logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

DIALOG

 

logo

Ana Maria Haddad Baptista este licenţiată în Litere. Și a susţinut masteratul şi doctoratul în Comunicare şi Semiotică la PUC São Paulo. Are un postdoctorat în Istoria Știinţei la Universitatea din Lisabona. Actualmente este profesoară la Universitatea Nove de Julho din São Paulo. A publicat numeroase cărţi în Brazilia şi în străinătate.

 

 

„Ne îndreptăm spre vremuri nemaipomenit de lichide. Instabile precum pietrele sub sunetul apei de cascadă”

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Ana Maria Haddad Baptista

 

La ce vârstă aţi înţeles că lumea cărţilor avea să joace rolul cel mai important în viaţa dumneavoastră?

Extraordinară întrebarea dumneavoastră. Din momentul în care am început să citesc. De la primele texte din primii mei ani de şcoală. Am fost transpusă în alte lumi. Mereu mi‑am imaginat personajele, şi, mai ales, m‑am imaginat în locul lor. Niciodată nu am renunţat la cărţi. Niciodată. Literatura, pentru mine, este un imperativ vital. Mă indignez cînd unii pedagogi sau cercetători spun că lectura ar trebui să fie un obicei. Nu. Nu sînt de acord. Lectura este indispensabilă. Una dintre singurele forme în care omenirea ar putea ajunge să construiască o lume mai puţin sufocantă. Mai puţin deplorabilă şi, mai ales, cu un mai mare grad de consideraţie. Gîndindu‑mă retrospectiv, prin prisma a ceea ce sînt azi, recunosc, profund de acord cu Bachelard, cît m‑a pătruns mereu solitudinea cosmică şi individuală. Îmi respect cu obstinaţie nevoia de a fi singură cu orice cost. Complet singură.

 

Care sunt primele cărţi care v‑au marcat? Ce cărţi erau la modă în adolescenţa dumneavoastră?

Una dintre cărţile cele mai deosebite din adolescenţa mea a fost Dom Casmurro de scriitorul brazilian Machado de Assis. Imposibil să nu‑ţi placă. Imposibil. Și cînd ne place cu adevărat un autor, plecăm în căutarea altor cărţi ale sale. Altă carte remarcabilă, puţin citită în prezent în Brazilia, a fost Mira los lirios del campo (n. r. – Priveşte crinii de pe cîmp) de Érico Veríssimo. O carte care ne provoacă profund sensibilitatea şi, mai ales, ne previne cu privire la ceea ce ar fi putut fi şi ceea ce nu a fost. Cu alte cuvinte, cîtă fericire ne este la îndemînă şi, în majoritatea situaţiilor, nu o putem avea. De‑a lungul anilor am fost fascinată de Borges, Octavio Paz, Graciliano Ramos, Guimarães Rosa, Marguerite Yourcenar, Blanchot şi mulţi alţii care îmi intersectează existenţa. Permite‑mi să prezint un scurt traseu... În plină maturitate, după prima călătorie în Grecia, l‑am descoperit pe Giorgos Seferis. Și, cel mai rău, aproape nu exista nimic din opera lui în portugheză, nici într‑o altă limbă accesibilă mie. Fascinaţia mea a fost atît de mare încît am început să învăţ ceva greacă modernă. M‑am întors în Grecia doi ani mai tîrziu, literalmente în căutarea cărţilor sale în limba sa maternă.

Le‑am găsit. Nu‑mi voi uita niciodată fericirea. Niciodată. Deşi nu stăpînesc greaca foarte riguros. Cu toate acestea, viaţa ne rezervă mereu surprize. Incredibil. În 2014 am luat legătura prin poşta electronică cu scriitorul Marco Lucchesi, datorită unui eseu pentru o revistă. De fapt, îl cunoşteam de departe ca fiind un excelent traducător. Și deodată, din motivele cele mai diverse, aveam cărţile sale la îndemînă. M‑a marcat. Marcată efectiv de ansamblul de lucrări ale lui Marco Lucchesi. Cum să definesc esenţa sa? Pe tot parcursul vieţii sale şi în orice moment, Marco are neobişnuitul har de a vedea lucrurile în natura unică şi incontestabilă într‑un moment anume derulat în structuri dense. Inspiră acea fericire care reuşeşte să ne revigoreze complet, amintind de Pasternak. Marco Luchesi reprezintă pentru traiectoria mea steaua unei vieţi întregi, cum spunea poetul brazilian Manuel Bandeira.

 

Sunteţi de acord cu aceia care cred că filosofia traversează un moment de criză ce‑i vesteşte sfârşitul iminent sau credeţi că e vorba despre o nouă formă din şirul de metamorfoze suferite de filosofie de‑a lungul timpului?

Știm că, din timp în timp, se anticipează sfîrşitul filosofiei, în special de către fatalişti. Și de asemenea, de către fiinţe a căror gîndire nu merge mai departe de superficialitate şi banalitate. Filosofia, din perspectiva mea, trece printr‑un moment de mare transformare, la fel ca totul în viaţa aceasta. Sfîrşitul filosofiei ar însemna prevestirea unui abis fără margini, a cărui revenire ar fi imposibilă. Cred în importanţa gîndirii filosofice a lui Deleuze. Cu alte cuvinte, filosofia este o cunoaştere care se bazează pe incredibila capacitate de a crea concepte. Concepte proprii. Filosofia nu are doar autenticitate, cred eu, ci şi o autonomie de invidiat. Filosofia nu se va sfîrşi niciodată. Însă ştim că dacă aceasta s‑ar întîmpla, neghiobii ar aplauda şi ar plînge de fericire. Cred, în mod obiectiv, că marile transformări pe care le‑a experimentat întotdeauna omenirea şi pe care le va suferi vor aduce cu ele adevăratele deschideri pentru reînnoire şi vor semnala, cu siguranţă, noi forme de a fi şi a exista. Și fără Filosofie, a vedea deschiderile ar fi absolut imposibil.

 

Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie nimicite, sau există încă speranţă?

Sînt profund optimistă şi, din fericire, nu mi‑am epuizat posibila rezervă de naivitate. Ameninţarea barbariei a dat mereu tîrcoale omenirii. În fiecare etapă a istoriei, din diferite motive. De aceea, nu am îndoieli că putem, şi trebuie să luptăm pentru forţa eliberatoare a spiritului. În acest sens, de bine sau de rău, cred că Sartre şi‑a fondat cu multă luciditate afirmaţia că omul ar fi condamnat la libertate. Marea întrebare în legătură cu libertatea este, cred, cum să vedem de fapt în ce măsură ne construim libertatea, în toate dimensiunile. Cu alte cuvinte, pînă în ce punct nu continuăm să fim naivi (măsura eternă a naivităţii care persistă în noi), pînă într‑atît încît doar consolidăm servilismul orb? Pînă la urmă, reţelele puterilor consacrate sînt, ca întotdeauna, ţesute obscur sub ochii noştri. De aceea, Foucault a fost, în special, filosoful vizibilităţilor, la fel ca memorabilul nostru Cioran.

 

Credeţi că ne‑am putea închipui istoria spiritului ca pe o succesiune de perioade dominate de obsesia sistemului, de completitudine şi de perioade influenţate de fascinaţia fragmentarului, a aluzivului şi elipticului?

Întrebare provocatoare. Dificil de răspuns. Dar cred aceasta. Marile tragedii, în dimensiunile cele mai diverse, precum războaiele mondiale şi, acum, nenumăratele războaie mai localizate, în opinia mea, indică faptul că avem perioade de discontinuitate temporală reală. Perioade în care timpul pare o întrerupere. Mereu variabil în termeni cantitativi. Marile pauze. Pare că niciodată coşmarurile nu se vor termina. Însă, dintr‑o dată ceaţa şi pîcla se risipesc, uşor, şi totul se dezvăluie. Se formează.

 

Trăim într‑o epocă a fragmentului? Sau visăm încă metanaraţiuni a căror moarte a fost vestită de pontifii postmodernismului?

Trăim, cred, în epoca fragmentului. În mod dureros, în toate dimensiunile. Este puţin probabil ca vremurile lichide prezentate de Bauman să se termine. Ne îndreptăm spre vremuri nemaipomenit de lichide. Instabile precum pietrele sub sunetul apei de cascadă. Ca şi cum ne‑ar înghiţi o viteză care accelerează fără a avea timp pentru a încerca să o ţină în frîu. Momentul prezentat de Bachelard se desfăşoară spre orizonturi de neconceput şi imprevizibile. Însă omenirea va supravieţui. Dacă ne gîndim la cît s‑a schimbat totul de la ultimele decenii ale secolului al XX‑lea pînă acum, putem spune, oricît de straniu ar părea, că vom supravieţui. Marele adevăr, dacă luăm ca temei inclusiv jurnalele, autobiografiile şi scrisorile marilor filosofi şi scriitori, este că schimbările ne sperie. Epoca fragmentului spulberă un posibil orizont pentru viitor. Drept rezultat, incertitudinile nu au fost niciodată atît de ample. Nimic nu garantează nimic. Aceasta este provocarea noastră. Cum să trăim în coloane care oscilează într‑o arhitectură a cărei densitate a abisului este suverană?

 

Care credeţi că este locul filosofiei în cultura contemporană? Mai joacă ea un rol important în dezbaterile publice?

Rolul filosofiei este, irevocabil, să stabilească, prin intermediul conceptelor sale, dialoguri continue cu tradiţia, cu memoria omenirii şi, mai ales, cu artele şi literatura. Cred că în cazul educaţiei, numai filosofia va putea, pînă la urmă, să propună parametrii reali pentru pedagogie, la toate nivelurile, atît de necesari pentru a stabili o ofertă educaţională interdisciplinară. Singura care ar putea atenua dezechilibrele între educaţie şi adevăratul său angajament. Filosofia ar putea îndeplini un rol important în dezbaterile publice. Însă în practică, actualmente nu îl are. De ce? Pentru că predarea sa încă este desemnată intenţionat de către puterile consacrate ca fiind secundară şi de puţină importanţă. De fapt, puterile ştiu că filosofia stă în calea adevăratelor lor intenţii, ca şi cum pasiunile autentice nu contează. Adevăratele iubiri. Îmi amintesc de Octavio Paz în frumoasa sa carte Labirintul singurătăţii. Afirmă clar că dragostea, de fapt, între două persoane, este împiedicată de către legile morale, economice şi multe altele. Imaginaţi‑vă o planetă cu fiinţe înflăcărate! Ce s‑ar alege de capitalism şi tentaculele sale? Sfîrşitul! Știm că puterilor puţin le pasă de fericire. O lume fericită şi cu abaterile necesare semnalate de către filosofie ar însemna sfîrşitul sclaviei la care, direct sau indirect, sîntem supuşi. În mai mare sau mai mică măsură.

 

Credeţi că putem să înţelegem cultura occidentală de astăzi pornind de la intuiţiile lui Nietzsche?

Nietzsche este un etern şi inepuizabil mister pentru mine. Mereu mă întorc la el şi îl admir tot mai mult. Sînt impresionată, bineînţeles, de însemnătatea gîndirii sale profunde şi de capacitatea sa de a intui, nu într‑o formă previzibilă, ci într‑una vizionară. În cele din urmă, gîndirea sa a fost constituită adîncindu‑se într‑o solitudine atît de profundă încît nu există îndoială cu privire la vasta sa filosofie. Pînă în acest moment, lectura lui Nietzsche este esenţială, da, pentru a înţelege mai bine cultura contemporană. Mai mult ca niciodată, omenirea are nevoie să lase loc solitudinii. Aceasta, cred, este una dintre cele mai importante moşteniri pe care ni le lasă filosofia sa. Aceasta înseamnă, printre alte lucruri pe care le‑aş putea menţiona, că solitudinea, ca o condiţie umană inevitabilă, trebuie luată în considerare cu mai multă preocupare şi seriozitate. De fapt, doar din solitudinea individuală ne putem exersa straturile cele mai profunde ale memoriei noastre şi materializa o asemenea perspectivă care să ne conducă în adîncul propriilor noastre fiinţe. Condiţie indispensabilă pentru gînduri mai lucide. Și, după cum ştim, indispensabilă pentru a citi, oricum ar fi, la niveluri mai profunde. Marele obstacol în calea realizării acestui lucru este că astăzi, fără să vreau să fiu nostalgică, fiinţele umane, în general, sînt inadecvate. Oamenilor le este frică de solitudine. O văd ca pe un rău. Și nu ca pe una dintre singurele posibilităţi de a vedea universuri mai ample, căi de scăpare şi drumuri, chiar dacă labirintice, la maximum. Mereu mă întorc la frumoasele cuvinte ale lui Nietzsche. Și în scrisorile sale, mai mult ca niciodată, proclamă solitudinea ca o condiţie indispensabilă pentru a gîndi. Să te disipezi. Concentrează‑te asupra a ceea ce realmente poate transforma o creatură într‑o fiinţă umană mai completă.

 

Traducere din limba spaniolă:

Ana‑Maria Clep