logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 

Horia Truţă
eseist, Arad

 

Iconografia monumentală a lui Mihai Eminescu în părţile Aradului

Istoricii literari prezintă legăturile lui Eminescu cu Timișoara, unde având un frate mai mare, Nicolae, a vizitat orașul în două rânduri, fără să fie amintit și Aradul. Ipotetic, ar fi trecut și pe aici, fără ca acest lucru să poată fi demonstrat. Presupunerea se întemeiază pe faptul că drumul principal spre capitala Banatului, străbătând Valea Mureșului, trece și prin orașul nostru.

În 1978, criticul și istoricul literar Dimitrie Vatamaniuc (1920- 2018) a identificat însă, pe bază de mărturii documentare, existența a cel puțin patru momente din care se pot deduce legăturile lui Mihai Eminescu cu Aradul și împrejurimile sale[1].

Primul moment se petrece în august 1868, când poetul în vârstă de 18 ani a petrecut timp de o lună în oraș, ca membru în trupa de teatru a lui Mihai Pascaly din București, aflată în turneu artistic. Ce rol a avut Mihai Eminescu nu se ştie cu exactitate. Faptul că a fost trecut pe afiş, dar a rămas neconsemnat în cronicile dramatice, înseamnă că interpreta roluri episodice îndeplinind și funcţia de sufleur. De asemenea, se presupune că, fiind și secretar literar, Eminescu a întocmit către publicul arădean un Apel semnat de Pascaly, de fapt o invitație la spectacole însoțită de recomandări privind procurarea abonamentelor. La reprezentații a asistat și Iosif Vulcan, redactorul „Familiei” din Oradea, revistă la care Eminescu colabora încă din 1866[2]. E greu însă de precizat când şi unde s-au cunoscut, existând părerea că Iosif Vulcan l‑ar fi zărit în culise, sau în cuşca sufleurului unde: „Mihai Eminescu fuma, în pauză, tihnit din pipă”. După alte opinii, cei doi s-au întâlnit înainte de spectacol sau în casa lui Popovici Desseanu, la cină, „unde Iosif Vulcan află o mulţime de cunoscuţi, cu care petrecură timpul până seara în conversări interesante”[3].

Epoca studiilor universitare de la Viena şi prietenia poetului cu Ioan Slavici, Ioan Hosanu din Șoimoș, viitor medic precursor al fizioterapiei moderne, sunt alte momente ale legăturilor sale cu Aradul. Un apropiat arădean din această perioadă a fost şi Nicolae Oncu, al cărui nume apare frecvent în manuscrisele lui Mihai Eminescu.

Poetul nu a pierdut legătura cu Aradul şi ţinuturile acestuia nici după stabilirea sa la Iaşi, unde s-a împrietenit cu folcloristul Miron Pompiliu, originar din Ștei (Bihor), şi cu lingvistul român de origine prusacă Haimann Harito Tiktin, pe care l-a ajutat la întocmirea dicționarului bilingv Rumanisch-deutsche Wortebuch, punându-i la dispoziție glosarul de cuvinte specifice ținuturilor arădene și crișene (paghină, ciurdă, hadă, stăvar, etc.), cu explicațiile necesare.

Interesul lui Mihai Eminescu pentru aceste ţinuturi, în postura de gazetar bucureştean, se manifestă şi prin descrierea câmpiei arădene: „Şesul nemăsurat, seamănă în adevăr cu marele ocean în formă solidă. Milă cu milă, se-ntinde în apăsătoare monotonie, care te‑nfiorează şi nu e întreruptă nici prin sat, nici prin casă, nici prin arbori. Numele Puszta înseamnă pustiu. Şi-ntr-adevăr, e pleşuvă, goală, deşartă şi n-are nici măcar apă curgătoare. Ici şi colo se ridică în văzduh capătul lung al unei fântâni cu cumpănă, precum braţul unei fantasme sau catargul unei corăbii înecate. Din când în când, se vede o cireadă de vite căutând păşune, păscute de-un om călare. Încolo nu se mai vede nici o fiinţă vieţuitoare, doar câte o cocoară or vreun cocostârc singuratec care se leagănă într-un picior pe vr-o mlaştină acoperită c-o coajă de natron sau câte un uliu care sus, din aer, caută pradă. Cea mai adâncă tăcere domneşte în pustiu şi când o-trerupe strigătul unui păstor sau mugetul unei turme, tonul te sperie, adus de aripile vântului în ureche, nu şti de unde vine”[4].

La împlinirea unui sfert de veac de la trecerea sa în nefiinţă, în 1914, ziarul „Românul” i-a dedicat, sub semnătura lui Vasile Goldiş, un articol special intitulat Mihai Eminescu, în care se apreciază că marele poet „a dat limbii noastre, acel farmec desăvârşit din care ne hrănim ca dintr-un fagure cu miere”[5]. Din documentele invocate se desprinde ideea că Aradul nu a fost indiferent pentru Eminescu și ar fi de datoria arădenilor să cunoască și să onoreze acest interes.

Trebuie însă apreciat gestul Universității de Vest „Vasile Goldiș”, care, în 2016, cu prilejul unor activități culturale dedicate lui Mihai Eminescu, printr-o ceremonie sobră, a dezvelit o placă memorială din marmură albă, fixată pe fațada imobilului de pe strada Vasile Goldiș, nr. 6, unde prin textul scris prin incizie se aduce un omagiu Poetului Național cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la debutul literar în revista „Familia” și în amintirea legăturilor sale cu Aradul.

Deşi au fost mai multe iniţiative pentru ridicarea la Arad a unui monument Mihai Eminescu, lucrările iconografice eminesciene ale administrațiilor locale sunt nesemnificative, ele fiind cu foarte mici excepții rezultatul exclusiv al unor inițiative private, persoane binevoitoare, sau grupuri profesionale. Aceste excepţii sunt: o statuie la Macea şi mai multe busturi monumentale și două plăci memoriale cu texte incizate în marmură și adosate pe fațadele unor imobile din Arad. Cu unele excepții, acestea nu sunt copii după modele consacrate, deși portetele păstrează trăsăturile caracteristice ale feței din fotografia făcută la Praga în 1869.

logoBustul lui Mihai Eminescu realizat în 1939 de Romul Ladea
Foto: Horia Truţă

Primele demersuri de eternizare statuară a lui Eminescu în părțile Aradului, nefinalizate, au debutat în octombrie 1943, când, probabil, la intervenția avocatului-compozitor Emil Monția, prefectura a hotărât ridicarea unui bust al Poetului Național în Șiria, cu contribuția financiară locală și a Pâncotei. Motivația trebuie căutată în aceea că tot la insistențele lui Emil Monția, în 1940, sub auspiciile Căminului cultural s-a dezvelit cu mare fast bustul lui Ioan Slavici (azi dispărut), operă a sculptorului C. Popescu din Turnu Severin. Eșecul nu l-a descurajat pe temerarul muzician Monția, care nu s-a dat bătut, apelând la prietenul său din Timișoara, sculptorul Romul Ladea. În ce împrejurare l-a cunoscut pe artist, nu știm. Probabil se știau încă din perioada sa arădeană (1922-1927), când Aradul, bucurându-se de faima unor mari inițiative culturale și politice, a atras mulți intelectuali tineri, oferindu‑le oportunități și garanția unor realizări depline. Aici tânărul sculptor a cunoscut-o pe prima lui soție, modesta croitoreasă Maria Kiss, în timp ce îşi organiza atelierul pe strada Badea Cârțan. Prima sa expoziție personală deschisă la Palatul Cultural în octombrie 1926, a însemnat și deschiderea drumului spre glorie pe tărâmul artelor. Plin de entuziasm, un grup de intelectuali arădeni în frunte cu episcopul Grigore Comșa, Ascaniu Crişan, Al. Constantinescu, Al. T. Stamatiad, Aurel Veliciu, col. Alex. Vlad, a solicitat atunci Primăriei să i se acorde lui Ladea o bursă pentru a putea studia la Paris[6]. Propunerea a fost respinsă pe motiv că artistul avea un salariu de profesor bine plătit. Dezamăgirea a fost compensată la începutul anului următor, când Ladea a fost numit asistent la catedra de sculptură a Școlii de Arte Frumoase din Cluj, împletindu-și în continuare destinul de artist în capitala Transilvaniei și la Timișoara, unde în 1940 înființează și conduce Școala de Arte Decorative.

Bun portretist, deși era un adept al modelajului rodinian, în 1939, la Timișoara, Ladea a cioplit și șlefuit în marmură de bună calitate bustul lui Mihai Eminescu. Pentru fizionomie a prelucrat fotografia poetului făcută la Iași în atelierul lui Nestor Heck, în ținută estivală, cu mustață, la vârsta de 34 ani. Sculptura prezintă imaginea din semiprofil a unui bărbat al cărui cap este ușor întors spre dreapta, cu pieptul lipsit de veșminte, cu o eșarfă pe unul dintre umeri. Fața cu bărbia proeminentă și privirea tăioasă, rece, e umbrită de mustața îngrijit conturată, iar părul dat peste cap lasă urma unui început de chelie, într-o expresie de tristețe și resemnare.

Urmărit parcă de ghinion, nici de data aceasta demersurile lui Emil Monția nu au avut succes deplin. În 1946 sculptura a fost expediată din Timișoara la Șiria, în vagonul de coletărie CFR, purtând lipită pe ea mențiunea: piatră de marmură ornamentală. Marfa a fost descărcată în gară de învățătorul Vasile Homescu, tatăl primului rector al Universității „Aurel Vlaicu”, profesorul universitar Radu Homescu, care împreună cu țăranul Gheorghe Hui, a transportat-o la școala din sat, într-o căruță căptușită cu paie[7]. Vremurile erau însă tulburi. Nu se știe din ce motiv lucrarea nu a fost așezată pe soclu decât după 1954, mobilând parcul din fața vechiului conac a familiei Bohuș. Ca un făcut, tot atunci bustul lui Ioan Slavici a fost demolat pe motiv că a fost ridicat în timpul Regimului Legionar și pierdut fără urmă[8].Acum după recente reamenajări, busturile celor doi prieteni, Eminescu și Slavici, titani ai culturii românești, înnobilează, spațiul generos din centrul Șiriei.

* * *

În urmă cu trei decenii, sculptorul Pavel Mercea, artist complex cu o vastă cultură și activitate la Studioul de Arte Plastice al Armatei, s-a retras în comuna natală, la Macea. Lăsând în urmă un fructuos travaliu artistic de sculptor în planuri mari, pictor peisagist și poet sensibil, a înnobilat comuna ca nimeni altul cu lucrări monumentale, reconstituind cu măiestrie și originalitate imaginea reală sau ipotetică a unor personalități naționale.

 Beneficiind de o valoroasă donație din partea acestui spirit cuprins de neastâmpăr, în vara anului 1995, colectivul Grădinii Botanice, condus de Pavel Covaci, a amenajat pe ruinele unui vechi sector administrativ Aleea Scriitorilor, un spațiu sacru de unde șapte persoane încremenite în rocă povestesc celor din preajmă, într-un limbaj ales, legende nemuritoare de ei plăsmuite din izvorul minții. Nu e cazul aici să vorbim despre rolul lor în literatura română căreia le-au dat pagini clasice. Acolo se află statuia lui Mihai Eminescu străjuită de busturile monumentale ale literaților: Alexandru Negură, Andrei Mureșianu, Aron Cotruș, George Coșbuc, Lucian Blaga și Octavian Goga. Pe drept cuvânt, la festivitatea dezvelirii sculpturilor, autorul lor, Pavel Mercea, aprecia că gestul său, pe care‑l considera firesc, constituie un act de reparare a unor goluri ale trecutului nu prea îndepărtat de a înnobila ținutul Aradului cu semne ale culturii neamului nostru.

logoMonumentul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Scriitorilor din Macea. Autor Pavel Mercea (1995)
Foto: Horia Truţă

Privită în ansamblu, colecția de portrete din parcul măcean se prezintă într-un geometrism sever ce cuprinde un joc de linii, care produce o alternanță de suprafețe tăiate și supuse unui finisaj perfect practicat printr-o șlefuire fină. Lumina alunecă pe ele creând efecte optice prin zone de penumbră diafană și irizări ciudate. Statuia lui Mihai Eminescu, concepută în manieră modernă, domină nu doar prin poziție, ci și prin concepția originală în a obține o altă construcție a spiritului, fără a anula expresia feței consacrată de istorie. Un Eminescu în relaxare, cu membrele încrucișate și capul plecat într-o profundă meditație. Este rodul unui artist consacrarat prin al cărui travaliu admirabil, arta românească contemporană a devenit mai bogată.

* * *

În municipiul Arad, singurul bust monumental al lui Eminescu din spațiul public, a fost amplasat în 1996 pe un spațiu impropriu, în scuarul din faţa clădirii Inspectoratului Judeţean de Poliţie. Calităţile artistice sunt mediocre, personajul reprezentând un copil, care intră în adolescenţă.

După o lungă serie de portrete realiste executate în tinerețe, Emil Vitroel a abordat figura lui Eminescu printr-o întruchipare decorativă, suprarealistă, a conceptului de romantism, ca un simbol al tristeții existențiale asumate filosofic.

Mai merită menționată expresia idealizată a unui Eminescu cu o fină abatere de la cea consacrată în istorie, obținută de regretatul sculptor Petru Stoicu, în bustul din ipsos eloxat în bronz, așezat în foaierul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Un bust al lui Eminescu transpus în ipsos, modelat de talentata artistă Elena Cercel în anul 2000, mai poate fi întâlnit pe coridorul Colegiului Național „Dimitrie Țichindeal”.

Alte două busturi ale lui Mihai Eminescu, cioplite (mediocru) în calcar de autori anonimi, se află în Curtea Spitalului de Psihiatrie.

 

[1]  MJA, Ziridava, X, Arad, 1978, p. 707-714.

[2]  Spectacolele au avut loc în clădirea numită „Teatrul Jacob Hirschl”, azi în avansată stare de ruinare, pe strada Gheorghe Lazăr. Pe fațada imobilului exista o placă memorială care consemna prezența lui Mihai Eminescu în trupa de teatru „Pascaly”.

[3]  Lizica Mihuț, Aradul și teatrul transilvănean până la Marea Unire, Arad, 1993, p. 189.

[4]  Eminescu Mihai, Opere VII, Proza literară, București, 1977, p. 324.

[5]  Ziarul „Românul”, IV, 1914, nr. 132.

[6]  Arhivele Naționale Arad, Fond, Primăria Municipiului Arad, D. 7/1928, fila 420.

[7]  Homescu Radu, Un bust Eminescu de Romul Ladea, în revista „Curtea de Argeș”, XI, nr. 3 (112), martie 2010, p. 14.

[8]  În urma unei vizite la Şiria, la 17 august 1950, criticul George Călinescu, referindu-se la acest monument, scria că „una din cele de mai sus, mi‑a împărtăşit cu mult umor, că bustul lui Slavici, ridicat de curând, nu depăşeşte statuia unei baroane (Antonia Bohuș, 1910, n.n.), nu-mi place. Într‑adevăr, bustul e lamentabil. Un tovarăş Blaga, mi-a suflat la ureche, ar fi fost de aceeaşi părere. Dar decât nimic, e bună şi asta la Şiria” (G. Călinescu, Note de călătorie, București, 1973, p. 27). Bustul actual al lui Ioan Slavici este realizat de sculptorul Ioan Tolan, în 1960.