POEZIE

Costel Stancu
poet, Reşiţa

* * *

îți amintești? veneai pe lacul înghețat
o pasăre îți cînta numai ție
patinai pe muzica ei
ca pe o eșarfă luată de vînt
făceai piruete deveneai vîrtej te ridicai la cer
acolo ești și acum - steaua aceea mică -
aștept să cazi să îmi pun o dorință
eu am rămas tot pe malul lacului
ce îngîmfare să te crezi
vierme în cîrligul lui Dumnezeu
îmi spui timpul trece
apropiindu-ne de noi înșine.


* * *

Trece ziua – fluierătură peste oraș. Lîngă mine,
femeia retează dintr-o lovitură cele șapte capete
de balaur ale oglinzii și dispare, ca o cheie de gheață
în lacătul fierbinte al verii. Îmi simt neliniștea, cum aș
auzi căderea unei șoapte în fîntînă. Unde te grăbești,
suflete, spre care gol? Nu vezi că fiecare joacă șotron
pe exteriorul propriului trup, chiar dacă piatra aruncată
nimerește mereu în căsuța inimii? Sînt trist.
A trecut vremea cînd cîntam din frunza
Evei și toți îmi aduceau daruri otrăvite. Cînd
scriam poezii și creionul îmi părea un răstignit cu
mîinile în buzunare, implorîndu-mă să îl iert.
Cînd tăiam ferestre în iarba înaltă a somnului,
să aud greierii mai aproape. Acum, doar aștept.
Cîndva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo
cînd nimicul a dat peste buza paharului.

* * *

Poezia e felul meu de a mă preface fericit
cînd găsesc în palmă o pungă cu arginți
- dovada că am fost vîndut mie însumi.
E aripa ce șterge fereastra, lăsînd să se vadă
inima de ciocolată albă a întunericului.
Mîna mamei ce îmi strecoară în buzunar
un ceas potrivit la ora cînd mă voi naște,
apoi dispare pentru totdeauna. Poezia e
mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului,
mai misterioasă decît tăcerea peștișorului de aur
care s-ar fi putut salva, dar nu a făcut-o.
M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scrii
trăiești iluzia Celuilalt. Nu știu. Știu doar că,
într-o zi, mingea din cîrpe a copilăriei a sărit
în cer și nu a mai căzut niciodată.

* * *

Cum ați reacționa voi, bețivilor,
dacă într-o dimineață vi s-ar pune dinainte,
în locul obișnuitei sticle cu băutură,
un sîn de femeie plin cu lapte? V-ați ascunde
sub mese, rugîndu-vă, în gînd, paharului
cu apă sfințită să dispară vedenia?
V-ați închina la piuitul din clopotnița
bisericii ca în copilărie? Ați amuțit?
Voi, cei care ați alungat mii de pisici imaginare?
Care ați hrănit cîinii cu oase de miel?
Cei pe care v-a călcat de atîtea ori întunericul
pe degetele de la mîini cînd vă întorceați acasă?
Voi, cei care puteți jura că pînă și Dumnezeu
a coborît de pe picioroangele sale sfinte
să bea un gît de vin în sănătatea voastră?
O, cavaleri ai Ordinului Terasei, unde vă e vitejia?
Mai bine apropiați-vă tiptil, mulgeți fiecare
cîțiva stropi de lapte și spălați-vă ochii.
Să vedeți cum se naște, ca un copil din flori, soarele.


* * *

vine o pasăre la mine să își amaneteze inelul de pe picior
nu știe că eu trăiesc scuturînd clopoței într-o lume a surzilor
că rostogolesc oul singurătății pînă se face rotund
ea e veselă cip-cirip cip-cirip cip-cirip
la plecare îmi lasă un găinaț pe lacătul inimii
o doamne e primăvară voi ce mai scrieți am auzit
că fiecare culege ciuperca otrăvitoare a sinelui
și o păstrează pentru celălalt oare mă voi obișnui
vreodată cu gîndul că înainte de a muri o să văd
un copac încărcat cu toate păsările după
care am tras cu praștia dar nu le-am nimerit


* * *

dimineață confuză vin păsări să bea apă
din colivia fîntînii Dumnezeu pierde
pentru o clipă cheile de la poarta Raiului
se bucură ca un evadat
de această provizorie libertate
am putea sări gardul înapoi nu ne prinde nimeni
mă ademenește El dar mi-e teamă
iar nu-mi ascult inima
- o insulă locuită cu mult înainte de a mă naște
a trebuit să îl alung pe celălalt -
acum e liniște cîinele îmi povestește că a avut
un vis în culori nu îl cred el îmi descrie
curcubeul e turbat cineva măsoară
invers harta cerului încotro să fug
am avut o noapte grea îmi spun o Doamne
unde sînt nopțile de altădată
cînd lindicul lunii se oglindea
în lacul cu nuferi și toți eram fericiți