LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

„dar vreau să-ți spun doar atît/ nu mă tem/ mă bucur și nu mă tem”[1]

Poemul care dă titlul cărții*, nu știu de ce (sau știu, dar ceva mă face să nu insist prea tare în direcția asta) mă face să mă gîndesc la Lady Lazarus, a Sylviei Plath; în ambele cazuri, e vorba de transformarea feminină (și de asumarea care decurge de aici) a unui rol jucat în istorie de un bărbat. De parcă suferința proprie nu e suficientă, poeta, indiferent cum o cheamă, simte nevoia să ia asupra ei și o încărcătură suplimentară. Nu e vorba de o tristă voluptate ci, mai curînd, de recunoașterea unei stări de fapt. Adică, încă o dată, de asumare:

„am fost și eu fetița care cădea/ în fiecare noapte din pat/ în fiecare dimineață mă mă aștepta/ în pragul ușii cîinele lup/ femeile spălau trupul ueni bătrîne în hol/ un străin mi-a mîngîiat părul scurt și țepos/ și mi-a spus că vor veni și zile mai bune// zîmbesc frumos și nu mă dau de gol/ las apele să-și vadă de drum nu pot/ face nimic să opresc vertijul spaima/ dar mă pricep atît de bine să le ascund// cînd au arătat cu degetul spre mine și m-au acuzat că mint n-am lăsat să se vadă./ cînd i-am rugat să vină și mi-au spus că nu se poate/ n-am lăsat să se vadă./ cînd m-au asigurat că se întorc/ am dispărut eu prima./ fetiță credulă cu inima-n spumă/ de la un cîine turbat să nu credeți/ în fiecare dimineață scot o inimă/ nouă din sertarul cu jucării de import/ la finalul zilei o dau mai departe/ și pornesc în somn fără organe vitale.// dacă te-ai plimba pe stradă cu mintea asta/ ai da nas în nas cu balauri și pitici/ și e nevoie de un foc atît de mic ca să le spulbere/ știu că va veni momentul cînd una din acele creaturi fantastice/ mă va înghiți într-o singură clipă de parcă nici n-aș fi existat/ și poate că atunci cu adevărat vor veni și zile mai bune”.

Legînd aceasta și de cariera lui Houdini cel din realitate, cel de-al doilea poem purtînd acest titlu nu face decît să continue, nuanțînd, această ipostază: corpul este un adăpost pentru ceva străin, o cauză și un loc al suferinței, unul din care nu poate evada:

„cîndva a existat o armonie perfectă/ și pereții dintre coastele mele erau/ bărbați frumoși cu spatele drept// în camera aceea el a aprins o lumină/ mi-a spus poftim un soare doar al tău.// degeaba pot stinge incendiile de la distanță/ dacă nu pot dispărea și lăsa în locul meu/ o păpușă de cîrpă și nimeni să nu-și dea seama/ de diferență”.

Traumă, violență, criză – cam acestea ar fi cuvintele care rezumă universul poetei și al acestei cărți. O voluptate a suferinței, a autopedepsirii

(„am fost niște copii nefericiți îăn fața unui spectacol/ brutal uită-te la noi ce frumos am crescut/ otrăvindu-ne fîntînile plantînd arbori imenși în mijlocul/ drumului pentru ca apoi să le smulgem singuri/ rădăcinile din beton cu mîinile goale// bărbați în uniforme o să mă electrocuteze așa cum merit/ și merit”),

care se asociază cu o cumințire ironică

(„ochii se deschid intermitent și înghit tot/ ce li se pare că are viață/ uneori scuipă un pic înapoi amărîților/ care așteaptă/ doamne lasă‑mă să trăiesc trei zile în camera 211/ și cît de cuminte voi fi peste treizeci de ani/ o să-mi închid picioarele și fura o să-mi folosească/ doar la mîncat rădăcini și la sărutat icoane”)

și cu imagini ale autodeprecierii, uneori (auto)ironice:

„dacă dragostea ar fi doar o reacție chimică/ în ăștia 7 ani în care mi s-au schimbat toate celulele din corp/ aș fi reușit să uit/ sunt dovada vie că dragostea e un extraterestru mic/ cu alamă la gît/ inima mea e o cutie de suc cu un pai atașat”.

Apoi: vizionarism temperat, o versiune personală de vagabondaj rimbaldian, fantezia unei povești ‘normale’ de dragoste, cu posibile reminiscențe literare și cinematografice (Pasărea pe obelisc), concordanța/ corespondența între universul familiar, casnic și lumea exterioară, asezonată cu furie:

„bat ouăle cu furia pe care o țin bine/ păzită în brațe/ cum ieșeau înainte cuvintele/ din gurile noastre ca plăcintele/ proaspăt scoase din cuptor// ce mai înseamnă plăcerea/ cînd te înveți să mesteci în același fel// e noapte în bucătărie/ și iar ai lăsat pîinea să se usuce pe masă”.

Constatări amare cum ar fi „nu ne învață nimeni să fim adulți azi” și lucide („dacă știu să fac ceva cu adevărat bine/ e să mă îndoiesc de realitate”) caracterizează destul de bine atitudinea generală a poetei; un ludic crispat, cu rime intenționat facile, dă seamă de derizoriul lumii reprezentate:

„privindu-l cu coada ochiului/ porumbelul mi-a apărut ca o minge de fotbal/ mă pregăteam să înscriu/ un mare gol clipe de primejdie/ în fața căreia a rămas indiferent în acest spital de nebuni/ se vorbește doar franceză nuanțe fine/ care ne gîdilă la spleene/ un kil de roșii inimă de taur/ să te iubească domnul balaur// paznicul de la șahiști mă privește cu teamă/ mitraliera de jucărie din geantă pornește singură/ în lumini disco muncitori treziți cu noapte/ -n cap pun în mișcare utilaje grele/ în barurile aste înveți devreme/ că moralitatea e o chestiune la fel/ de inutilă cum sunt pantalonii trei sferturi/ brînză veche de oi cu ceapă și slănină/ să-l saturi și să nu mai vină”.

Un poem, intitulat ironic, cum altfel, Finding Neverland, încheie volumul; un citat din el poate încheia la fel de bine aceste rînduri:

„sub ochii mei/ o scroafă uriașă se așază deasupra noastră/ și ne dă la toți să sugem lăptic cald/ ai nevoie doar de o porție// ridică-te// nu da vina pe nimeni”.

[1] Ligia Keșișian, Miss Houdini, Bistrița, Charmides, 2019.