logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

 

Când poezia devine un mod de viaţă...[1]

logoOpul de poeme Pescar de cuvinte*, cel mai consistent volum de scrieri poetice al lui Ioan Radu Văcărescu, aspiră, pentru cititorul de poeme, la condiţia de ghid pentru laicizarea totală a liricului, dar fără renunţarea la „tainele” poeziei. Autorul devine în acelaşi timp, prin poemele lui, un mânuitor al registrelor mistice. Textele alcătuitoare ale volumului sunt emblematice prin mesajele lor mesianice.

Sibian, prin sevă sangvină, poet total, dar şi autor de povestiri cu sensuri la fel de profunde poetic, eseist cu o puternică harismă hermeneutică, promotor al poeziei româneşti, în special în ariile de limbă germană şi de limbă engleză, manager cultural, modelator de publicaţii culturale, dascăl de cultură şi civilizaţie românească în arealul preuniversitar, dar mai ales OM cu toate caracteristicile desăvârşirii lui sociale, Ioan Radu Văcărescu este acum un căutător al Dumnezeului poesiei, vai, acum, decăzut, alungat, absent, pentru mulţi dintre noi.

În Paradisul poetic, iată, din ce în ce mai redus, datorită agresiunii fracturismului, a minimalismului, a unei „corectitudini poetice” cu aspiraţii milenariste şi care nu are nici o legătură cu Poesia, autorul nostru se întâlneşte egalitar cu Lucian Blaga, Radu Stanca, Mircea Ivănescu, Iustin Panţa, toţi mari sibieni ai Poeziei române. Se ştie că cei patru, plecaţi spre Câmpiile Elizee, au lăsat cale liberă pentru drumuri, la fel de libere, spre poezia cuprinzătoare şi adevărată.

Pescar de cuvinte, este o expresie cu trimitere hristică, fiind, cum am mai spus, o sintagmă cu un puternic mesaj mesianic, şi care se dovedeşte a fi plină de întrebări la care numai autorul însuşi răspunde cu asupra de măsură. Poemele sunt aşezate în trei cicluri: Pescar de cuvinte (5 interogări), Albastru de noiembrie şi Ritm şchiop; autorul fiind un prinţ al melancoliei, după spusa lui Mihai Posada, într‑un evocatio sublim, imediat după apariţia volumului, venit, iată, din partea unui alt poet care admiră lumea lirică a Sibiului, acesta remarcând pendularea între transcendenţă şi imanenţă a poemelor lui IRV. Întâmpinarea cititorului‑poet‑cronicar Mihai Posada vine imediat, cuvintele acestuia fiind mai mult decât o îmbrăţişare frăţească.

Prima parte a volumului cuprinde 5 interogări, şi sunt citabile integral. O conştiinţă a unui poet total susţine cele cinci interogări, poemele fiind dialoguri între poet şi poesie, adevărate arte poetice. Interogarea poetului de către muza sa este un fel de solidificare prin cuvinte a sensurilor poeziei prin garanţia perpetuării ei:

„Despre ce nelinişte vorbeşti, de obicei mă‑ngâni/ să‑ţi fiu cât mai aproape, ca o mângâiere de vânt,/ dar acum parcă te‑ai îndepărta de mine.// Nu asta am vrut, nu vreau să mă îndepărtez de tine,/ dar amintirile m‑au copleşit astăzi, cred că‑i un semn,/ de altfel de înţeles, al bătrâneţii ce se apropie...”.

Senectutea poetului este o vârstă când nimicul se transformă într‑o festina lente, dar şi o înviere simultană aidoma intrării în bezna întunericului dar care îşi caută lumina din interior. Doar că întunericul are culoarea albastră, o influenţă datorată a unor traduceri mai vechi ale poetului din lirica anglo‑saxonă, în engleză spunându‑se: Blue‑Feeling. Albastrul fiind în aceeaşi măsură, şi o caracteristică puternic vizibilă a poetului sibian. Chiar titlul părţii celei din mijloc a volumului se intitulează Albastru de noiembrie:

„adormeai pe spate şi cu braţele lipite de tâmple/ ca un prunc/ îţi vegheam somnul uşor/ nimic din afară sau din mine/ să nu‑l tulbure/ te priveam respirând egal/ cum sânii se ridică abia perceptibil/ priveam grădina în lumina amurgului/ veghind întreaga noapte/ somnul tău argintiu/ ca trunchiurile filiforme care se profilau stinghere/ pe întunericul albastru de noiembrie/ şi doar spre dimineaţă lăsam/ să pătrundă în liniştea noastră/ coardele harfei abia perceptibile/ din coroanele aproape pustii ale mestecenilor” (Albastru de noiembrie).

Într‑o bună tradiţie blagiană, dar într‑o situare pe o muche deosebit de gingaşă, poemele din a doua parte a volumului sunt la fel de dense ca şi în cele cinci interogări. Sublimarea metaforelor în forme poetice care vin din lecturi profunde a poeziei universale şi nu numai, duc firul liric al poemelor spre un fel de rugăciuni ale inimii. Lectorul se lasă dus de lirismul textelor spre coborâri în sine, lectura lor încheindu‑se cu revelaţii diafane. Lectura se încheie profund melancolic. Textele în sine sunt fine pretexte pentru legături spirituale între poet şi cititorul său. De fapt totul se realizează printr‑un melanj dintre textul formal şi existenţa transfigurării. Totul este mai mult decât o facilă trecere între diafanul inspiraţiei poetice şi revelaţia unor imagini pe care şi le construieşte împreună cu cititorul. Într‑un feeric şi nesfârşit decor citadin al Oraşului lui Hermann, unde luminile şi umbrele caută acel albastru etern despre care am vorbit mai sus, descoperim stări lirice pline de curăţenie:

„în fiecare dimineaţă poate fi văzut închinându‑se/ în faţa oceanului de lumină/ în fiecare seară poate fi ascultat/ ridicând imnuri de slavă marelui amurg/ în fiecare noapte poate fi bănuit/ că se preface a fi/ sub luna roşie şi umflată ca un beţiv la octoberfest/ un înger cu trupul sfărâmat/ în cădere liberă” (ritual).

Prinţ al melancoliei (cum îl defineşte Mihai Posada) autorul îşi rulează tandreţea sfâşietoare, reuşind în poeme incantaţii la fel de sfâşietoare, autorul, un etern îndrăgostit în deplinătatea neliniştilor lui, are conştiinţa unui mit în devenire. Destinatara poemelor, Mo, „doamna şi soţia poetului” încheagă în jurul ei un nimb al unui basm, dar cu formule ale deznădejdii, ale suferinţei într‑o viaţă în care imaginarul se lichefiază, devenind un fluid al curgerii. Culorile, care se delimitează ferm, sunt doar nişte penumbre ale aceleiaşi enigmatice feerii albastre:

„lăsaţi‑mă să vă spun/ două cuvinte/ despre lumina din preajma lucrurilor/ cea care rezistă cu infinită răbdare/ şi care ţine cont/ de limba născută fără de cerul gurii// această lumină/ aceste oglinzi de pe mugurii viţei de vie/ ce răsfrâng o spaimă/ pe care o simţim doar atunci/ când pentru o clipă/ litrul de aer intrat în plămâni/ se preface în sticlă vulcanică// iată spre pildă aceste cuvinte sărace/ născute după ce gura s‑a‑ncărcat de stele/ şi ochii de o tandră lumină/ iată/ această agrafă galbenă/ desprinsă din părul ei răvăşit în iarbă” (cuvinte sărace).

Ritm şchiop este al treilea cer al paradisului, dar nu ultimul, sperăm. Vor urma, cu siguranţă în timp şi altele. O realitate jucăuşă, construcţii uneori provizorii pentru viitoare construcţii trainice, poezia profundă se intersectează cu jocul poetic. Rime, cadenţe care formează echilibre uneori nesperate, dar insolite, sunt drumuri viitoare către alte lumi ale poesiei:

„voi fi dus atunci departe/ la poale de crâng sarmate/ viu voi fi născut din moarte/ lujer pur de crin sălbatic// voi fi dus atunci aproape/ sub stejari crestaţi în grindă/ aşezat la cot de ape/ lujer nou de arsă ghindă// va arde foc sub pirostrii/ deasupra de crengi uscate/ sub frunziş s‑or adumbri/ urme de sălbăticiuni mirate// ferit voi fi sub pământ/ tăciune scurmat de vier/ prin frunziş va bate vânt/ legănând o lampă‑n cer// lumina‑va cerul iar/ nevăzutul văz să prindă/ stele încărcate‑n car/ lampă atârnată‑n grindă” (Viu).

Lectura poemelor din acest volum devine o reformulare a propriilor revelaţii lirice ale cititorului, filtrul creativ al poemelor din volum devenind un demers de cunoaştere a liricului, într‑o lume accidentată de proze de multe ori nefiltrate, ori netransfigurate. Ioan Radu Văcărescu este un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti contemporane, fiind coautor al unei consistente şi originale antologii. Ferit de tentaţii filosofice ori metafizice, autorul coboară (sau se ridică) pe o fundaţie reală (dar nu realistă). Imediatul, fizicul, pipăibilul, concretul, sunt cele dintâi pietre ale unei fundaţii trainice.

„Văcărescu ascunde esenţialele sub o scriitură lejeră, aproape de sporovăială şi‑n formula orală a banalităţii ca şi cum poemul n‑ar fi un eveniment şi‑n el n‑ar fi loc de nici un eveniment, nici expresiv, nici confesiv, nici spiritual. Sunt însă simple trucuri de irelevare sub protecţia cărora Văcărescu trece clandestin deopotrivă o devoţiune sentimentală şi o melancolie existenţială care s‑a transformat în substanţa poemelor”

(spune AL. Cistelecan în cuvântul însoţitor al volumului de pe coperta a patra). IRV este genul de poet, adăugăm noi, care ne dăruieşte periodic, reinventându‑se miraculos, poeme aidoma fructelor la fel de miraculoase, dintr‑un copac al esenţelor nestricate. Un discurs autentic, dominat de subtile trimiteri care se cer descifrate, parcurgând o cărare a ne‑nturnatei Poezii.

 

 

[1] Ioan Radu Văcărescu, Pescar de cuvinte, Editura Junimea, Iaşi, 2019