POEZIE

Geo Galetaru
poet, Dudeştii Noi

Nu s-a întâmplat nimic

1. Nu e ca atunci când stai în ploaie şi aştepţi să-ţi cadă ceva în cap, ceva, o ţiglă de pe un acoperiş invizibil sau un înger rătăcit pe vremea asta rea, când ar trebui să stea şi el în casa lui şi să depene poveşti nepoţilor sau să împletească flanele şi fulare pentru vagabonzii care mişună prin grădinile din cer, nu mai are importanţă cu cine te întâlneşti şi ce spui, oricum nu poţi schimba destinul cu două-trei fraze rupte din panoplia banalităţilor de peste zi, ai vrea mai degrabă să alergi bez­metic pe străzi incolore sau să sari peste liniile de tramvai, când devine evident că e totuna ce faci şi ce vorbeşti, poţi chiar să baţi la uşi şi să debitezi versuri care ţi-au rămas în amintire din prima ta copilărie, petrecută între cutii de chibrituri şi pisici siameze primite cadou de la mătuşa matilda sau de la nevasta băcanului din colţ, cineva o să te asculte la un moment dat şi-o să-ţi facă un semn din care n-o să înţelegi nimic, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi speranţa şi să renunţi la confortul empiric al ignoranţei tale sau al inocenţei tale, aşadar întâmplările care vor veni peste tine ţi se vor părea nişte animale blânde şi conştiente de inutilitatea lor provizorie şi din toate acestea poate că vei învăţa să anticipezi ceea ce există oricum şi riscă să se facă nevăzut, fără ca tu să sesizezi distanţa dintre cele două entităţi înspăimântătoare.

2. Nu s-a întâmplat nimic din ceea ce ai spus, vântul s-a oprit, apoi a pornit din nou, credeam că tăişul disperării va intra adânc în aceste utopii decrepite ale siguranţei de sine, dar ideile îmi vin pe neaşteptate ca ploile repezi ale verii, sapă în epiderma ascultătoare şi în creierul indiferent la analogii spectaculoase, am aşteptat suficient de mult acel gest care se declanşeze optimismul cohortei de inadaptabili, în locul despre care vorbesc au poposit păsări care nu-şi înţeleg încă rostul şi scurmă cu ciocurile în duritatea unei zile insipide, totul se mişcă şi totul se abate de la ordinea dictată de instanţele unei birocraţii abil conturate, acesta este un vers la care trebuie să mai reflectez, eventual să-i adaug reverberaţia siropoasă a momentului, ei bine, lucrurile încep să emane o pace profundă şi un confort al detaliilor de care nu ne putem dispensa, chiar dacă ne mai ciocnim de pereţi într-o clipă de neatenţie sau de graţie.

3. Mergi şi mergi şi o muzică te însoţeşte, aranjezi apoi cără­mizile sonore ale întâmplărilor de peste zi într-o geometrie im­previzibilă, ca şi cum cineva ar număra în gând rănile care te aşteaptă când vei trece prin pădurea aceea mare şi fără zgomote suspecte, tu singur în singurătatea ta altruistă, ca într-o clepsidră din care nisipul nu se mai goleşte niciodată, şi rămâne doar aceas­tă amintire involuntară a unei tinereţi oprite în loc sau poate chiar respiraţia abia auzită a fiarei.

4. Poftim, serviţi-vă, acesta-i timpul meu, pe care-l împart cu furnicile şi păsările colibri, cu tavanele decrepite ale unui oraş anonim, cu ultimele secrete ale fluturelui vanessa care tra­ver­sează spaţiile cu dezinvoltura unui spadasin înflăcărat, poftim, acestea-s cuvintele mele, albe, sclipitoare, vagi şi înşelătoare în inconsistenţa lor premeditată, cuvinte care aleargă prin păduri, prin cătune şi peşteri sofisticate, survolează caravanele întu­ne­ricului şi imperiile populate cu peşti vorbitori, o întreagă strategie de captare a respiraţiilor binevoitoare, festive, cu care-mi pavez naivitatea începutului de zi, poftim, casa mea vă stă la dispoziţie, aşteaptă să-i treceţi pragul şi să-i scotociţi măruntaiele, cu mâi­nile voastre versate, cu privirile care demistifică totul, totul, până la ultima pânză de păianjen, până la inima care încă bate, bate, bate, fără să ştie de ce şi până când.

5. Dacă ştii să tragi din ţigară în momentele cheie, dacă te mişti prin cartier cu graţia copacilor jupuiţi, dacă împingi întunericul moale în capul ariciului de pe şosea, dacă ghiceşti traiectoria glonţului cu o clipă mai devreme, dacă deschizi şi închizi uşa la timp, dacă strănuţi în cutia albastră a milei, dacă baţi toba în camerele în care a murit un patruped străin, dacă îţi înfăşori ziua de ieri în jurul gâtului şi tragi de capete tare, tare, tare.

6. Nu se cade să faci inventarul faptelor reprobabile când ceasul ticăie şi uzurparea vine din urmă ca un animal indecent şi pleoapele vor mărturisi ca nişte păsări ucise din greşeală de inocenţa unui continent dispărut sub giulgiu de flori.

7. Fă ceea ce trebuie să faci sigur că da rezistă drumul se deschide în faţa ta ca un şarpe silenţios încă un pas cad fluturi pe pământul întunecat mâinile inventează un spaţiu pentru în­tâmplările de mâine aşa va fi aşa se va duce zâmbetul tău în păduri fără răspuns din care toţi ne întoarcem cu vocile noastre fericite.

8. Rămâne o urmă un semn o săgeată într-un discurs con­centric şi ce dacă cineva alungă zăpada de pe pereţii unei inimi care nu mai ştie nu mai ghiceşte drumul spre casă rămâne o urmă un plâns al oglinzilor în această ficţiune a epidermei ascul­tătoare.

9. Transcrie emoţia transcrie partea din tine care fuge care glisează pe apa întunecată a speranţei când te vei întoarce sub streşini sub pietre în umbra sfidătoare a celor neputincioşi graţia & ura splendoarea & nimicul acerb al iernilor fosforescente fără ferestre fără cer în impenitenţa caldă a mugurilor care cad văzând cu ochii aşa cum cade rădăcina răului în oraşele crepusculare aşa cum pielea noastră vinovată neascultătoare se revoltă şi plânge în faţa unei păsări cu gâtul tăiat aşa cum peste lume coboară din când în când o înflăcărare pură.

10. Luăm în calcul toate posibilităţile toate simpatiile post­industriale ne ocupăm de ele cu grijă cu duioşia unor papagali împuşcaţi pe timp de ploaie ce mai contează am fumat în birouri & am dat foc covoarelor am alergat cu lămpi asimetrice la butonieră nu-i aşa că foamea e un animal docil sau o bicicletă care suflă cu putere în onomatopeea norilor să inventăm ceva măreţ ceva ca o glandă albastră sau trandafirie în seceta acestor balansoare care râd şi plâng la unison cu fluturii bolnavi ai tinereţii tale.

11. Există flori şi obstacole şi la jumătatea distanţei dintre tine şi râu un pitic plânge cu faţa în pumni există albine şi batiste şi palme ridicate spre cer între clădirile dintr-o altă viaţă o viaţă a rotocoalelor de fum împrăştiate peste o ţară tristă şi peste mieii cu picioarele înfipte în roua metafizică ajunge să întinzi pânza subţire a zilei de vară peste chipul celui plecat apoi să te ridici şi să spui cuvântul izbăvitor într-o cameră goală şi cineva va fi fericit.