipe left riscând să/ rămână fără baterie chiar în intersecție. o altă zi, același continent/ copiii aborigenilor nu vor interacționa niciodată cu pokémon GO/ și nu vor putea să explice în fața unei audiențe cuvântul millennials/ e încă un moment delicat pentru triunghiul conjugal format din nava-mamă, WALL-E și mașinist./ penitenciarul de maximă siguranță își deschide larg porțile/ pentru vizitatorii curioși celulele sunt împânzite de forme ciudate obținute din plastilină și calcar/ & umerii tăi cu aerul specific unor peruani plecați pentru prima dată în safari.”

Pink pong este un experiment reușit, un dialog poetic firesc și empatic între doi autori cu o vastă cultură muzicală, cinematografică și literară, care stăpânesc arta transformării lyrics-urilor în versuri, a muzicii în poezie. Acest volum multicultural, scris de un român și un danez, disponibil în trei limbi, printre care și cea mai vorbită de pe glob, ar trebui să își găsească cititori nu doar printre degustătorii de poezie experimentală, ci și printre fanii înrăiți Pink Floyd și ai muzicii de calitate, în general.

 

 

[1] Claus Ankersen & Andrei Zbîrnea, Pink pong, Traducere și retroversiune de Iulia Stoichiț, Daniela Micu și Claus Ankersen, Editura frACTalia, București, 2019, 250 p.