Bibliotheca universalis
Valentin KRIVICI
(1880 – 1936)
Valentin KRIVICI s-a născut la Petersburg, ca fiu al celebrului poet, filolog-elenist, traducător și pedagog Innokenti Annenski. Studii în Gimnaziul din Țarskoe Selo, unde tatăl său era director, ceea ce avu repercusiuni speciale în relațiile viitorului poet cu colegii de studii; relații tensionate. În 1903, absolvi Facultatea de Drept a Universității din capitala Rusiei. Debutul literar i se întâmplase cu un an înainte. După căsătorie, la serile literare organizate în familie uneori venea și Annia Gorenko (Anna Ahmatova). În 1906 face cunoștință cu Nikolai Gumiliov (viitorul soț al Annei Ahmatrova), când ambii publicaseră în volumul colectiv Verbul nordic. A colaborat cu versuri, proză, critică literară la revistele „Vestitorul universal”, „Vestitorul Europei”, „Apollon”, „Holda” ș. a. În 1912 editează volumul Floroierburi (Țvetotravî), urmat de Caseta de chiparos – poeme plăsmuite în interstițiile simbolism-akmeism sau limitrofe tradiției, dar și poeziei noi. Se dedică plenar valorificării moștenirii literare a tatălui său.
* * *
Holurile străzilor sunt pustii și cețoase.
Păcătoșit este somnul caselor fără viață.
În noapte, petele felinarelor – galbene, stranii
Și ciudat-sonor e sunetul pașilor pe gheață.
Fețele femeilor palide privesc din urmă,
De alean adânc e-mbibat văzduhul tremurător
Când prin beznă, cu zâmbet bolnav, vlăguit,
Înlăcrimații zori se furișează ferit, temător.
DE ACOLO
Ridică pe umeri... duc undeva... înclină... revin iar...
Atât de ne-ndemânatic își poartă pașii greoi...
Din frigurosul praf de noiembrie târziu
Stinghere, parcă, privesc clăile de fân, în zăvoi.
De-o neagră credință, de întristătoare credință
În ungherul uitat de lume mi s-a făcut frică.
Cineva a închis ușile de la balcon,
Cineva, plângând, s-a lipit strâns de sticlă...
S-au înșirat ogoare, șesuri, locuri închise,
Scârțâit de convoaie și care întâlnite în cale...
Fiece arbust al drumului atât de cunoscut
Eu îl vânez de după pleoape de piatră, pale.
Astea toate au fost, au fost, s-au întâmplat,
Și din nou vor fi, pe vechi, ca-ntâia oară...
În sumbra biserică, umedă și friguroasă,
Întreaga noapte să-mi amintesc mă-mpiedicară...
Dimineața era tihnită și mai departe,
Pe degete subțiri – două inele geroase.
Nu mai cred... Izbucnesc în plâns... – mă auzi –
Sub gheața feței atât de osoase...
* * *
Aprins-au felinarul sub drapelul mort...
Tu, una, din tainicul meu ungher
Plecai în lugubra viforniță
Risipindu-ți, sincopat, pasul stingher...
Te-ai înecat în albă poveste,
Pentru alte vise, pentru alte întâlniri,
În străzile sinistre, înghețate
Să aprinzi alte aluzii în priviri...
Vis de case stinse cine cunoaște?
Cine ar ghici până spre dimineață-n
Spulber orb ce gândește Petru-monument
Înzăuat în crustă grea de gheață?
ULTIMA PAGINĂ
Oamenii se agitau ca fiarele,
Prin unghere se ascundeau umbrele...
Pocneau geamuri și uși,
Scârțâiau sinistru podele.
Se spărgea... se sfărma... înțepa.
Mândră, înțepenită – sala, aula.
O voce beată, ne-ncrezătoare
Cântecul turmentat și-l urla...
Iar sub mestecăniș pirpiriu
La răscruce de căi și de îngheț,
Jalnic se văicărau larii cuminți,
Strângându-se-n gri ghemuleț.
(1917)
* * *
Se-mbolnăvi – de nelecuit –
De-a existenței plagă mortală.
Ca un șoricel nemilos hăituit –
Inima-mi în agonică răscoală.
Așteptă și crede, se sperie,
Iar nu crede... Și-n gestul râvnit
Tot mai cu greu se-ncordează brațul –
Ceva străin și foarte vlăguit.
Iar noaptea o domină cositorul
Subțirei liniști dens-cenușii
Și-ncețoșat creierul mi-l chinuiesc
Semigânduri, semivise, stafii...
(1921)
Vadim BAIAN
(1880 – 1966)
Vadim BAIAN, nume la naștere: Vladimir Sidorov. S-a născut în familia unui agronom. Debutează cu versuri în ziarul „Tavria” (1908) din Simferopol. Stabilindu-se la Petersburg și făcând cunoștință cu avangardiștii, la începutul anului 1914 finanțând prima olimpiadă a futurismului rus în Crimeea. Atunci editează volumul său Torent liric: Larionette și barcarole. Autor al „cosmopoemelor” Universul pe eșafod (1920), Pe caldarâmul mileniilor (1922). De prototip pentru alegerea pseudonimului i-a servit bardul Baian, amintit în prozopoemul pre-medieval Cântec de oastea lui Igor.
COLIERE DIN FEMEI
În crâncenă ură e încoronat,
Însă-i nemuritor drumul vieții mele!
Voi împleti un colier din femei
Peste pieptu-mi avid de ele!
Voi izvodi un farmec înălțător,
Cu atare podoabe-l voi înconjura;
Cu iubirea lumea-ntreagă voi potopi,
Iubirea prefăcând-o-n Niagara!...
Pe coroana strălucitoare și mândră
Cum se va aprinde semeț diamant au să vadă
Lumile care-mi vor răspunde-n acordul
Vuitorului, viitorului meu talent-cascadă.
(1914)
LA REPEZILE APE ALE NARZANULUI
Se dedică lui Igor Severianin
La apele Narzanului de cristal,
În neagra urnă de fier a munților,
Cu ochii unui încruntat bard-baian
Tu ai apărut ca un meteor.
În cârlionți îți înflorea vioreaua,
În ochi aveai scântei neliniștite,
Și împodobii ca o rusalcă
Șirul de zile aprins-aurite.
Mă potopeau minuni de darnic mag
A unei exaltate iubiri ce-a fost, o fi,
Sufletul se răsculă-n incendii pentru tine,
Dulce prințesă, umbră de vizavi...
Ca visele s-au dus zilele din Caucaz
Peste-a existenței rubicoane
Și fermecarea dementului extaz
N-a fost să-mi amintesc, nici șterse icoane.
Și doar aici, în văile Crimeii,
Sau în munții în floare, cu ape-n tumult,
Prin sufletul poetului peregrin
Tu trecui ca meteorul, ai și dispărut!...
(1914)
LILIAC ÎMBĂTĂTOR
În sufletul meu – liliachie turmentare...
Beau al dragostei strălucitor pocal –
Și te visez din nou în pat de catifea,
Sărutându-ți pieptul aromitor și pal.
Tăioșii meteori ai ochilor tăi mari
Ard din nou, dement, a dulce rugă;
Respiră-adânc alcovul, perdele șoptesc
Ca, liliachiu, zefirul ce se duce...
Și mă ridic în zbor peste-aurita zare
În lumea-miraj a vrăjitoarei primăveri,
Să risipesc oriunde geniu luminofor
Și-a sufletului meu mari salbe de visări.
Boris LAVRENIOV
(1891–1969)
Boris LAVRENIOV, poet, dramaturg, prozator, publicist. S-a născut la Herson în familia unui învățător. În 1915 absolvi Facultatea de Drept a Universității din Moscova. Luptă în primul război mondial în grad de ofițer precum și în războiul civil din Rusia ca voluntar în armata roșie.
Din anul 1911 publică versuri cu evidentă tentă futuristă. Împreună cu K. Bolșakov, R. Ivnev, V. Șerșenevici ș.a. face parte din cercul literaților de pe lângă editura Mezaninul poeziei, ce respingea nihilismul futurismului „de stânga” (el, Lavreniov care, peste ani, avea să ajungă un... stângist sadea!).
Din 1923 locuiește la Petrograd, angajat al unor redacții de ziare sau reviste. Devine celebru ca prozator – nuvela Al 41-lea (1924), montată pe scenele mai multor teatre, ecranizată de Gh. Ciuhrai. Despre alte narațiuni ale sale (Moartea albă, spre exemplu) s-a spus că ar fi fost scrise în cheia „realismului fantastic”.
Scriitor de real talent, care însă a fost surdinizat, derutat prin punerea acestuia în serviciul atașamentului ideologic prin luptele „în tranșeele”... războiului rece...
ISTERIA URSEI MARI
Draci lunecoși cu ochelari roșii umblă colo-colo-n oarbe surpături,
Noaptea cântă o tâmpită fugă la major în terțe și cvarte sadea.
Șapte șoareci albi, hazlii, isterici – dezmățate făpturi
Ronțăie strident albastra, de molii deteriorată, catifea.
Spuneți-mi, – cine mă iubește? Inima de parfumuri fu sărutată,
Dansul balerinelor nocturne, învârtejire de electrice scântei,
În sălbatice pătrate-unghere – la răscruci vorbărețe, deodată
Urlă, lipite de murii zgârie-norilor, piscuit de jucării, vreo trei.
Unde suntem, pe grui de pasiuni și învolburări de hașiș,
Înghimpă bărbile rase ale clătinătoarelor ramuri de bulevard.
Cerule, rotește-te! Mai cu foc dansează, mai cochet, mai pâș-pâș!
Noi toți suntem în zodia șoarecilor albi ce aleargă pe sub gard.
Cu un ciorap ajurat să strângi gâtul duduii până la horcăit,
Să lovești cu stâlpul de felinar prostia vechilor mutre fade –
Tot ce ieri fost-a bolnav, astăzi e în ordine, nesmintit;
Sărut coada ta, micuțul meu paj, drăcușorule-nefârtate.
Harțe, scandaluri, punci din ale hohentoților vene tăiate,
Cu punci cald, aromat, – potolind generalul astral sadism...
Isterica femeie cu colier din sardele mărunte și marinate
Se ridică peste lume, dezgolindu-și pântecul-silogism.
(1913)
CĂLĂTORIE
Marea clocotea. Stafie surie se înălța
Negura. Depărtările erau pustii, toate.
Scârțâind sonor, brigantina se legăna
Pe uleiul violet al apelor înspumate.
Peste groază amenința ozorul planetar,
Valuri se înfuriau de la antică obidă,
Serile, zodiacala lumină a sferelor
Pâlpâia peste hău a palidă piramidă.
Și secera semilunii prin rece argint
Picura din șuvițe stropii de otravă,
Crucea Sudului despicată în zenit
Amintea de fatală glorie, hulpavă.
Și vântul bocea prin vergele-mpletite,
Dar noi nu cunoșteam frică și îndurare,
Din zi în zi pieptul bea mai pe nepotolite
A libertății aromă de smoală îmbătătoare.
MARTIE
Se întristară prin îndesarea umbrelor întrauritei înserări,
Unde scripcaru-mprăștie durerea petalelor de lăcrimioare,
Fetele, picurând în palme lenea lacrimilor, precum ieri,
Iar astăzi e râset de bucurie, ca mingea sunător-săritoare.
Martie apăru în stradă parfumat de gingași toporași;
Ieși c-un trandafir portocaliu în cheutoarea paltonului,
Iar prin geamuri deschise oamenii muți ascultă pătimași,
Cum primăvara veni în legănatul automobilului.
Pe neașteptate aur se revărsă peste înserare, lucios,
Iar în verdele mort al ochilor înalți și aprins-electrici
Cineva aruncă noblețe și deveni mai superstițios
Subiectul nuvelei de dragoste a femeii cu buzele mici.
Și inimile se înecaseră în gălbuiul var selenar, se pare,
Noaptea cu covoare mozaicate bulevardele le acoperea,
Iar în depărtatul turnuleț un vals naiv fluiera spre zare
Orologiul bătrân ce dormise-o clipă, greșindu-și bătaia.
(1917)
Nikolai ADUEV
(1895 – 1950)
Nikolai ADUEV, Numele la naștere – Rabinovici. Poet. Coautor (cu Argo) al mai multor piese de teatru. Autorul imnului cercetășiei ruse, al libretului operetei Bluzele albastre. A scris scenarii pentru câteva filme populare în anii ’30. Epigramist fecund. Membru al grupului constructiviștilor. Parodiile sale la unele texte ale avangardiștilor au autonomie estetică, tipologică, canonică, să zicem, prezentând prin ele însele (alte) texte de avangardă. Se creează impresia că lui Aduev i-ar fi plăcut (și ar fi știut cum) să fie „în pielea” avangardiștilor peste poemele cărora trece, amical, în răspăr, ca, de altfel, alți doi parodiști-avangardiști redutabili: Aleksandr Arhanghelski și Mihail Pustînin.
* * *
(Ilya Selvinski)
Ieșii și eu în lume – ca hoțul, la-ntâmplare,
Să-mi încerc norocul. Și ce-mi văd ochii?! – Vera Inber[1] –
Face „Cercul” – forsisto, insisto.
„Madam, îmi permiteți?” – apropiindu-mă, zic,
Și – haț! – o bag la constructiviști.
Abia de aduc bătrânica centrul literar,
Că lintița noastră colegială prinde a striga:
„E a șaptea!” Aia, firește, o ia din loc!
Spre Răsărit. Pe când, ca trenă, din urma i se târa
Un stol de iambi și trohei. Unii
Prinseră a crâcni, și îi dă cu nemulțumirea.
„Mama mă-si și măselei! Ține-o, bre, la constructiviști!”
Pe când ea, cum se vede, are o șansă-șănțulea să trăiască,
Să se salveze! – așa și o trage, dom’le,
Spre „Krasnai niva”[2]. Îmi ziceam:
Nu faci cu ea nici pe dracu’,
Dar, iată, cam zece-cincisprezece zile
Devenise și fu, totuși, constructivistă, din regiunea burții
Până pe la omoplați și mai jos, pe spate!
Ce că-i faci, – dacă e s-o edităm – o facem și pe asta,
Într-o companie-campanie mai mare e, oricum,
Mai vesel. Astfel că, pe drum, pe Aduev – haț! –
L-am și înșfăcat-recrutat-mobilizat,
Târându-l în grupare-grămadă,
Spre-a completa ilustra(ta) galerie.
Și iată-mă, agitându-mă ca leul în cușcă,
Fac ordine, mustră în garnizoană,
Așa că nu ți-a mai rămas mult să domnești,
Mister LEF![3] Adio, zic,
Până la următoarea încleștare!
* * *
(Boris Pasternak)
Pe când îmi băgam capul în viață[4]
Ca o hârtie de turnesol netedă-lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe, da.
Pe mine nu mama mă născu pur și simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea –
Viața. Și densă întunecime se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o amenința.
Și în cea mai amară din amarele nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean, chiar am trac
Și voi ieși la libertate, dând din nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris Pasternak.
Traducerea:
Leo Butnaru
[1] Vera Inber (1890-1972) – poetesă trecută, oarecum forțat, printre constructiviști, rămânând, în principiu, la „iambi, trohei”, precum se înțelege și din parodie.
[2] Revista „Krasnaia niva” (Holda roșie) – ceva gen pășunism... sovietic.
[3] LEF (Frontul de Stânga al Artelor) – mișcare literară și revistă cu același nume, de la care porni proletcultismul.
[4] E, firește, o referință la cartea de debut a lui Pasternak, Sora mea viața.